Exact acum 29 de ani, m-am dus la Intercontinental. Revoluţia mea

21 decembrie 1989, ora 14.00. Mă urc într-un taxi şi plec spre Gara de Nord. Las în urmă cu o uşoară urmă de regret căminul P 15, din Complexul Studenţesc „Regie”, casa mea de patru ani de zile. Mă aşteaptă mama şi tăticul, „Tataul” (bunicul meu, preot în satele fostei comune Brătuia), „Mămica” (bunica mea), fraţii Ileana, Tinel şi Cornel, unchiu Nelu, prietenii din copilărie, Doruş, Viorel, vecinii, rudele.

Ca student în anul IV, la Chimie, în Bucureşti, nu sunt cel mai „harnic” copil gata să ajungă una-două la familie. Mă simt vinovat uneori pentru asta, dar atât de mult am visat să ajung la Bucureşti! De la mine din Trocaniul natal, sătucul uitat de timp cu doar vreo 300 de suflete, Capitala s-a văzut mereu ca o destinaţie tip OZN. Iar eu ajunsem în Cosmos, cum să mă rup aşa repede de el?

N-am timp de filosofii, căci pierd trenul de la 16.20. Scot din buzunar biletul acela maro cartonat, cu dungă albă-crem pe mijloc, şi mă mai uit o dată la el. „Gata, la miezul nopţii sunt acasă gata să-mi răscumpăr greşeala de a fi ajuns prea rar lângă dragii mei!”.

De la Gara de Nord la CC

Şoferul calcă pedala Daciei murdare şi plecăm spre Gară. Primeşte în staţie un mesaj de la colegi: „Vedeţi că e nebunie în faţa C.C., se trage, lumea fuge, strigă Jos Ceauşescu!”.

Am percutat instant, de parcă timpul avea să explodeze chiar acolo, în taxi-ul meu ceauşist: „Stop! Nu mai mergem la Gară. Haideţi în centru, la C.C.!”. Şoferul se uită mirat la mine, ştia că am un tren de prins. Apoi, trage nervos de volan şi calcă pedala drumului ce-avea să fie drumul Revoluţiei mele.

Cobor la un kilometru distanţă de Piaţă şi o iau speriat pe jos. Mizerie, oameni pe fugă, puţină lume, murmur înfundat despre furtuna ce-avea să vină. Ajung la Piaţa Romană. De-a latul Bulevardului Ana Ipătescu, un cordon de militari de la Securitate dirijaţi de un colonel burtos şi scund, ca un Hopa Mitică roşu-aprins în obraji. Mă uit în jur. Doar eu şi vreo câţiva români răsfiraţi. Atât rămăsese din „revolta” faţă de regimul Ceauşescu.

„Oamenii s-au speriat, vor să trăiască”, îmi spun în mine. Bun, şi de ce nu fug şi eu?! Nu am răspuns. Sunt paralizat pur şi simplu de emoţia acelei stări. Eu, în stradă, în faţa unui regim dictatorial! Când mai trăisem aşa ceva? Niciodată. Ascultasem ceva despre revoltele din Polonia, la Europa Liberă. Ştiam de asasinarea părintelui Popieluszko, dar nu-mi venea să cred că sunt într-o astfel de stare!

Elixirul miraculos care mă controlează

Era peste voinţa mea să plec. O voce din interior pe care aveam s-o descopăr peste ani îmi cerea mereu să mă bucur de frica acelor momente. Era un amestec magic de teamă şi libertate, ceva ce mă înţepenea în faţa acelui pluton cu arma la picior.

„Înainte”, strigă bila rotofeie îmbrăcată în manta de colonel securist. Fugim spre Piaţa Victoriei. Cei vreo 20 de soldaţi se opresc. Gogoşarul înţolit în albastrul de Băneasa rămăsese mult în urmă, n-avea cum să ţină pasul nici cu subalternii săi mai tineri, nici cu noi, fugarii rămaşi înţepeniţi în stradă, după marele miting organizat chiar de Nicolae Ceauşescu pentru condamnarea protestelor de la Timişoara.

Mă simţeam mai puternic, ştiind de la radio pe unde scurte că Timişoara învinsese regimul Ceauşescu, după lupte de stradă cu mii de morţi şi răniţi. Asta spunea Europa Liberă. Mă uit alături, şi văd o mamă vânjoasă însoţită de fiicele ei frumoase şi la fel de curajoase. „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi!”, strigă în cor cea mai curajoasă familie feminină din viaţa mea. Strig şi eu. Doamne, cât le iubesc!

„Înainteeee!” Atacul rotofeiului roşu

Nu sunt singur, sunt cu ele. Suntem cea mai puternică populaţie a planetei, deşi numărăm doar patru membri. Mă simt tot mai curajos. Înaintăm toţi patru spre cordonul de forţe de ordine. Pas cu pas. Nu mă gândesc la frică. E acolo, la locul ei, dar ceva o blochează, nu-i dă voie să mă controleze, să iasă la suprafaţă.

Frica nu contează. E altceva ce mă dirijează teleghidat. Farmecul gestului nostru. Magia exprimării libere. Nimic nu se compară cu asta. Cine mai poate simţi ce simţim noi?! Nu mă gândesc la cei absenţi din stradă, nici la nebunia noastră, ci mă las purtat de valul acelei emoţii fabuloase. Aş vrea s-o memorez, s-o înregistrez, dar nu am timp să-mi pese de aşa ceva.

