Îmi amintesc că plimbându-ne de multe ori pe străzile Chişinăului şi fredonând cântecul popular „Şi-aşa-mi vine câteodată”, tata, la un moment dat, i-a mai adăugat încă două strofe.
Acestea sună în felul următor:
„Şi-aşa-mi vine câte un gând,
Măi, dorule!
Să merg prin păduri cântând,
Măi, dorule!
Și aşa îmi vine câte un dor,
Măi, dorule!
Să merg prin păduri să mor,
Măi, dorule!”
Probabil că părintele meu a simţit cumva că acest cântec este incomplet, ori bănuiesc că motivul e altul: suferea pentru Basarabia. Îl durea destinul ei şi faptul că Ţara noastră a fost ruptă-n două.
De aceea, de-a lungul timpului a şi scris foarte multe articole despre adevărata noastră identitate, dar şi poezii. Iar una care-mi este dragă, şi care-i plăcea şi lui, este „Săracă ţară bogată”, în care zice:
„Ţara mea de oameni trişti,
Mult mă mir că mai exişti,
Ciopârţită în bucăţi,
Că te mai găsesc pe hărţi…”
E un poem zămislit din lacrimi. Numai că aceste lacrimi nu sunt văzute şi înţelese de oricine, fiindcă puţini dintre noi ştiu ce înseamnă să-ţi iubeşti neamul. Iar cei care nu apreciază opera scriitorilor noştri, atunci când le propui să redenumească vreo stradă în memoria lor, te întreabă: „Da’ се-au făcut aceştia pentru Chişinău? Ce-au construit?”.
Ne dau de înţeles, astfel, că poeţii trebuie mai întâi de toate să sape vreun şanţ, să măture vreun bulevard sau să zugrăvească vreo casă, şi apoi să merite vreo stradă care să le poarte numele.
Însă această situaţie mi-a amintit de-o întâmplare. Tata se afla odată la o grădiniţă. Un pici s-a ridicat în picioare şi l-a întrebat:
– Domnule Dabija, noi învăţăm pe de rost poeziile marilor scriitori: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Labiş şi mulţi alţii. Dar toţi aceştia îs mari poeţi pentru că au murit. Dumneavoastră când veţi muri?
Sigur că părintele meu nu s-a aşteptat la o astfel de întrebare, dar i-a dat dreptate acelui copil, pentru că a conştientizat că în societatea noastră, ca să fii apreciat, iubit sau să fii un mare scriitor, trebuie într-adevăr mai întâi să mori! Fiindcă atâta timp cât trăieşti, nu ţi se observă calităţile, omenia, talentul şi cumsecădenia. Iar uneori acestea-s uitate şi după moarte, aşa încât nu-ţi rămâne decât să cânţi:
„Şi aşa îmi vine câte un gând,
Măi, dorule!
Să merg prin păduri cântând,
Măi, dorule!
Și aşa îmi vine câte un dor,
Măi, dorule!
Să merg prin păduri să mor,
Măi, dorule…”
