Testamentul lui Ştefan cel Mare

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) în 1991.

NOTĂ. Pe rețelele de socializare circulă Testamentul lui Ștefan cel Mare, care, de fapt, nu-i aparține marelui domnitor, dar este o operă literară. Întrucât nu este indicat nicăieri autorul, vă aducem la cunoștință că acest text este al lui Nicolae DABIJA, care l-a alcătuit pentru volumul „Domnia lui Ștefan cel Mare”, în 1991. Reproducem mai jos acest text integral.

– Boieri dumneavoastră, rosti Marele Voievod, v-am chemat aici, înaintea noastră, să mă mărturisesc înainte de moarte. Şi înainte de a-mi da împărtăşania vlădica Gheorghe, mitropolitul Moldovei, să mă spovedesc ţării, adică dumneavoastră, şi să rog de mă iertaţi. Că am şi eu, ca orice muritor, păcatele mele. Şi de multe ori, cu voie ori fără de voie, am greşit înaintea voastră. Şi de la voi vreau să cer iertare, nu de la Dumnezeu. Că dacă mă veţi ierta voi, mă va ierta şi Domnul din ceruri…

Rog să mă iertaţi c-am fost prea bun cu voi, şi prea crunt. Că n-am ştiut totdeauna cu cine să fiu prea aspru. Că am miluit, câteodată, pe cel netrebnic şi am osândit pe cel credincios. Pentru acestea, Domnul mă va pedepsi, dacă va găsi de cuviinţă.

Am moştenit o ţară de ţărani şi vă las o ţară de oşteni. Moldova toată, cea care ştia de veacuri să ţină în mâini numai coarnele plugului, ştie azi să ţină în mână şi sabia. Nu sunt ale mele biruinţele de la Lipnic, de la Baia, de la Vaslui, de la Catlabuga, de la Chilia, de la Hotin, de la Codrii Cosminului, de la Cetatea Albă, de la Jora, de la Grumăzeşti, de la Cetatea Dâmboviţei, ci ale voastre, ale părinţilor şi ale bunicilor voştri, care au ştiut să stea ca un zid pentru ţară…

Şi când ne retrăgeam din calea duşmanilor, voi, cu mâinile voastre, v-aţi dat foc la case, şi la ogoare, şi la livezi, şi la grădini, şi-aţi picurat – la îndemnul meu – venin în izvoare şi aţi prefăcut holde în cenuşe şi păduri în mormane de scrum.

Pentru asta voi să-mi cer iertare. Că după aceea, când reveneam, tot la îndemnul meu vă ridicaţi casele la loc, şi vă însemânţaţi ogoarele, şi curăţaţi fântânile de apa cea netrebnică, până la o nouă năvală a duşmanului. Dar trebuia să alegem: ori cu case şi ogoare şi făcuţi robi de păgân, ori fără ele o vreme, dar liberi…

Mă simt vinovat în faţa celor flămânzi şi însetaţi din cauza mea, dar şi mai vinovat în faţa celora care s-au lăsat de bunăvoie robiţi de duşman. Turcul ne-a dorit Moldova un paşalâc al Imperiului Otoman. Leşii – un voievodat al Ţării Leşeşti. Ungurii – o „medie” a Ţării Ungureşti. Tătarii – un păşunat pentru caii lor. Cazacii – un loc pentru prăzi şi petreceri. Dar nu le-a reuşit. Vă las o ţară bine apărată.

Am făcut din Moldova o cetate. De-a lungul Nistrului am întărit Hotinul, unde sunt pârcălabi Toader şi Muşat. Apoi – cetatea Orheiului, ridicată pe Răut contra tătarilor. I-am pus în cetatea de acolo pe Ivanco şi Alexe, oamenii noştri de credinţă. La Soroca, în cetatea noastră cea nouă, e pârcălab boierul Coste. La Tighina, unde avem vamă şi cetate, veghează hotarele dinspre tătari şi cazaci Duma şi Vasile. Şi în cetatea noastră de la Cernăuţi e garnizoană moldovenească, mai-marele căreia e Ion Grumază. La Roman – pârcălabul Şandru veghează ca un vultur în toate părţile. La Neamţu – păzesc Ieremia şi Dragoş. Grija Sucevei e tot pe vechiul nostru prieten şi frate Luca Arbore. Avem pârcălabii noştri la Ciceiul şi Cetatea-de-Baltă în Ardeal, precum şi în cetăţile Colomeea şi Sneatin din Pocuţia.

