Când, la 14 ani, am plecat la liceu, la oraș, și m-am trezit într-o garsonieră la bloc, a fost prima dată când am oftat bătrânește: ehei, unde-i ulița mea de la Brădiceni?!
Rămăseseră în urmă zăvoaiele și pădurea și Râușorul și Bâlta și Valea Neagră și via de pe deal și peștii prinși cu mâna și țiparii alunecoși și „la scăldat” și cazemata din copac și băncuța de la Capela și dudele zemoase și coricovele atinse de brumă și săniușul iernilor lungi și Pițărăii și pomana porcului în ajun de Crăciun și ouăle ciocnite pe Paști și rândul de vaci și noroiul de pe uliță… Toate păreau din altă viață, chiar dacă sâmbăta luam rata și le regăseam pe toate la locul lor, iar vacanțele scurte de iarnă și cele lungi de vară legau firul de unde fusese rupt…
Când terminam liceul, luam Bac-ul și intram la facultate, în vara lui 1987, am oftat din nou: ehei, când aveam eu 14 ani… De data asta chiar îmbătrânisem: aveam 18 și mă pregăteam să merg la oaste…
Când am terminat armata, sergent parașutist, oftam ca după dispariția dinozaurilor: ehei, când eram eu la liceu… Și nu trecuse decât un an, dar mă rodea dorul de colegii de la „Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu, un dor unic, care avea să mă gâdile toată viața.
Când am făcut 30 de ani, m-am simțit bătrân de-a binelea: ehei, când aveam eu 20 de ani…
La 40 de ani, m-a cuprins resemnarea: ehei, de-aș mai avea 30 de ani…
La 50, oftam înțelept: ehei, s-a dus tinerețea, nu mai am 40 de ani…
Azi fac 57. Dar nu zic „ehei, când aveam eu 50 de ani…”, ci mă gândesc cât de tânăr sunt față de cel ce va privi în urmă, dacă Domnul îi va îngădui, de la 70 de ani.
A trecut ceva vreme de când bătrânelul de 14 ani a devenit tinerelul de 57 de ani…
Drumul a fost lung și presărat cu tot felul de întâmplări, de ambiții mari și șocuri seismice, de bucurii și necazuri, de ploi rodnice și furtuni violente. Pentru secetă n-a fost loc, pentru că am scuturat mereu norii, chiar și când cerul era senin…
Multe am realizat și multe au rămas nefăcute… Am alergat ca nebunul după DREPTATE și ADEVĂR, după LIBERTATE și DEMNITATE, muncit de spaima că aș putea-o pierde pe oricare dintre ele…
Multe mi-am propus și multe am în plan pentru anii următori, de-acum și până la sfârșitul veacurilor.
Iar când n-oi mai putea, după trecerea cometei și întoarcerea dinozaurilor, mă voi așeza la umbra unui salcâm, colo-n vale, pe luncă, și voi împleti o leasă ori o vârșie sau poate chiar o cotăriță, pe care mi le vor umple cu pește ploile de primăvară.
Iar după trecerea apelor, când fânul se va face de un metru, voi bate din nou coasa, să nu ruginească, și voi trage brazdă lungă, cât pentru toate cirezile dispărute ale satului.
Dar până atunci, sunt cu pixul la ureche, precum contabilii vremurilor apuse, și cu degetul pe tastatură: urmează un nou articol, se „coace” o nouă carte.
Vă mulțumesc că-mi sunteți alături în această zbuciumată și minunată călătorie!
P. S. Zilele trecute, cineva mă apostrofa sever: „Dute bă moshule cu minciunile tale!!!!! Degeaba latri că noi neam trezit în conștință hai valea mucles ne kkm pe soroșiști!!…!?!”. La această intervenție academic-filozofică am de făcut două precizări: 1. Soros nu mi-a urat nimic de ziua mea, pesemne că nu mi-a aflat adresa, nu-mi știe nici contul și, probabil, habar n-are de existența mea; 2. Chestia cu „moshule” îmi confirmă bănuiala că se adună anii… Ca să nu cad, totuși, în depresie, fredonez în gând refrenul unei melodii care făcea furori în urmă cu vreo două decenii – „Moșule, ce tânăr ești…”
La multi ani domnule Cartianu!
La multi ani si sanatosi !