Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 9 martie 1995.
Dumnezeu a făcut mai întâi lumea şi apoi s-a odihnit. A făcut apoi bărbatul şi s-a odihnit. Pe urmă a făcut femeia, şi de atunci încoace n-a mai avut nimeni odihnă.
Se zice că într-o zi din vremea de demult, văzând că nu mai au viaţă de răul femeilor, s-au adunat bărbaţii de pe lume şi i-au delegat pe câţiva dintre ei să se ducă la Domnul cu o petiţie.
Ajunşi la Cel-de-Sus, bărbaţii L-au întrebat:
– Doamne, de ce-ai făcut femeile atât de frumoase şi atât de proaste?!
La care Dumnezeu a oftat şi a zis:
– Le-am făcut frumoase – ca să le iubiţi voi pe ele; şi proaste le-am făcut – ca să vă iubească ele pre voi…
Poate, cu adevărat, dacă femeile n-ar închide ochii asupra a ceea ce sunt, dar, de fapt, ce-au devenit bărbaţii, cine ştie dacă existenţa pe pământ nu s-ar fi stins de la sine la o anume răscruce a istoriei. Dar aşa, iată, ea continuă: şi femei se nasc, se mărită, nasc la rândul lor, mărită şi însoară şi viaţa nu mai are capăt. Datorită Ei, Femeii…
Până în Evul Mediu se credea că femeia este lipsită de suflet. Apoi Vaticanul, la un sobor de cardinali, a votat că femeia are suflet şi ea, ca şi bărbatul. De atunci încoace femeile s-au putut manifesta în aproape toate domeniile; în unele – chiar mai strălucit decât bărbații.
Republica noastră, suverană, independentă şi indivizibilă (mai ales după referendumul găgăuzesc de la 5 martie) e aproape unica din lume unde femeia mai e roabă. Iar roabă a făcut-o egalitatea ei în drepturi cu bărbatul. În loc s-o ridicăm, în loc s-o repunem la locul pe care-l merită şi să-i acordăm mai multe drepturi, inclusiv cel de a rămâne Femeie, am umilit-o, coborând-o la acelaşi nivel cu bărbaţii.
De atunci, de când i-am acordat aceleaşi drepturi, femeia a încetat să mai fie Femeie. I-am acordat, de fapt, astfel dreptul de a munci mai mult decât bărbatul. La muncile cele mai grele, locul bărbatului a început a fi ocupat treptat de femei. La tăiat păduri, la făcut şosele, la cărat traverse, la scos cărbuni, pe şantiere, în şcoli (şi acolo tot mai puţini sunt reprezentanţii sexului tare care mai ţin piept), pretutindeni, unde nu rezistă bărbaţii, femeia a rezistat. Ea s-a dovedit a fi mai rezistentă. I-am acordat dreptul de a fi puternică, rezistentă, dură, încrâncenată, luptătoare etc. Şi i-am răpit dreptul de a fi Femeie.
Înainte, femeia întreținea focul din vatră. Adică întreţinea comunitatea. Azi ea, de regulă, întreţine bărbatul.
Idealul femeii a evoluat sau s-a degradat? – ne întrebăm adesea. Azi la modă este femeia-bărbat. Care înjură ca un muscal, care fumează ca o locomotivă, care bea cât doi, dar şi care munceşte cât opt bărbaţi…
Şi nu mai e deloc la modă femeia care naşte, care creşte copii, femeia păstrătoare de tradiţii şi datini, buna vorbitoare de grai strămoşesc, femeia-educatoare, femeia-pedagog, femeia-mamă, femeia-bunică…
Te acostează, de cum se lasă seara pe străzile urbei noastre, câte vreo „domnişoară” care te întreabă la un colţ mai întunecat; „Zacuriti ne budet?” („N-ai ceva de fumat?!”), şi când îi răspunzi că nu fumezi, se uită cu atâta dispreţ la tine încât ţi se face ţie ruşine, cum zice şi proverbul:
Parcă mi-e ruşine mie
Că nu ţi-e ruşine ție,
că, iată, n-ai o ţigară s-o serveşti pe „mamzelă”.
Şi totuşi, ni-e dor de femeia cu chip feminin, cu însuşiri feminine, cu virtuţi feminine, cu defecte feminine.
Femeia – dintotdeauna – a fost sinonimă cu bunătatea, cu frumuseţea, cu cuminţenia, cu sacrificiul, cu mărinimia, cu devotamentul.
