Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 1 martie 2007.
Eugen Doga este un Enescu al Basarabiei.
Rapsodia sa română o reprezintă baletul „Luceafărul”, melodiile din filmele lui Loteanu, poemul simfonic „Mama” (compus după o gravură realizată de marele pictor Aurel David, pe care a pus-o pe muzică) şi altele.
El s-a născut din nevoia noastră de muzică, de cântec, într-o perioadă când se trecuse cu tancul peste melosul nostru popular, într-o vreme când se trăsese cu tunul în privighetori numai de aceea că unora li se părea că acestea cântă româneşte.
A răzbit greu: ca o floare prin crăpătura asfaltului, într-o vreme când cei care ne deportaseră cântecele cu tot cu cântăreţi se întrebau dacă acest popor, încovoiat ca un plăvan de greul jugului ce urma doar să muncească pe rupte, mai avea nevoie de cântec, de muzică, de suflet?
În anii ’60, Eugen Doga (Gheorghe Vodă îi caligrafia pe atunci numele cu mult drag: Eugeniu Doagă) a refuzat să cânte în corul Uniunii Compozitorilor.
Uniunea respectivă organizase un cor în care-i înscrisese pe toţi compozitorii de diverse vârste, voci şi diferit talent, ea urmărind un scop nobil: să colectivizeze gândirea, iar pe toate partiturile muzicale ale tuturor membrilor ei să fie indicat un singur autor: Uniunea Compozitorilor din RSSM.
Dar Doga a zis că, dacă e aşa, el părăseşte Uniunea (nu Sovietică!).
Şi astfel şi-a păstrat vocea.
Din creaţiile acelui autor colectiv nu s-a păstrat nicio lucrare, cele ale lui Doga însă s-au păstrat toate.
Cu toatele au învins timpul.
Primele lui melodii amintesc de scâncetul unui prunc după ţâţa mamei: el căuta pe atunci „ţâţa” neamului – creaţia noastră populară, de care, după ce-a găsit-o, nu s-a mai detaşat nicio clipă; ulterior a realizat o sinteză genială între aceasta şi tradiţiile muzicii universale.
Chiar dacă în zorii activităţii sale au fost şi dintre cei care au vrut să-l calce cu bocancul peste mână, el a scris.
A scris muzică dumnezeiască.
De multe ori, pe alocuri, am avut impresia că el transcrie note şi melodii din cele pe care le îngâna Dumnezeu la facerea lumii sau din cele pe care le mai îngână în orele sale de odihnă şi răgaz…
Aşa cum în unele poeme de-ale marilor creatori auzi simfonii (ca la Eminescu în „Scrisoarea III”: „…vin săgeţi de pretutindeni / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…”), în simfoniile lui Doga auzi ritmuri de poem. El a reuşit de minune să îmbine aceste două genuri în lucrările sale, pe care le intitulează generos „poeme simfonice”.
Parcă şi desluşeşti în creaţiile compozitorului fragmente din veşnicie, muzica lui fiind ca timpul în care secundele vin toate odată, de la geneza universului şi până la dispariţia lui, în forma unor note muzicale.
Auzi în ele cum zburătăcesc paseri – fâlll-fâlll!; cum se despică la lumina fulgerelor brazi falnici – prrr-prrr!; cum foşnesc lanuri nesfârşite – fâşşș-fâşșş!; cum – lucru care se poate întâmpla doar în biserică – oamenii se înalţă coborând în genunchi…
Vezi catedrale îngropate în ninsori, printre cupolele cărora trec sănii… arbori uriaşi cu vârfurile în stele… cascade care cad din cer… Aceasta e muzica lui Eugen Doga. Ea are dimensiune şi largheţe cosmică. Iar undeva deasupra, îl simţi pe Cel de Sus. Iar undeva dedesubt, îl bănuieşti şi pe robul Eugen, întrebând: „Bine făcut-am, Doamne?!”, şi drept răspuns nu se aude decât fâlfâit de aripi de îngeri, ca nişte aplauze cereşti…
Să-l aplaudăm şi noi.
Împreună cu ceilalţi admiratori ai lui de pe întregul mapamond.
Pentru că numele lui Eugen Doga e astăzi cunoscut chiar şi în Republica Moldova. Şi asta în timp ce domnia sa e omagiat la Metropolitan Opera din New York, iar tribul baluba-huba, înainte de a-şi introduce în cazanele cu mirodenii adversarii învinşi în lupta cu săgeţi, dansează de la mic la mare după valsul lui Doga.
Muzica lui face să nu-ţi fie ruşine că eşti om.
Şi să-ţi aducă aminte că Dumnezeu, într-o oră de vis şi nădejde, l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa.
Nicolae Dabija, 1 martie 2007
