O serie de calcule și ipoteze eronate având cauze multiple a făcut ca Occidentul să se trezească acum, în momentul războiului pe scară largă lansat de Rusia împotriva Ucrainei, în postura de a descoperi că n-ar fi capabil să susțină un conflict de amploare și de lungă durată, arată o analiză a cunoscutului RUSI (Institutul Regal de Servicii Unite) din Marea Britanie. Plecând de la realitatea consumului enorm de muniție de pe frontul ruso-ucrainean, experții RUSI demonstrează că armatele occidentale ar avea muniție pentru doar 8-14 zile, dacă ar fi atrase într-un asemenea război!
Acesta este, de fapt, și motivul pentru care SUA și Europa Occidentală nu pot livra mai mult și mai repede armament și muniții Ucrainei: stocurile lor sunt prea mici, iar micșorarea permanentă a bazei industriei militare a făcut ca azi Occidentul să nu mai poată juca, deocamdată, rolul de “arsenal al democrației”, așa cum a fost în Al Doilea Război Mondial.
Războiul pornit de Putin în Ucraina arată că epoca războiului industrial încă nu a apus, arată autorul Alex Vershinin în analiza publicată pe Rusi.org.
Americanii și țările Europei occidentale au comis o gravă eroare, crezând că nu mai sunt posibile, în Secolul XXI, războaie precum cel din Ucraina. Acolo se înfruntă acum sute de mii de oameni, pe un front de sute de kilometri, consumul de echipamente, vehicule și muniții fiind gigantic. Așa ceva poate fi susținut doar de o bază industrială de amploare, revalidându-se vechiul proverb cunoscut printre militari conform căruia cantitatea este o calitate în sine.
În ultimele decenii, America și Europa occidentală și-au tot redus industriile de armament, simultan cu numărul trupelor și cantitatea de arme și muniții. Dintr-o dată, aliații descoperă însă că un stat dictatorial, o mare putere militară care în tot acest timp s-a înarmat și pregătit de război, poate genera un conflict care să-i surprindă. „Această realitate (a războiului de amploare din Ucraina – n. red.) ar trebui să fie un avertisment concret pentru țările occidentale, care au redus capacitatea industrială militară și au sacrificat amploarea și eficacitatea în favoarea eficienței. Această strategie se bazează pe ipoteze eronate cu privire la viitorul războiului și a fost influențată atât de cultura birocratică din guvernele occidentale, cât și de moștenirea conflictelor de intensitate redusă. În prezent, este posibil ca Occidentul să nu dispună de capacitatea industrială necesară pentru a purta un război pe scară largă“, scrie în analiza RUSI.
În acest moment, calculele arată că producția anuală de a proiectilelor de artilerie din SUA ar ajunge pentru doar pentru 10-14 zile de război precum cel din Ucraina! „Într-un joc de război recent la care au participat forțele americane, britanice și franceze, forțele britanice au epuizat stocurile naționale de muniție critică după opt zile“, se arată în text.
Situația este generală. Americanii le-au trimis ucrainenilor 7.000 de rachete Javelin, adică o treime din totalul stocurilor de care dispun. În acest moment, firma producătoare are o capacitate de 2.100 de astfel de rachete antitanc pe an, existând perspectiva să crească producția la 4.000 pe an peste câțiva ani. Dar în războiul de acum, ucrainenii folosesc 500 de rachete Javelin pe zi!
Situația e similară la rachete. În primele 3 luni de război, Rusia a folosit deja de 4 ori mai mult decât producția anuală de rachete a SUA!
Acest tablou sumbru este întunecat și mai mult de perspectivă. În timp ce Occidentul își consumă tot mai mult din stocuri pentru a susține Ucraina în luptă, China stă la pândă fără să fi consumat măcar un glonț. E de așteptat ca Beijingul să nu lase Rusia să fie învinsă în Ucraina, mai ales dacă asta ar însemna doar sprijinirea sa cu armament. „Dacă competiția dintre autocrații și democrații a intrat cu adevărat într-o fază militară, atunci arsenalul democrației trebuie mai întâi să își îmbunătățească radical abordarea privind producția de material în timp de război“, este concluzia analizei.
Mai jos, traducerea integrală a articolului publicat pe Rusi.org.
