SERIAL / Sfârşitul Ceauşeştilor (39): Variantele morții lui Milea

Sinucidere voită? Sinucidere din greșeală? Asasinat? Tot mai multe indicii duc spre cea de-a treia variantă. Dar nu dictatorul avea interesul de a-l scoate din joc pe ministrul Apărării, ci complotiștii! Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.

Există trei posibile variante ale morţii lui Milea: sinuciderea voită, sinuciderea din greşeală (prin autorănire ratată) sau asasinarea. Datele medico-legale şi cele criminalistice ale acestui caz, coroborate cu mărturiile adunate de-a lungul vremii şi cu contextul în care s-a produs nenorocirea, conduc la o concluzie tot mai clară: Milea nu a vrut să se omoare. El a fost fie victima propriilor calcule, fie victima unor ucigaşi cu sânge-rece.

1. Sinuciderea voită. Această variantă, pe care s-a clădit imaginea „eroului Milea, care s-a sacrificat ca să nu tragă în popor”, este tot mai puţin credibilă. O susţin doar declaraţiile lui Ceauşescu („Trădătorul Milea s-a împuşcat”) – dar Ceauşescu vorbea din auzite – şi mărturiile unor oameni interesaţi: colonelul Corneliu Pîrcălăbescu (şeful Gărzilor Patriotice), căpitanul Marius Tufan (al cărui pistol i-a curmat viaţa lui Milea) şi maiorul Ioan Vătămănescu (aghiotantul ministrului).
2. Sinuciderea din greşeală. Este varianta îmbrăţişată de istoricul Alex Mihai Stoenescu, care a studiat temeinic „dosarul Milea”. „Sinuciderea a fost practic o încercare de autorănire. El s-a aşezat la birou şi şi-a proptit pistolul sub coaste, în stânga. E un fel de «picior în ghips» al lui Stănculescu. Milea vroia să se scoată din joc, să fie lăsat în pace. Glonţul, însă, i-a atins o coastă, a urcat şi i-a atins o arteră pulmonară.”

Stoenescu îşi susţine teoria prin logica situaţiei din dimineaţa de 22 decembrie 1989. „Milea era convins că se va termina. Indiferent dacă «lucra» în favoarea sau împotriva lui Ceauşescu, el era condamnat. Ceauşescu îl schimba din funcţie în mod sigur, pentru că deja îl acuzase de trădare. Iar dacă pleca Ceauşescu, Milea urma să dea socoteală pentru implicarea directă în represiunea de la Timişoara. Pe 17 decembrie s-a tras din ordinul lui Milea, deci Milea omorâse oameni. Erau ordine ilegale. Ceauşescu îl minţise la telefon că a declarat starea de necesitate. De fapt, starea de necesitate avea să fie declarată mult mai târziu, pe 20 decembrie, şi numai la Timişoara.”

În concluzie: generalul Vasile Milea n-a fost un erou, ci un comandant de oşti care a participat activ la măcelul din decembrie 1989. Şi care a sfârşit fie încercând să se automutileze, fie fiind sacrificat de cei care aveau interes să-l elimine.

3. Asasinarea. Chiar aşa: avea cineva interesul de a crea o emoţie specială în rândurile Armatei şi ale populaţiei, anunţând sinuciderea ministrului Apărării Naţionale? Ceauşescu – în niciun caz. De altfel, evoluţia evenimentelor a confirmat că moartea lui Milea a grăbit sfârşitul regimului. Din acel moment, lucrurile s-au precipitat. Tot ce mai avea de făcut Ceauşescu era să aleagă mijlocul de fugă: tancul sau elicopterul.

A existat însă şi o tabără pentru care moartea lui Milea a fost mană cerească: grupul care lucra la prăbuşirea lui Ceauşescu. Complotiştii. Anunţul sinuciderii, pentru care cel mai bun agent de comunicare a fost însuşi Ceauşescu (fără să ştie că este folosit), a fost dublat de răspândirea unui zvon: de fapt, Milea nu s-a sinucis, ci a fost omorât de „odiosul dictator”! De ce? Pentru că „n-a vrut să tragă în popor!” Era imaginea proiectată insistent de complotişti, prin TVR, imediat după fuga lui Ceauşescu.

Dublă lovitură: militarii şi civilii s-au înverşunat şi mai tare împotriva tiranului care nu se mai satură de sânge, iar Armata, prin martirul Milea, şi-a creat imaginea de Albă-ca-Zăpada, deşi avea pe conştiinţă victimele represiunii din zilele precedente. A fost cadrul ideal pentru întărirea lozincii „Armata e cu noi!”, care fusese lansată cu o oră mai devreme. Din acel moment, oamenii au fost încurajaţi să urce pe tancuri şi să fraternizeze cu militarii, femeile să pună flori pe TAB-urile represiunii, iar Ceauşescu a fost nevoit să bată în retragere. Armata nu mai era cu el!

Dacă acest scenariu a fost gândit de cineva, atunci acel „cineva” a fost genial. Sau diabolic. Dar pentru ca scenariul să reuşească, a fost nevoie de sângele generalului Vasile Milea. Lichidarea acestuia putea făcută în trei feluri:

1. prin împuşcare;
2. prin întârzierea intervenţiei medicale (în loc să-i fie oprită rapid hemoragia, a fost lăsat să piardă sânge până când nu mai putea salvat);
3. prin sufocare sau strangulare, în sediul CC, în Salvare sau la Spitalul Elias (variantă contrazisă de concluzia de la punctul 2 al raportului senatorial din 1991, rezultat în urma audierii doctorului David Zingher).

