Se spune că un fapt rămâne un fapt și o întâmplare, că-i dezlegi sau nu înțelesul, rămâne o întâmplare și nu poți să-i întorci spatele fără o explicație: ceva s-a întâmplat în lumea arabă, o lume instabilă de… când e lumea. Un conflict sângeros și încă multe altele, prevăzute de oamenii lucizi, neluate în seamă de cei neinstruiți, cărora le sunt suficiente propria trufie și propriile instincte.
Există pierderi omenești și însemnate pierderi materiale într-o lume construită în mod nedrept pe exploatarea unor bogății naturale, dar și pe discriminare socială, ignoranță și fanatism.
Zona arabă este pușculița și cutia de valori a snobilor îmbogățiți din sud-estul european. Când s-au produs primele explozii în zonă, curajoșii evazioniști dâmbovițeni au alergat spre aeroport să-și salveze pielea, agitând legitimațiile pe baza cărora statul român ar fi fost obligat să-i aducă în țară, ca pe niște piese ale unui tezaur național. Doamne, cum pledau pentru cauza lor siniștrii servitori de la Antena 3 (CNN!), România TV și Realitatea Plus!
Teoriile lui Samuel P. Huntington („Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, 1996) și Francis Fukuyama („Sfârșitul istorie și ultimul om”, 1992), mai actuale ca oricând, se pare că-și dovedesc valabilitatea și ne conduc imaginația într-un ocean (indian!) de presupuneri întunecate.
Huntington identifică mai multe civilizații pământene, ireconciliabile ideologic, afirmație amendată la timpul respectiv, dar, se pare, valabilă astăzi, când interdependența economică globală și dinamica politicii mondiale nu au mai contat în fața unor imperative de genul: „Moarte Americii!” și „Israelul să dispară!”.
Și teoria lui Fukuyama – combătută pentru afirmația că, odată cu încheierea Războiului Rece și prăbușirea comunismului, ar înceta evoluția ideologică – este valabilă în condițiile în care fanatismul religios constituie noua ideologie a unei părți a omenirii.
Inspirați de lucrările menționate, putem imagina sugestive scenarii politice. Firește că figuri atât de hotărâtoare în istoria contemporană, cum sunt liderii marilor puteri, nu se poate să nu le asociem cu altele de trainică tradiție istorică, simboluri ale puterii indiferente și absolute.