„Întoarcerea războiului industrial
Mai poate Occidentul să furnizeze arsenalul democrației?
Războiul din Ucraina a dovedit că epoca războiului industrial este încă aici. Consumul masiv de echipamente, vehicule și muniții necesită o bază industrială pe scară largă pentru realimentare – cantitatea are încă o calitate proprie. Lupta la scară largă a opus 250.000 de soldați ucraineni, împreună cu 450.000 de cetățeni mobilizați recent, unui număr de aproximativ 200.000 de soldați ruși și separatiști. Efortul de a înarma, hrăni și aproviziona aceste armate este o sarcină monumentală. Reaprovizionarea cu muniție este deosebit de dificilă și scumpă. Pentru Ucraina, la această sarcină se adaugă capacitățile Rusiei de a aplica lovituri în adâncime care vizează industria militară ucraineană și rețelele de transport în toată țara. Armata rusă a suferit, de asemenea, din cauza atacurilor transfrontaliere ucrainene și a actelor de sabotaj, dar la o scară mai mică. Ritmul de consum de muniții și echipamente în Ucraina poate fi susținut doar de o bază industrială de mare amploare.
Această realitate ar trebui să fie un avertisment concret pentru țările occidentale, care au redus capacitatea industrială militară și au sacrificat amploarea și eficacitatea în favoarea eficienței. Această strategie se bazează pe ipoteze eronate cu privire la viitorul războiului și a fost influențată atât de cultura birocratică din guvernele occidentale, cât și de moștenirea conflictelor de intensitate redusă. În prezent, este posibil ca Occidentul să nu dispună de capacitatea industrială necesară pentru a purta un război pe scară largă. Dacă Guvernul SUA intenționează să devină din nou arsenalul democrației, atunci capacitățile existente ale bazei militaro-industriale americane și ipotezele de bază care au condus la dezvoltarea acesteia trebuie reexaminate.
Estimarea consumului de muniție
Nu sunt disponibile date exacte privind consumul de muniție pentru conflictul dintre Rusia și Ucraina. Niciunul dintre cele două Guverne nu publică date, dar o estimare a consumului de muniție rusă poate fi calculată folosind datele oficiale privind misiunile de bombardament furnizate de Ministerul rus al Apărării în timpul briefingului său zilnic.
Deși aceste cifre amestecă rachetele tactice cu artileria convențională, nu este nerezonabil să presupunem că o treime din aceste misiuni au fost cu rachete, deoarece acestea formează o treime din forța de artilerie a unei brigăzi de pușcași motorizați, alte două batalioane fiind artilerie clasică. Acest lucru sugerează 390 de misiuni zilnice trase de artileria clasică. Fiecare lovitură de artilerie este efectuată de o baterie de șase tunuri în total. Cu toate acestea, este probabil ca avariile de luptă și de întreținere să reducă acest număr la patru. Cu patru tunuri pe baterie și patru proiectile pe tun, artileria trage aproximativ 6.240 de proiectile pe zi. Putem estima o risipă suplimentară de 15% pentru proiectile care au fost așezate la sol, dar abandonate când bateria s-a deplasat în grabă, proiectile distruse de loviturile ucrainene asupra depozitelor de muniție sau proiectile trase, dar care nu au fost raportate la nivelurile superioare de comandă. Această cifră se ridică la 7.176 de proiectile de artilerie pe zi. Trebuie remarcat faptul că Ministerul Rus al Apărării raportează doar misiunile de foc ale forțelor Federației Ruse. Acestea nu includ formațiunile din republicile separatiste Donețk și Lugansk, care sunt tratate ca țări diferite. Cifrele nu sunt perfecte, dar chiar dacă sunt greșite cu 50%, tot nu schimbă provocarea logistică generală.
Capacitatea bazei industriale a Occidentului
Câștigătorul într-un război prelungit între două puteri aproape egale se bazează în continuare pe partea care are cea mai puternică bază industrială. O țară trebuie fie să aibă capacitatea de producție pentru a construi cantități masive de muniție, fie să aibă alte industrii de producție care pot fi convertite rapid la producția de muniție. Din nefericire, Occidentul pare să nu mai aibă niciuna dintre aceste două posibilități.
În prezent, SUA își diminuează stocurile de muniție de artilerie. În 2020, achizițiile de muniție de artilerie au scăzut cu 36%, ajungând la 425 de milioane de dolari. În 2022, planul este de a reduce cheltuielile cu munițiile de artilerie de calibrul 155 mm la 174 de milioane de dolari. Aceasta este echivalentul a 75.357 de cartușe M795 «proaste» (neghidate – n. red.) de bază pentru artileria regulată, 1.400 de cartușe XM1113 pentru M777 și 1.046 de cartușe XM1113 pentru tunurile de artilerie cu rază extinsă. În cele din urmă, există 75 de milioane de dolari dedicați pentru muniția ghidată cu precizie Excalibur, care costă 176.000 de dolari pe proiectil, totalizând astfel 426 de proiectile. Pe scurt, producția anuală de artilerie a SUA ar ajunge, în cel mai bun caz, doar pentru 10 zile sau două săptămâni de luptă în Ucraina. Dacă estimarea inițială a obuzelor rusești lansate este depășită cu 50%, aceasta ar prelungi artileria furnizată doar pentru trei săptămâni.
SUA nu este singura țară care se confruntă cu această provocare. Într-un joc de război recent la care au participat forțele americane, britanice și franceze, forțele britanice au epuizat stocurile naționale de muniție critică după opt zile.
Din nefericire, acest lucru nu este valabil doar în cazul artileriei. Rachetele Javelin antitanc și Stingers de apărare aeriană sunt în aceeași situație. Statele Unite au trimis 7.000 de rachete Javelin în Ucraina – aproximativ o treime din stocul său – și urmează să mai fie trimise și altele. Lockheed Martin produce aproximativ 2.100 de rachete pe an, deși acest număr ar putea crește la 4.000 în câțiva ani. Ucraina susține că folosește 500 de rachete Javelin în fiecare zi.
Cheltuielile cu rachetele de croazieră și rachetele balistice sunt la fel de masive. Rușii au lansat între 1.100 și 2.100 de rachete. În prezent, SUA achiziționează anual 110 rachete PRISM, 500 de rachete JASSM și 60 de rachete de croazieră Tomahawk, ceea ce înseamnă că, în trei luni de luptă, Rusia a consumat de patru ori producția anuală de rachete a SUA. Rata de producție a Rusiei poate fi doar estimată. Rusia a început producția de rachete în 2015, în serii inițiale limitate, și chiar și în 2016 producția a fost estimată la 47 de rachete. Acest lucru înseamnă că a avut doar cinci-șase ani de producție la scară largă.
Nu se cunoaște stocul inițial din februarie 2022, dar având în vedere cheltuielile și cerința de a păstra stocuri substanțiale în caz de război cu NATO este puțin probabil ca rușii să fie îngrijorați. De fapt, se pare că au suficiente pentru a cheltui rachete de croazieră de nivel operațional pe ținte tactice. Presupunerea că există 4.000 de rachete de croazieră și balistice în inventarul rusesc nu este nerezonabilă. Această producție va crește, probabil, în ciuda sancțiunilor occidentale. În aprilie, ODK Saturn, care produce motoare de rachete Kalibr, a anunțat crearea a încă 500 de locuri de muncă. Acest lucru sugerează că, chiar și în acest domeniu, Occidentul are doar paritate cu Rusia.
Ipoteze eronate
Prima ipoteză cheie despre viitorul luptei este că armele ghidate, de precizie, vor reduce consumul total de muniție, necesitând un singur cartuș pentru a distruge ținta. Războiul din Ucraina pune la îndoială această ipoteză. Multe sisteme «proaste», de foc indirect, obțin o eficacitate foarte mare fără să fie și ghidate. Cu toate acestea, consumul global de muniție este masiv. O parte a problemei constă în faptul că digitalizarea hărților globale, combinată cu o proliferare masivă a dronelor, permite geolocalizarea și țintirea cu o precizie sporită, dovezile video demonstrând capacitatea de a obține distrugerea țintei din prima lovitură prin focuri indirecte.
