Am hotărât să scriu câteva rânduri în legătură cu acțiunea mea de la Consulatul iugoslav din Timișoara, din 20 decembrie 1989. Motivarea demersului meu este declanșată de vestea încetării din viață, pe 6 aprilie 2020, a domnului consul Mirko Atanackovici, cetățean de onoare al Timișoarei și actor major în evenimentele din decembrie ’89, care au dus la prăbușirea dictaturii ceaușiste în România.
Miercuri, 20 decembrie 1989, coloana de manifestanți din care făceam parte a ajuns, în jurul orei 14.30, în fața clădirii Consiliului Județean Timișoara, unde au avut loc și primele violențe între Armată și manifestanți. Într-un efort uriaș de grup, primele rânduri de manifestanți am respins coloana militară și TAB-urile, permițând instalarea câtorva zeci de mii de oameni în fața și în preajma clădirii.
De la geamul de la etajul a, prin portavoce, s-a solicitat intrarea în clădire, pentru discuții cu membrii Guvernului Ceaușescu trimiși la Timișoara, a câtorva reprezentanți ai manifestanților. În numele actorilor și al Teatrului Național Timișoara m-am prezentat și eu, alături de alți cetățeni, și am fost conduși în anticamera biroului primului-secretar județean. Nu ne cunoțteam și eram rezervați, având în vedere posibilitatea infiltrării informatorilor printre noi. Printre aceste persoane erau artiști, avocați, muncitori. Eu îl cunoșteam pe Petre Boroșoiu, care lucra la teatru în calitate de corp ansamblu.
Menționez un detaliu care mi-a întărit convingerea că această întâlnire cu Dăscălescu, Bobu și Pacoste nu este sinceră, doar o strategie de manipulare. Ieșind din sală pentru a merge la toaletă, am urcat la etajul 2. Când am pus piciorul pe palier, după ce am urcat treptele, am auzit un sunet scurt, tăios, ca un material textil care se deșiră brusc. Am observat că dupa fiecare stâlp din holul clădirii era un soldat înarmat; toți s-au retras în unghiul din care erau invizibili la apariția mea.
Am coborât în sala de la etajul 1 și am vorbit cu doi dintre băieții din apropiere, propunându-le să mă acompanieze la Consulatul iugoslav. Unul din ei era de origine sârbă, un băiat înalt, solid. Mă gândeam că el va face și pe ghidul, pentru că eu nu știam cum să ajung la Consulat, mai ales în condițiile în care știam că acesta este sub urmărirea Securității, fiind un punct strategic.
Celălalt era un muncitor de pe platforma industrială a Timișoarei, poate de la UMT, nu sunt sigur. Din păcate, nu mai știu numele lor, iar documentul pe care erau înscriși cei 13 membri fondatori ai Frontului Democratic Român (FDR), formațiunea care a luat ființă în această sală pe 20 decembrie ’89, s-a pierdut.
Cei prezenți am căzut de acord să ne trecem numele pe o foaie de hârtie, cu profesia, adresa și numărul de telefon. Așa au apărut cele 13 persoane pe acest document.
Pe această foaie am scris și cele 7 puncte pe care le solicitam Guvernului de la București, printre care:
– eliberarea arestaților din ziua de 16 decembrie și din zilele ulterioare;
– deschiderea graniței și liberul acces al presei străine la Timișoara;
– transmiterea în direct la TVR a evenimenteleor de la Timișoara;
– restituirea morților către familii;
– demisia în bloc a Guvernului.
Eu îmi asumasem rolul de secretar ad-hoc, de aceea scriam pe această foaie de hârtie, care s-a dovedit prea scurtă, și am completat pe o a doua foaie. La momente regulate, de câteva minute distanță, informam prin portavoce, de la geamul sălii, mulțimea din fața clădirii Județenei de Partid, despre activitatea noastră. Eram acolo pentru a-i reprezenta, nu în nume personal.
La un moment dat s-a creat un moment de panică și mulțimea a cerut să apărem la geam, să se asigure că Miliția sau Armata – ultima împânzise clădirea și o apăra cu mai multe rânduri de soldați înarmați – nu ne făcuse nimic rău.