Milea şi-a semnat sentinţa în 1962

Legătura specială dintre Milea şi Ceauşescu, din decembrie 1989, nu a fost una întâmplătoare. Cei doi erau vechi combatanţi pe frontul comunismului românesc. Mai precis, al represiunii împotriva „destabilizatorilor”.

Relatările istoricilor Constantin Olteanu şi Alex Mihai Stoenescu amintesc de un episod din 1962, din judeţul Argeş, când Milea a reacţionat dur, la fel cum avea s-o facă la Timişoara şi la Bucureşti în 1989.

„Povestea lui Milea este extraordinară. Milea era creaţia lui Ceauşescu. A fost luat de la Piteşti. În 1962, Ceauşescu era deputat în regiunea Argeş. În aprilie ’62, în două sate de lângă Piteşti a izbucnit o revoltă a ţăranilor împotriva preşedinţilor de cooperativă. Nu era politică. Nu avea treabă cu colectivizarea. Şefii furaseră şi oamenii s-au revoltat. Ceauşescu se deplasează acolo, întruneşte comitetul regional la Piteşti, dă dimensiunea unei revolte ţărăneşti, deşi nu era chiar aşa. Oamenii ieşiseră, îi sechestraseră pe şefii C.A.P.-ului în Primărie. În acel moment, comandantul Şcolii de auto şi tancuri de la Piteşti, colonelul Vasile Milea, se oferă să intervină cu blindate. Şi repartizează o companie de blindate ruseşti, şenilate. Unul dintre ele a fost şi blocat. A rămas într-un şanţ, peste noapte, şi a fost declarat ca pierdere. Era un autotun. Comandantul companiei de blindate se numea locotenent-major Ştefan Guşă, iar şeful secţiei tehnice – care a rămas în unitate – era locotenent Niculae Spiroiu. Pe 17 decembrie 1989, la Timişoara, Milea face acelaşi lucru: scoate tancurile în stradă şi trage în oameni”, a declarat Stoenescu.

Fost coleg de arme cu Milea, generalul Constantin Olteanu are mai multe povestiri legate de fostul ministru. La cea referitoare la momentul 1962, Olteanu este mai reţinut. „Iată povestea pe care o cunosc eu de la Milea. În ’62 avea gradul de colonel şi era comandantul şcolii de ofiţeri de tancuri din Piteşti. A avut loc o ridicare, un protest al ţăranilor din regiunea Argeş. Ceauşescu s-a dus la Piteşti, la regiunea de partid, şi l-a chemat pe Milea, care era comandantul şcolii şi al garnizoanei. L-a rugat să intervină. Milea a luat o formaţie de tancuri şi a intervenit, fără să le folosească. Numai ca mijloc de presiune”, şi-a amintit Constantin Olteanu. Acesta a fost ministru al Apărării până în 1985, când Ceauşescu l-a schimbat cu Vasile Milea.

Destinul lui Milea a fost influenţat de revolta ţărănească din 1962. Ceauşescu i-a remarcat atunci duritatea, iar ulterior l-a făcut general şi l-a promovat la Bucureşti. Vasile Milea era mândru de ascensiunea sa până în preajma comandantului suprem. Nu ştia că şi-a semnat sentinţa, devenind prizonier al acestuia. Aşa a ajuns ca momentul 1989 să-l găsească în fruntea Armatei Române. Şi să sfârşească prematur, la 63 de ani, cu un glonţ în piept.

– Va urma –

———————————————

Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!

Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.

———————————————

Episoadele anterioare

Episodul 38: Suspiciunea soţiei lui Milea

Episodul 37: Șocul lui Ceauşescu: „Milea a trădat!”

Episodul 36: Moartea lui Milea

Episodul 35: Planul de la ora 3

Episodul 34: Ultima noapte în Palat

Episodul 33: Moartea bate la ușă

Episodul 32: „Agenți care pentru o țuică îşi trădează țara”

Episodul 31: Cum a fost spart mitingul lui Ceaușescu

Episodul 30: 21 decembrie: mitingul fatal

Episodul 29: Aici, Radio Europa Liberă!

Episodul 28: Pe culmile disperării

Episodul 27: Agresiunea brutală a URSS împotriva unui stat mic

Episodul 26: Grija lui Ceaușescu: situația din Panama

Episodul 25: Mințit și în Iran

Episodul 24: Ultima vizită. La Teheran

Episodul 23: O stenogramă pierdută

Episodul 22: 1945 – un fals moment de vitejie

Episodul 21: „Nu renunţaţi, tovarăşe secretar general!”

Episodul 20: „Ar trebui să vă pun în fața plutonului de execuție!”

Episodul 19: Lovitura falsă de la Iași. Rolul lui Tökes la Timișoara

Episodul 18: O țară liberă, dar sub ocupație sovietică

Episodul 17: Asediul tăcut al turiștilor sovietici

Episodul 16: Ultima vânătoare: măcel la fazani

Episodul 15: Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei

Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune

Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”

Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova

Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest

Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist

Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987

Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor

Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu

Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov

Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”

Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”

Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”

Episodul 2: Întâlnirea de la Malta

Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul