luni, februarie 10, 2025
AcasăOpiniiMinciuna vine de la Răsărit

Minciuna vine de la Răsărit

-

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 8 februarie 2001.

În 1990, când mi se dădu cuvântul la inaugurarea Centrului „George Apostu” din Bacău şi eu afirmasem (mai erau prezenţi de la noi Grigore Vieru şi Iacob Burghiu) că nimic nu mai poate opri Republica Moldova ca ea să devină stat independent, un domn, Maiorov, consilier al Ambasadei Sovietice de la Bucureşti – în semn de protest faţă de spusele mele, care ar fi „ofensat marea Uniune Sovietică” –, părăseşte demonstrativ manifestarea.

La recepţie, însă, Maiorov s-a apropiat de mine, spunându-mi şi un vers făcut („de alţii”, cum a menţionat) după Al. Puşkin:

„Во глубине сибирьских руд pеку Прут перенесут”

- Advertisement -

(„În fundul Siberiei va fi mutat râul Prut…”)

Aluzie la faptul că n-ar fi rău ca noi, cei de o parte şi de alta a Prutului, să fim „ceva mai atenţi cu independenţa, cu Unirea”, căci ei s-ar putea să nu ne ierte şi să ne mute cu tot cu râu hăt dincolo de Ural.

Consilierul Ambasadei a încercat, totodată, să-şi motiveze ieşirea demonstrativă cu un zâmbet diplomatic: „Trebuia să-mi exprim cumva dezacordul, dar Uniunea Sovietică nu va ceda nicio palmă de pământ nimănui…”

- Advertisement -

Iată însă că a făcut acest lucru în locul Rusiei istoria sau, poate – asta e certitudinea mea –, însuşi Dumnezeu: URSS a dispărut, dar imperiul trăieşte. Moştenitorul ei, Federaţia Rusă, ne stabileşte partea noastră de suveranitate şi independenţă; tot ea, în ultimul timp, depune eforturi insistente ca să adune sub oblăduirea sa fostele republici ex-sovietice. Şi n-o face cu tancurile, ca la 28 iunie 1940, ci cu „arme” mult mai democratice.

Argumentul principal ar fi ca la aceste alegeri să-i poată convinge pe basarabeni, prin armatele lor de mercenari şi rătăciţi de-ai noştri, ca aceştia să schimbe libertatea lor pe o bucată de pâine. Pe care nu o are nici ea. Şi pe care tot ai noştri urmează să o crească, să-i macine grâul, să o coacă şi pe care dânsa promite, generoasă, să le-o dea. N-ar fi mai simplu să şi-o ia chiar ei de la ei?!

Scriitorul M., care atunci când se îmbată vorbeşte numai ruseşte, mi-a spus mai alaltăieri:

– Cu ruşii n-a fost rău…

A zis de parcă ruşii ar fi plecat. 5-6% dintre ei (din cele 12 procente oficiale) şi-au făcut stat dincolo de Nistru. Celelalte 5-6% care au mai rămas au privatizat tot ce se putea privatiza în Basarabia. Au bănci, întreprinderi, magazine, microbuze, posturi TV şi de radio, încât ai impresia că dânşii ar fi cel puţin 90%.

De ce n-a privatizat el? – vreau să-l întreb. Sau rudele sale? Sau prietenii săi? Dar privirea lui visătoare face inutilă întrebarea mea.

Îi spun că ruşii în Rusia o duc mai greu ca moldovenii aici, că la capitolul crimă şi corupţie ei ne întrec, că şi dacă am vorbi doar ruseşte, în condiţiile economiei de piaţă, și nu ne vor da gazele sau petrolul pe gratis, că scriitorii ruşi sunt la fel de săraci ca ai noştri şi nu li se dă nici lor vodca fără s-o plătească. Îşi aminteşte de casele de creaţie de la Piţunda (plină azi cu armate abhaziene, consultate de militari ruşi) şi Talia (în care scriitorii nu mai ajung, un bilet costând mai multe sute de dolari), unde se ducea aproape în fiecare an…

– Nu era rău, zău…

Nichita Stănescu, când venise în 1976 în Basarabia, rostise la întâlnirea de la Comitetul Central al PCM o frază: „Bine mai era pe timpul lui Iosif Vissarionovici Stalin…” – frază care i-a făcut pe şefii de partid să muţească pe dată, aceştia bănuind că marele poet român o fi stalinist. După o pauză teatrală însă, Stănescu a adăugat: „… pentru că eram pe atunci tânăr şi frumos!”