Astăzi, ea se întoarce trudită de la strung sau de la arat, căci avem şi destule femei-tractoriste, trebuie să mai gătească, să mai spele, să mai deritice etc. – îi mai arde ei oare să-şi mângâie copiii pe creştet, să-i înveţe un cântec, o doină, o cimilitură, să le cânte o melodie de leagăn, să le spună un basm?!…
Avem azi generaţii întregi de copii crescuţi de poveştile pe care li le spune televizorul. Şi generaţii de bunice care nu ştiu poveşti. Am fost martor la o scenă când un nepoţel de vreo 4–5 ani o ruga pe bunica lui să-i spună un basm, iar aceasta i-a propus: „Hai mai bine să-ţi povestesc filmul «Ţvetok v pîli»…”.
Salvarea noastră ca neam în ultimele secole, când valuri de nomazi au tot dorit să ne radă de pe faţa pământului, au fost familiile cu mulţi copii.
Acum se loveşte anume în ele. În ceea ce are mai sfânt naţiunea noastră. Sărăcia, bolile etc. afectează în primul rând familiile cu mulţi copii, neocrotite social.
În satele noastre, moartea seceră pe-un cap pruncii, bătrânii şi femeile de toate vârstele.
S-au înmulţit mai ales bolile legate de utilizarea excesivă a erbicidelor, de cultivarea tutunului. De ce nu sunt implicaţi în creşterea acestuia din urmă fumătorii, ci tot femeile, firavele femei ale satelor noastre?!
În SUA, femeilor nu li se permite să intre în lanurile de tutun din anul 1922.
Mi s-a relatat relativ nu demult un caz din raionul Teleneşti, când o femeie a născut într-un lan de tutun, în timp ce rupea frunze de floarea-dracului. Acele frunze cleioase şi reci i-au folosit pat de naştere lehuzei, iar buricul, cordonul ombilical al nou-născutei (era o fetiţă), i l-au legat cu aţa de „şfăruit” tutunul. Prunca, de cum s-a născut, ca o continuitate, s-a pomenit din întâia ei clipă de viaţă cu mânuţele în frunza de tutun. Începuse de la prima ei respiraţie să deprindă viitoarea ei profesie. Şi aşa până la moarte.
Mama poetului Vasile Căpăţînă a fost găsită de consăteni moartă în lanul de tutun, cu un braţ de frunze amare strânse la pieptul ei. Frunza o biruise.
Sărmanele femei!
În preajma pieţei şi-n piaţa din Chişinău, majoritatea celora care cerşesc sunt femei. Femei de la ţară.
E martie…
Deşi soarele e tot mai mult pe boltă, deşi mugurii se aud plesnind grăbit pe crengi, deşi ici-colo se văd stoluri de păsări traversând cerul, deşi firele de iarbă se aud răzbind prin asfalt – primăvara întârzie să vină.
Primăvara speranţelor noastre.
Acest anotimp ne era adus de fiecare dată – aşa ziceam odinioară – de domniile lor, femeile; acum se pare că li s-a făcut şi lor lehamite să împingă un coşcogeamite anotimp rece, ca pe aisberg, înapoi către iarna cea friguroasă…
Atâtea poveri pe umerii firavi ai femeii se pare că au obosit-o un pic.
În Suedia, aflu dintr-un ziar, 50% din componenţa guvernului sunt femei.
În Republica Moldova – 50% dintre sudori, tăietori de pădure, bodyguarzi, halterofili, poliţişti etc. sunt femei.
(Vine femeia de la serviciu şi-ți pune automatul pe masă şi te întreabă ce ai făcut de mâncare).
În Suedia, 40% din componența Parlamentului sunt reprezentante ale sexului slab.
În Republica Moldova, abia 40% din numărul total de femei mai pot naşte…
Am rostit în alţi ani, de fiecare dată, în ziua lui 8 martie, cuvinte frumoase despre Ea. Deşi nu meritam. Nu ea, noi. După ce am umilit-o şi i-am pus în calendare o singură zi, ei, a cărei zi ar urma să fie de 365 sau 366 de ori pe an.
Un singur lucru le-aş dori azi lor, femeilor: să lupte pentru emancipare, adică pentru dreptul de a fi, de a rămâne femei în continuare.
Asta fiind misiunea lor pe pământ.
Căci fără de femeie, viaţa ar avea alt sens, dacă a nu avea niciun sens înseamnă tot a avea un sens.
Zilele trecute, în troleibuz, am fost martor la un caz când o tânără aproape că i-a strigat unui bărbat care se uita prea insistent la ea:
– Te implor, nu mă privi aşa, că-mi faci cucuie!…
Datorită ei, insuportabilei femei, iată că viaţa ne devine suportabilă.
Cum zicea şi marele Eminescu:
Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu…
Nicolae Dabija, 9 martie 1995