În încercarea mea de a mă adresa publicului, m-am lovit violent de Cornel Pacoste, care mi-a interzis să folosesc portavocea. Dăscălescu juca, viclean, cartea mediatorului, pretextând că el nu poate lua decizii singur și că va lua legătura cu Bucureștiul și ne va ține la curent.
În aceste condiții, am luat hotărârea – noi, cei trei – să părăsim sala și să ne ducem la Consulat. Am disimulat cele două hârtii în chiloți și am ieșit din sală.
Decizia noastră era alimentată de informațiile pe care le aveam, că domnul consul este un ardent opozant al regimului Ceaușescu și că vom avea o șansă să fim sprijiniți. Un gest simbolic, cu o semnificație aparte, întărea această convingere. Știam că, la trecerea coloanei de manifestanți prin fata Consulatului, scandând slogane anti-Ceaușescu, domnul Mirko a deschis geamul și a aplaudat.
Am ajuns la poarta Consulatului în jurul orei 15.00. Am sunat la poartă și colegul sârb a vorbit în limba lor și a cerut să fim primiți. Am fost introduși, iar domnul consul Atanackovici ne-a întâmpinat cu multă căldură și empatie. Mi-l amintesc ca pe un domn de statură mică, firavă, care purta o cravată albastru închis cu picățele albe. Acest detaliu vestimentar îi dădea o vioiciune a expresiei feței și a ochilor, un aer sincer și binevoitor.
I-am explicat pe scurt că dorim să transmită un fax la Agenția sârbă de presă Taniug, cu hârtiile noastre. El ne-a informat că înaintea noastră mai venise o delegație din partea manifestanților, cei care se strânseseră în clădirea Operei (cu care aveam să ne reunim sseara, în jurul orei 20.00), dar că ei nu aveau o formulare clară și nu au solicitat o acțiune concretă.
I-am explicat de ce avem nevoie de sprijinul său. Nu aveam încredere în trimișii lui Ceaușescu și consideram că singura șansă ca revolta populară să nu fie înecată într-o baie de sânge (două divizii de armată înconjurau Timișoara la acea oră, la cererea lui Ceaușescu) era ca Occidentul să afle ce se întâmplă la Timișoara. I-am spus că manifestanții s-au organizat și nu sunt bișnițari, vagabonzi, elemente agresive, așa cum se comunica, diversionist, la nivel oficial (și cum avea să declare dictatorul în intervenția lui din aceeași seară, de la ora 19.00, la televiziune).
Domnul Mirko ne-a explicat că, fiind în misiune diplomatică, nu poate acționa cum ar dori el ca simplu cetățean, dar că este „din tot sufletul alături de noi”. S-a retras în biroul său, unde a luat legătura cu Ambasada Iugoslavei de la București, și a revenit cu chipul luminat de bucurie, spunându-ne că amabasadorul este de acord să trimitem un fax de o singură pagină.
Imediat m-am apucat să transcriu cele două foi pe una singură, reducând numărul solicitărilor noastre de la 7 la 5. Când am încheiat retranscrierea, era ora 15.20, pe care am consemnat-o pe hârtie și am predat-o domnului consul, care a trimis-o la Taniug, la Belgrad. Guvernul Miloșevici din acea perioadă era și el ostil lui Ceaușescu, fiind o circumstanță în plus în favoarea noastră.
L-am revăzut pe domnul Mirko în 1999, la Timișoara, și mi-a scris câteva rânduri pe o carte care abordează evenimentele din decembrie 1989, din inima Banatului, care au deschis istoria europeană și democratică a României.
Dincolo de acțiunea cu totul atipică, remarcabilă pe care domnul Mirko a făcut-o în acele zile și care trebuie să figureze în cărțile de istorie predate în școli, am avut privilegiul să cunosc un om de o deosebită calitate, cu luciditate și umanitate, semnul spiritelor vizionare, alese.
P. S. Episodul acțiunii mele de la Consulat este pomenit expeditiv și de Miodrag Milin în cartea sa, „Timișoara 15-21 decembrie ’89” (paginile 132-133).