Unii dintre semenii noştri cred că, dacă va veni înapoi socialismul (prăbuşit, de altfel, pe tot mapamondul, nu doar la noi, iar lui Voronin în acest sens îi va fi foarte greu să-l rezidească la loc în toată Europa), vor fi iarăşi… tineri şi frumoşi.

Visuri naive, cu care speculează cel mai mult partidul comuniştilor, partid ce reprezintă interesele altui stat pe teritoriul republicii, declarând nestingherit că, dacă va câştiga alegerile, va schimba însăşi ordinea constituţională în stat. Acum el promite marea şi sarea şi cerul cu stelele, până va obţine votul omului nostru. Care de la 25 februarie încolo s-ar putea să lucreze doar contra lui (a basarabeanului).

La 27 august 1991, Republica Moldova şi-a anunţat independenţa.

Începând cu această dată, Rusia n-a încetat nici pentru o clipă să lupte contra independenţei Republicii Moldova.

În martie 1992, încercând să rupă Transnistria de la Republica Moldova, Rusia ne declară război.

Există probe că atunci, în iunie 1992, Armata a 14-a intenţiona să ocupe Chişinăul. Şi doar eroismul ostaşilor noştri a oprit-o la Nistru.

Acordul „de pace” (de fapt, de capitulare a Republicii Moldova), semnat la 21 iulie 1992 de Snegur şi Elţîn, recunoaşte că războiul de la Nistru a avut loc între Republica Moldova şi Federaţia Rusă, şi nu între Republica Moldova şi o parte a teritoriului ei acaparat de elemente separatiste.

Detaliu pe care ruşii preferă să-l uite, iar ai noştri n-au curajul să-l amintească.

Generalul Al. Lebed avea să se laude ulterior că acel război a fost câştigat de el.

Mult mai apoi – când ştie toată lumea că trupele ruseşti au luptat de partea separatiştilor (sau separatiştii de partea lor) –, Armata a 14-a şi-a declarat „neutralitatea”.

Între „noi” şi „ei”, în loc să fie invitate trupe pacificatoare internaţionale, ruşii şi-au postat chiar armatele ce luptaseră contra noastră – „căştile albastre” ruseşti –, care i-au ajutat lui I. Smirnov şi clicii sale, bine păziţi de consângenii lor, să-şi facă de la 1992 încoace stat.

Autorii războiului fratricid de atunci, ai păcii umilitoare din 1992, ai consolidării Transnistriei ca stat terorist, ai sărăcirii artificiale ulterioare a populaţiei, ai ideilor de federalizare a republicii de azi, de lichidare a independenţei Republicii Moldova cu ajutorul partidului comuniştilor la alegerile actuale etc., se află la Moscova.

O sfidare a normelor diplomatice unanim recunoscute de toate statele lumii este şi faptul că Rusia şi-a creat la Tiraspol un consulat, fără să mai ceară şi acceptul (obligatoriu în acest caz) Ministerului de Externe al Republicii Moldova.

Deşi a fost depus încă în 1990 la Duma de Stat a Federaţiei Ruse, Tratatul politic de bază dintre Republica Moldova şi Rusia n-a fost ratificat nici până azi, ceea ce înseamnă o nerecunoaștere de iure a Republicii Moldova ca stat. Din punct dc vedere juridic şi diplomatic, noi mai suntem parte componentă a URSS; iar cum succesorul ei e Federaţia Rusă, reiese că am face parte din Federaţia Rusă.

De la 1991 încoace, Republica Moldova a tot fost hărţuită de ţara de dincolo de Ucraina, prin oamenii ei din Transnistria, din Parlament, din Guvern, din diverse partide şi mişcări antinaţionale, din diferite comunităţi şovine ruseşti (vreo 20, care au câteva scopuri principale: subminarea statalităţii R. M., schimbarea ordinii constituţionale, distanţarea noastră de România şi Uniunea Europeană şi intrarea în Uniunea Rusia-Belarus).

Se creează impresia că orice ministru, orice om pus într-o funcţie mai importantă că ar fi numit de Moscova. (Aproape toţi, ca unul, fac parte din nomenclatorul de cadre al CC al PCM, un exemplar al căruia se expedia înainte de 1990, obligatoriu, la Moscova.)

După vizita lui Braghiş la Kremlin, ziarul moscovit „Nezavisimaia Gazeta” scrie că Rusia a fost de acord ca în următorii 4 ani Republica Moldova să fie condusă de comunistul Voronin, şi în cel mai rău caz – de troica Lucinschi-Voronin-Braghiş.

Alte variante se exclud.

Tot atunci, Rusia a condiţionat livrările de gaze de rezultatele alegerilor.

Nu e oare acesta un amestec flagrant în treburile interne ale unui stat, în care Federaţia Rusă pune preşedinţi, numeşte prim-miniştri, alege deputaţi?!

Cu regret, „Alianţa Braghiş” copiază întru totul programul electoral al lui Voronin.

Ne promite şi domnia-sa limba rusă de stat în Republica Moldova.

După vizita primului-ministru la Moscova, în urma indicaţiilor primite de la V. Putin, la întâlnirea sa cu reprezentanţii mass-media, D. Braghiş a menţionat că a discutat cu preşedintele rus (în loc de 30 de minute, câte i se acordaseră pentru audienţă, o oră şi 20 de minute, cum a precizat primul nostru ministru) „rolul limbii ruse în republică, federalizarea Republicii Moldova, statutul Transnistriei” („Moldova suverană” din 18 ianuarie 2001).

Sărăcia lucie în care s-a pomenit Republica Moldova este artificială.

Ea e provocată de actualii noştri şefi, care reprezintă vechea nomenclatură comunistă; de Federaţia Rusă, care are interesele sale în zonă; de reprezentanţii economiei subterane cu sediul la Tiraspol şi Chişinău.

Iată un exemplu de cum ne umileşte Rusia de mai mulţi ani: ea ne vinde gazele cu 82 de dolari SUA pentru mia de metri cubi, pe când Ucrainei i le vinde cu 46 de dolari, Georgiei – cu 41 de dolari, Armeniei – cu 55 de dolari, Belarusului – cu 40, Ţărilor Baltice – cu 75, României – cu 76, Bulgariei – cu 79 de dolari.

Să fim noi oare cei mai bogaţi, de ne înjoseşte într-un atare hal?!

Ba mai mult. Federaţia Rusă ne-a impus ani la rând să achităm tot noi datoriile la gaze şi pentru Transnistria. „Sunteţi acelaşi stat”, argumentau mereu şefii de la Gazprom: „Gazprom-ul nu recunoaşte un asemenea stat, Republica Moldovenească Transnistreană, aşa că plătiţi voi!”

Şi şefii au plătit. În detrimentul cetăţenilor noştri, care nu-şi primeau pensiile, salariile, bursele la timp, iar fiecare dintre ei achita sume fabuloase şi pentru gazele cheltuite de vreun transnistrean-doi.

Anual, Republica Moldova trebuie să plătească Gazprom-ului rusesc, în medie, 110 milioane de dolari pentru consumul de gaze.

Pentru tranzitul gazelor pe teritoriul Republicii Moldova către ţările Europei, însă, Gazprom ar trebui să achite 138,8 milioane de dolari (pentru 1.000 m3 la 100 km urmau să plătească 2,67 dolari, înmulţit la cantitatea de gaze anuală de 21 de miliarde m3 cu 6,6 dolari – preţul pentru cele câteva sute de kilometri prin care trece conducta = 138,8 milioane de dolari). De aici reiese că nu noi îi suntem datori Federaţiei Ruse, ci ea nouă.