A doua ipoteză crucială este aceea că industria poate fi pornită și oprită la discreție. Acest mod de gândire a fost importat din sectorul de afaceri și s-a răspândit în cultura Guvernului SUA. În sectorul civil, clienții își pot mări sau micșora comenzile. Producătorul poate fi afectat de o scădere a comenzilor, dar rareori această scădere este catastrofală, deoarece, de obicei, există mai mulți consumatori și pierderile pot fi repartizate între aceștia. Din păcate, acest lucru nu funcționează în cazul achizițiilor militare. Există un singur client în SUA pentru obuze de artilerie – armata. Odată ce comenzile scad, producătorul trebuie să închidă liniile de producție pentru a reduce costurile și a rămâne în afaceri. Întreprinderile mici se pot închide complet. Generarea de noi capacități este foarte dificilă, mai ales că a rămas atât de puțină capacitate de producție din care să se atragă muncitori calificați. Acest lucru este deosebit de dificil, deoarece multe dintre sistemele vechi de producție de armament necesită multă forță de muncă, până la punctul în care sunt practic construite manual, iar formarea unei noi forțe de muncă necesită mult timp. Problemele legate de lanțul de aprovizionare sunt, de asemenea, foarte dificile, deoarece subcomponentele pot fi produse de un subcontractant care fie își încetează activitatea odată cu pierderea comenzilor sau a retehnologizării pentru alți clienți, fie se bazează pe piese din străinătate, eventual dintr-o țară ostilă.
Cvasimonopolul Chinei asupra materialelor din metale rare reprezintă o provocare evidentă în acest caz. Producția rachetelor Stinger nu va fi reluată până în 2026, în parte din cauza lipsei de componente. Rapoartele americane privind baza industrială de apărare au arătat clar că accelerarea producției pe timp de război ar putea fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă, din cauza problemelor legate de lanțul de aprovizionare și a lipsei de personal calificat, din cauza degradării bazei de producție din SUA.
În cele din urmă, există o ipoteză privind ratele generale de consum de muniție. Guvernul SUA a minimizat întotdeauna acest număr. Din perioada Vietnamului până în prezent, fabricile de arme de calibru mic s-au redus de la cinci la doar una. Acest lucru a fost evident în timpul războiului din Irak, când SUA a început să rămână fără muniție pentru arme de calibru mic, ceea ce a determinat Guvernul american să cumpere muniție britanică și israeliană în timpul etapei inițiale a războiului. La un moment dat, SUA au fost nevoite să apeleze la stocurile de muniție din Vietnam și chiar la cele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a alimenta efortul de război cu muniție de calibru .50. Acest lucru a fost în mare parte rezultatul unor presupuneri incorecte cu privire la eficiența trupelor americane. Într-adevăr, Government Accountability Office a estimat că este nevoie de 250.000 de gloanțe pentru a ucide un insurgent. Din fericire pentru SUA, cultura armelor de foc a făcut ca industria munițiilor pentru arme de calibru mic să aibă o componentă civilă în SUA. Nu este cazul altor tipuri de muniție, așa cum s-a arătat mai devreme în cazul rachetelor Javelin și Stinger. Fără acces la metodologia guvernamentală, este imposibil de înțeles de ce estimările Guvernului american au fost greșite, dar există riscul ca aceleași erori să fi fost făcute și cu alte tipuri de muniții.
Concluzie
Războiul din Ucraina demonstrează că războiul dintre adversari egali sau aproape egali necesită existența unei capacități de producție la scară largă, la scară industrială, avansată din punct de vedere tehnic și de vârstă industrială. Asaltul rusesc consumă muniție în ritmuri care depășesc masiv previziunile și producția de muniție a SUA. Pentru ca SUA să acționeze ca arsenal al democrației în apărarea Ucrainei, trebuie să existe o analiză majoră a modului și a dimensiunii la care SUA își organizează baza industrială. Această situație este deosebit de critică, deoarece în spatele invaziei rusești se află capitala mondială a producției – China. În timp ce SUA începe să cheltuiască tot mai mult din stocurile sale pentru a menține Ucraina în război, China nu a oferit încă niciun fel de asistență militară semnificativă Rusiei. Occidentul trebuie să presupună că China nu va permite ca Rusia să fie învinsă, mai ales din cauza lipsei de muniție. Dacă competiția dintre autocrații și democrații a intrat cu adevărat într-o fază militară, atunci arsenalul democrației trebuie mai întâi să își îmbunătățească radical abordarea privind producția de material în timp de război.“