„Înainteeeee!”, strigă iar rotofeiul în manta albastră. Ne fugăresc. Mă uit în urmă, să văd dacă vor trage. Vreau să fiu pregătit să mă arunc la pământ. Fug şi mă uit înapoi cu mânie, dar sunt în extaz totodată. Nu se mai aud zdroncănind instrumentele din dotarea militarilor, deci s-au oprit iar. Ne răsucim cu faţa spre ei. Sunt vreo 50 de metri distanţă. „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi!”, strig la una cu cea mai frumoasă familie de mamă şi fiice văzută vreodată de mine.

„Nu vreau să mor”

Am ţinut-o aşa până a obosit mosorul de slană şi trese ce dirija acea grupă de militari scoşi în stradă să ne căsăpească. Au dispărut, la un moment dat, ca şi când n-ar fi existat. M-am despărţit de acea scumpă mamă şi de fetele ei brave, dar regret mereu că nici măcar nu le-am întrebat cum le cheamă, cine sunt, ce fac.

M-am dus la Intercontinental. Noaptea era rece şi plină de spaimă, în Piaţa Universităţii. „Au murit împuşcaţi lângă mine”, strigă şi plânge lung o doamnă cu părul lung, roşcat, marcată de ce trăise. Mă sperie. Intru la metrou şi ies la Piaţa Romană. Nu mai regăsesc nici mama cu fetele, nici pe burtosul roşu la faţă, nici soldaţii săi „antitero”. E linişte şi teamă.

Intru din nou la metrou şi revin la Piaţa Universităţii. Gloanţele zboară nemiloase. Un huruit sumbru îmi bombardează timpanele, probabil de la TAB-urile ce brăzdează Bulevardul Magheru întru asasinarea protestatarilor liberi. E deprimant şi spectaculos deopotrivă. Mi-e frică să merg la baricada de la Inter. Nu vreau să mor! Deşi făcusem atâtea gesturi care mă puteau duce la moarte…

Ţipete, împuşcături…

E târziu şi metroul se va opri. Aud ţipete, împuşcături, văd trasoare. E pustiu în centrul Bucureştiului. Suntem doar câteva zeci de oameni. Sau aşa „citesc” eu prezenţa. Mi se pare că suntem foarte mulţi, totuşi. Nu mă gândesc o secundă la cei ce stau liniştiţi în case şi aşteaptă ceva. Nu. Mă gândesc doar la mine şi la ce simt.

Sunt în continuare paralizat de acel elixir miraculos al libertăţii, al puterii de a protesta, de a sta pe stradă în faţa puştilor, tancurilor, soldaţilor. E târziu. Vocea acea magică din interior îmi spune să prind ultimul metroul. Cobor la Universitate şi ajung în Pajura, la Sanda şi Nelu, mătuşa şi unchiul primitori cu un nebun ca mine.

A doua zi, toată lumea vorbeşte că a fost masacru. Că au murit mii de oameni în centru. Îmi dau seama că sunt viu. Oare de ce? De ce n-am murit şi eu. Dumnezeu a vrut asta, îmi spun. Ca să pot povesti mai târziu despre cea mai grea zi a libertăţii noastre… Mă încolonez cu muncitorii care merg spre centru. Mă surprinde mult ultra-mobilizarea, când cu o seară înainte străzile erau goale. Dar mă bucur şi merg spre CC. Văd cum zboară elicopterul cu Ceauşeşti. „Suntem liberi!” Românii inundă străzile.

Aşa m-am „născut” liber

Apoi, încep împuşcăturile. De ce? Teroriştii, cică. Cred. Rămân pe stradă. Merg la TVR. „Sergiu, Sergiu”, strigă mulţimea aflată sub tunelul dintre turnurile televiziunii publice. Sergiu Nicolaescu apare deasupra noastră şi ridică mâinile spre cer. Simt că e eroul meu. Aveam să aflu mai târziu că nu era. Că juca un rol.

Văd la TV moartea Ceauşeştilor, pe 25 decembrie, de Crăciun! Mă doare sufletul. Mi se strânge inima. Nu aşa trebuia să se întâmple! Ceva nu se leagă! Rămân pe străzi. Am aflat de unde se trage. Din apropierea lui Ion Iliescu. Ne-au furat Revoluţia! Mă simt pregătit să rămân veşnic pe străzi. Şi voi rămâne. Mă simt dator faţă de cei pieriţi sub gloanţe. Faţă de mama şi fiicele ei strigând „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi”, faţă de doamna cu părul roşcat plângând după văzul crimei de la Inter. Mă simt bine cu mine. Mă simt liber. Vreau să fiu mereu aşa! Voi fi mereu liber. N-am simţit plăcere mai mare, deşi am căutat mereu plăcerile vieţii! E darul magic al lui Dumnezeu, pentru mine, înainte de Crăciun. Aşa m-am născut ca spirit liber.

Cel care m-a ţinut departe de familia mea, unde trebuia să ajung pe 21 decembrie 1989. Le cer iertare pentru că m-au aşteptat. Pentru că i-am speriat. Pentru că m-au crezut mort. Că n-am avut puterea să aleg drumul spre casă. Că m-am simţit pentru prima oară al alcuiva decât al lor. Că am simţit că lumea e familia mea. Dumnezeu şi libertatea m-au cucerit acum 21 de ani. Pentru asta aveam să renunţ la trenul către Gorjul meu natal.