Dar suma de 138,8 milioane de dolari n-a fost inclusă niciodată în buget. De ce?! Fiindcă Federaţia Rusă, considerând, probabil, Republica Moldova a fi un teritoriu care-i aparţine, refuză să achite datoriile pentru tranzitare.

În acelaşi timp, deşi Gazprom-ul Federaţiei Ruse refuză să achite sumele pe care le datorează pentru tranzitul gazelor pe teritoriul republicii, el adaugă penalităţi exagerate Guvernului de la Chişinău, cerând mereu ca plata să fie achitată la zi.

Aceste condiţii draconice înaintate de „fratele mai mare” au avut un singur scop: să ne facă săraci lipiţi pământului. Ceea ce s-a şi obţinut. Iar sărăcia îl face pe omul nostru, care nu totdeauna pătrunde subtextele politicii, să regrete vechiul imperiu, fostul partid, defunctul regim.

Petrolul, tehnica agricolă, piesele pentru aceasta, pesticidele etc. sunt şi ele procurate la preţuri, câteodată, absurde.

Pe când producţia agricolă este achiziţionată în „ţara-soră şi prietenă” la preţ de nimic.

Ca să-l umilească şi mai mult pe producătorul nostru.

Credeţi că intrând în Uniunea Rusia-Belarus situaţia se va schimba?!

Ba eu cred că deloc.

Se vor da şi la noi pâinea, laptele, untul, zahărul, carnea pe cartele – ca în Belarus. Satele vor zăcea în întuneric, ca regiuni întregi din Rusia. Vom avea şi noi deţinuţi politici şi asasinate politice ca în Belarus (50 de deputaţi din fostul Parlament de la Minsk sunt daţi dispăruţi, ca şi o sumedenie de foşti miniştri, şefi de partide, ziarişti etc.), iar peste 4 ani e posibil să nu mai fim invitaţi la un alt scrutin, deputaţii fiind numiţi prin decret prezidenţial de Voronin, aşa cum procedează Lukaşenko în Belarus.

Mi-amintesc că scriitorul rus Viktor Astafiev publicase la începutul lui 1986 în revista „Наш современник” o nuvelă, „Ловля пескарей в Грузии”, în care vorbea despre gruzini ca despre un popor de handicapaţi, lucru pe care l-a susţinut într-un fel, în luna aprilie 1989, şi generalul rus Radionov, care a ordonat să se treacă cu tancurile peste o demonstraţie paşnică din Tbilisi, soldată cu zeci de morţi şi răniţi.

Mereu mă gândesc la faptul că scriitorul a pregătit terenul pentru acel masacru.

Cineastul rus M. Govoruhin, candidat la prezidenţialele trecute din Federaţia Rusă, vizitând relativ nu demult Chişinăul, a afirmat – referindu-se la tinerii CAIRO, care încercaseră să atenţioneze nişte posturi de radio şi TV să respecte legile ţării – că aceştia ar fi „derbedei” („подонки”).

Nu cumva şi acest „profet” şovin a fost expediat la Chişinău (într-un alt stat decât Rusia) ca să anunţe, cu obrăznicia care-l caracterizează, că în curând vor avea loc şi aici „aplicaţii” (de răzbunare) ale glorioasei armate ruseşti?!

„Vom face puşcării, ca să ajungă locuri pentru toţi”, ne ameninţă de pe acum partidele „fraţilor” de la Răsărit.

Reprezentanţii minorităţii ruse, atunci când li se sugerează că ar trebui să respecte legile ţării, ţipă că se lezează drepturile omului.

Nouă ni se lezează dreptul naţiunii la existenţă şi nu îndrăznim să ameninţăm pe nimeni cu privaţiunea de libertate. Şi nici n-am expulzat vreodată pe cineva care ne înjură în propria casă.

Nouă nu ne-a trecut prin cap să-i tragem la răspundere pe cei care ne umilesc zilnic, de la tribuna Parlamentului, din Casa Guvernului (unde D. Braghiş a şi cerut ca toate documentele să fie pregătite, delaolaltă, în două limbi), la televizor (comunistul I. Magaleas a dublat timpul prevăzut pentru emisiunile ruseşti), la radio (vreo zece posturi ruseşti din Chişinău), iar radioul „naţional” o rupe şi el tot mai mult pe ruseşte.

„Eliberatorii” ne înjură în continuare, învinuindu-ne că-i încurcăm să trăiască, dar mai ales din motivul că nu ştim să le fim recunoscători pentru că ne-au trimis rudele în Siberia, pentru că ne-au împuşcat intelectualii, pentru că ne-au închis bisericile şi ne-au ucis preoţii.

Săptămâna trecută, consiliul municipal Chişinău, dominat de comunişti, a mai alocat 46.000 de lei în vederea plăţii serviciilor comunale pentru Eroii Uniunii Sovietice, şi niciun leu – pentru invalizii războiului de la Nistru sau pentru veteranii Armatei Române.

Perioada 1989-2001 a însemnat doar un scurt elan spre libertate.

În acest răstimp, Federaţia Rusă ne-a tratat ca pe o gubernie rusească, ne-a declanşat un război la Nistru, a sărăcit ţara, şi-a creat un partid (ea, care s-a dezis de comunism) – partidul comuniştilor – pe teritoriul nostru, pregătind terenul pentru a lichida Republica Moldova ca stat. Şi asta se va face în modul cel mai democratic: cu votul populaţiei.

La actualele alegeri, Rusia priveşte Republica Moldova ca pe o pradă uşoară, pe care o va putea redobândi; de astă-dată însă, nu cu tancurile, cu artileria şi aviaţia, ci cu ajutorul Coloanei a 5-a – nomenclatura pe care şi-a păstrat-o în toate structurile de stat. Mercenarii politici, nostalgicii şi rătăciţii – ultimii, modelaţi tot de ea de la 1940 încoace.

Moldovenii, cărora le-a privat accesul la carte, ţinându-i în întuneric, vor fi cu ea.

Aşa cum sărăcia provocată de comunişti le va aduce voturi tot comuniştilor.

Aşa cum gazele scumpite de Rusia îi vor aduce voturi Rusiei.

Transnistria se va lăţi peste noi. Ea vine să ne dezlocuiască. Va reuşi ea oare la 25 februarie a.c. să se extindă până la Prut?!

Poliţia moldovenească (MAI) a şi început deja să extrădeze către „partea transnistreană” dintre combatanţii care s-au manifestat în războiul de la Nistru. Doi dintre ei – Valeriu Solonari şi Alexei Cenuşă – au fost arestaţi şi extrădaţi săptămâna trecută, ca aceştia să poată fi judecaţi „după legile transnistrene”.

În această lună se va decide destinul Republicii Moldova. Îşi va zice ea oare astfel şi în continuare?!

Sau se va numi – aşa cum visează cel mai mult „fraţii” de la răsărit – Republica Federativă Rusească Moldova?!

De noi, de fiecare dintre noi depinde în ce ţară vor locui copiii noştri.

De noi depinde dacă vor fi ostatici la străini sau stăpâni în ţara lor…

Gândindu-mă la deportările siberiene prin care au trecut bunicii lor, la lupta părinţilor lor pentru Demnitate, Credinţă, Adevăr, părerea mea este că toţi merită o soartă mai bună.

Ocrotiţi-le viitorul! Nu li-l jertfiţi în numele unei Minciuni care vă promite întronarea Adevărului! A adevărului ei.

E ora deşteptării!

Nu vă dormiţi destinul, dragi concetăţeni!

Nicolae Dabija, 8 februarie 2001

DE ACELAȘI AUTOR:

Stăpânii cu reflexe de slugă

Zâmbete radioactive

Patrioți în umbră

„Noi, maldavenii”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -
- Advertisment -