În cetăţile noastre de la Dunăre şi Marea Neagră – Chilia şi Ceta­tea Albă, zidite de bunicii şi părinţii noştri şi pe care le-am întărit şi noi cu trupurile noastre – şed acum ca un spin în coasta ţării păgânii cei fără de Dumnezeu. Rugămintea mea adresată vouă, boierilor mai tineri, e să păstraţi cetăţile ce vi le-am lăsat ca moştenire: să fie ale ţării pentru totdeauna, iar pe cele înstrăinate să nu le lăsaţi uitate păgânului. Să-i aduceţi din când în când aminte că e timpul să întoarcă ce-a furat. Şi la nevoie – să i le smulgeţi.

– Aşa vom face, Măria Ta, se auziră vocile unor boieri mai tineri.

– Că păgânului îi e îndeajuns să-i dai un deget şi el îţi fură toată mâna. Îmi pare rău de neputinţele pe care mi le-a adus bătrâneţea, căci visul meu era să vă las ţara întreagă, neştirbită nici dintr-o parte, nici din cealaltă. Dar n-am mai reuşit. Nădejdea mea e în voi. Că veţi face tot posibilul să întoarceţi ce e al Moldovei. O ţară, atâta vreme cât îşi va avea hotarele ştirbite – va sângera mereu. Şi acum mă muncesc nu atât rănile mele din bătăliile trecute, cât aceste două răni vii – Chilia şi Cetatea Albă, ajunse pe mâna păgânului. Ca să pot dormi liniştit în mormântul meu, aş vrea acum să-mi juraţi, copiii mei, că nu veţi uita niciodată de ele, şi-atunci când va sosi clipa prielnică, veţi face tot posibilul ca să le întoarceţi Moldovei.

– Jurăm!

– Jurăm!

– Jurăm, Măria Ta! – strigară ca într-un glas boierii Divanului.

– Atâta timp cât aveam cetatea Chiliei la Dunăre şi Cetatea Albă la Marea Neagră, lângă gura Nistrului, corăbiile noastre umblau nestinghe­rit în susul şi în josul Dunării şi ale Nistrului, brăzdând Marea Neagră până la Caffa şi Mangop, şi negustori din toate ţările ajungeau cu mărfurile lor în Moldova. Pe când azi, meşterii noştri de corăbii sunt nevoiţi să facă corăbioare mici pentru râuri şi negustorii străini nu mai găsesc drumurile către Moldova. Nu ni s-au furat două cetăţi, ni s-a furat ceva mai mult – Dunărea ne-a fost furată, iar Marea Neagră ni s-a răpit. Moldova fără de mare e ţară numai pe jumătate. Spun cu amără­ciune acest lucru. Şi cu durere. Fiindcă totdeauna cei mari şi-au făcut dreptate nedreptăţindu-i pe cei mai mici. Şi ţările războinice totdeauna au crescut din contul celor paşnice. Dar cred că până la urmă Dumne­zeu ne va ajuta să aducem cetăţile strămoşeşti acasă.

Domnul să ne ajute!

De faţă e azi şi mitropolitul Gheorghe, care ştie că bisericilor creştine pe care le-am ridicat noi şi părinţii noştri în acele cetăţi li s-au dat crucile jos, iar preoţii creştini au fost scoşi din altare şi târâţi de bărbi a batjocură. În locul lor au fost puşi popi care cred în Mohamed, lăcaşurile sfinte fiind prefăcute în moschei. Aşa e, părinte Gheorghe?…

– Mai rău, Măria Ta. Biserica pe care Domnia Ta ai ctitorit-o la Cetatea Albă a folosit o vreme ca grajd pentru caii turcilor. Apoi ea a fost şi loc unde turcii cei fără de Dumnezeu îşi potoleau – sub ochii sfinţilor pictaţi pe pereţi – poftele cele nesăţioase şi sălbatice, schingiuind şi batjocorind copilele pe care le robeau în jafurile lor din Moldova şi Ţara Leşească. Pe urmă, icoanele au fost răzăluite şi văruite, şi-a fost adus preot musulman din Istanbul, care ridică blesteme către ghiaurii pe pământul cărora se află cetăţile pângărite, blagoslovind osmanlâii la prăzi şi omoruri…

– Să nu uitaţi, boieri dumneavoastră, aceste spuse de părintele nostru chir Gheorghe! Că din aceste cetăţi Maleoci-oglu iese cu turcii săi la pradă, intrând ca un lup într-o turmă de oi în biata ţară. Şi dacă prindeţi lupul, să nu aveţi milă de el! Aşa să faceţi, copiii mei…

– Aşa vom face, Măria Ta!

– N-am fost niciodată supuşi nimănui. Am ştiut să ne apărăm libertatea. Mulţi ne-au vrut îngenuncheaţi. Mulţi ni s-au dorit „elibera­tori”. Turcii voiau să ne elibereze de unguri, ungurii – de leşi, leşii – de turci. Dar fiecare dintre ei urmărea alte scopuri: cum să ne facă să le fim robi şi turcilor, dar şi lor. Să le plătim bir şi turcilor, dar şi lor.

Înainte de a mă urca în scaunul Moldovei, ucigaşul tatălui meu, Petru Aron, jură supuşenie otomanilor şi promise să le plătească haraci 2.000 de galbeni pe an. Noi n-am mai achitat această sumă, ci am preferat – decât să luăm pâinea de la gura copiilor – mai bine să ne batem. Şi am păstrat ţara liberă. Acum nu prea demult, sultanul şi-a trimis un sol în scaunul nostru de la Suceava cu cuvânt că-i timpul să-mi achit datoriile. M-au crezut prea bătrân de moleşeala vârstei, se vede, şi-au vrut să mă umilească. Mulţi cunosc această întâmplare, dar aş vrea s-o amintesc celora care n-au auzit-o încă. Am dat poruncă ca acelui sol neobrăzat să i se taie nasul şi să i se scoată ochii, şi după ce i-am pus în buzunar o scrisoare adresată sultanului cum că solul a fost pedepsit de-aceea că n-a ascultat prea atent cuvintele Măriei Sale împăratul şi a greşit adresa, am dat poruncă oamenilor mei să-l ducă şi să-l lase înaintea porţii de la Cetatea Albă. De acolo a fost ridicat şi dus la Istanbul, unde milostivul împărat, pe lângă pedepsele noastre, i-a mai adăugat una nefericitului sol: l-a pus pe gâde de i-a tăiat capul. Semn că e de-acord cu noi. Haraciul nu se cerşeşte, el se ia. Am păzit ţara de biruri străine, am apărat-o de jefuitori pe cât am putut. M-am străduit mai ales să apăr copiii acesteia. O ţară are viitor atâta vreme cât are copii. Pe mulţi dintre copiii pe care n-am izbutit să-i scap în ţară am trimis oamenii mei să-i răscumpere prin târgurile de robi de la Caffa, Mangop, Sudac sau Istanbul. Mulţi au găsit drumul înapoi către casă. Mulţi au rămas rătăciţi prin lume. Să vă păziţi copiii! Să nu-i lăsaţi pradă păgânului! Învăţaţi-i să se bată de mici, ca să se poată apăra singuri la nevoie!

Grea mi-a fost domnia. Timp de 47 de ani mă tot miram în fiecare zi cum de n-am murit. Că mai trăiesc încă. De multe ori mă împăcasem cu gândul morţii. Şi poate că mi-ar fi fost mai uşor dacă muream. M-aş fi odihnit în pace. Aş fi ajuns la odihna cea de care atâta mi-e dor. Dar cum dădea gândul somnului cel veşnic peste mine, auzeam pe dată plânset de copii şi femei, bocete de văduve şi de bătrâni neputincioşi, strigăte disperate de voinici – şi mâna se repezea să scoată sabia din teacă. Ţara mai avea nevoie de mine. Duşmanul m-a învins numai de două ori: la Chilia şi la Valea Albă. Şi când mă împăcasem cu gândul c-aş putea muri, mi-am dat seama că mă împăcasem de fapt cu gândul ca Moldova să moară. Duşmanul nu ţintea moartea mea, el ţintea moar­tea Moldovei. Şi atâta timp cât mâna mea se sprijinea pe sabie, Moldova mai trăia. Şi când am avut noroc în bătălii, nu eu, Moldova l-a avut…

Boieri, sunt bătrân. Şi mâine-poimâine va trebui să plec şi eu pe căra­rea cea fără întoarcere. Vă las o ţară pe care mi-am dorit-o şi v-aţi dorit-o. Dar n-aş vrea să închid ochii fără să ştiu pe cine aţi ales Domn al ţării în locul meu. Inima mea nu e împăcată, fiindcă până la urechile mele a ajuns vorbă felurită. Mă gândeam să vi-l las moştenitor demn în tron pe Bogdan, fiul meu…

– Trăiască Măria Sa Bogdan Vodă cel Tânăr, Domn al…! – răsună o voce, întreruptă de boierul Negrilă, care se aruncă la picioarele lui Ştefan.

– Măria Ta, iartă de îndrăzneală pe robul tău! Dar în lupte am fost alături de Măria Ta în fiecare clipă şi te-ai convins că eram gata să-mi dau viaţa pentru ţară şi pentru Domn. Şi părinţii, şi rudele mele ţi-au slujit cu credinţă. De aceea vorbele pe care vreau să le spun le-am purtat mult timp în inima mea înainte de a le da glas, şi crede-mă că sunt izvorâte numai din dragoste pentru această ţară şi pentru acest popor. Îndrăznesc să le zic şi în numele altor boieri care cred şi ei acelaşi lucru. N-aş îndrăzni să spun ceva rău despre Bogdăniţă. L-am văzut avântat în lupte. L-am văzut făcându-şi loc cu sabia la Cozmin şi Pocuţia prin pâlcurile de duşmani. Şi toţi cei care l-am însoţit în bătălii, văzându-i vitejia, l-am cunoscut de fiu demn al Măriei Tale. Într-o încăierare însă, păgânul i-a tăiat chipul cu tot cu ochi. Şi acum, când duşma­nii ne pândesc din toate părţile, bine-i va sta oare ţării când în fruntea voinicilor ei va avea un ostaş numai c-un singur ochi?! Izbândi-vom în lupte şi arăta-vom bine în faţa străinilor cu un Domn cu chip mutilat, când chipul Domnului este chipul ţării lui? Şi îndrăznesc să-ţi aduc aminte, Măria Ta, că pe când trăia fiul cel drept al Măriei Tale, Alexăndrel, ai spus de faţă cu boierii că dacă se întâmplă să cazi în bătălie, să-l aşezăm în tronul ţării pe dânsul. Dar Dumnezeu s-a gândit altfel şi l-a chemat la El înainte de a urca în scaunul hărăzit. Şi noi socotim că ar fi mai drept să domnească, după Ştefan, tot un Ştefan, fiul lui Alexăndrel şi nepotul Măriei tale, pe care l-am chema de la Constantinopol şi l-am pune în fruntea ţării. Înţelepciunea şi cuminţenia lui ni s-au făcut cunoscute nouă, boierilor ţării, fiindcă ţara are nevoie de pace şi de…

– Ajunge! – aproape că strigă Ştefan. Doriţi să puneţi în locul meu un copil, pe care l-aţi putea hăţui cum aţi dori şi care v-ar fi ca o matcă fără de ac… Nu doresc ca mormântul meu să fie stropit cu sânge. Nu doresc să se certe din cauza tronului ţării părinţi şi copii, fraţi şi surori, nepoţi şi unchi. Şi-mi spun azi porunca, ori mai mult decât o poruncă – rugămintea mea. Să-l recunoaşteţi Domn al Moldovei pe cel ales de mine – pe Bogdan, fiul meu cel drept… Vitejia lui o cunoaşteţi cu toţii. Ţara are nevoie de un om viteaz în scaun. Bogdăniţă va şti să vă apere, va şti să vă fie părinte şi fiu în acelaşi timp. Şi va mai şti să păstreze neştirbită ţara pe care i-o las ca moştenire. Vreau să mor împăcat. Vă rog, boieri dumneavoastră, să faceţi această alegere şi să-l sprijiniţi pe Bogdan-Vodă, fiul meu şi Domnul vostru!

– Aşa vom face, Măria Ta… se auziră mai multe voci.

– Iar acum, Bogdan, fiul meu – zise Ştefan după o pauză –, dă-te mai aproape! De pe patul meu de moarte, faţă de toţi boierii ţării, vreau să-ţi pun pe creştetul tău tânăr coroana Moldovei, pe care am purtat-o pe frunte vreme de 47 de ani. Să o porţi cu credinţă ţării şi norodului, să nu osteneşti niciodată a face bine, să păzeşti datinile ţării şi mai ales libertatea ei!

Ştefan, cu mâinile tremurânde, îşi scoate coroana de pe creştetul încununat de plete cărunte şi o aşează pe fruntea lui Bogdan, care stă îngenuncheat înaintea tronului. Când coroana bătută cu pietre scumpe se atinge de creştetul tânărului voievod, mulţimea izbucneşte într-un glas:

– Trăiască Măria Sa Bogdan-Vodă, Domnul Ţării Moldovei!

Bogdan se ridică în picioare şi cu o voce tremurândă de emoţie rosteşte:

– Mulţumesc părintelui meu, mulţumesc ţării, mulţumesc boierilor ei pentru această încredere! Mă voi strădui să port cu demnitate coroana de Domn al Ţării Moldovei. Să păstrez hotarele ei tefere. Să pedepsesc pe oricine va intra în ţară neîntrebat. Să apăr dreptatea fiecărui moldovean, boier sau slugă, tânăr sau bătrân. Să apăr credinţa. Să împlinesc cele începute de părintele meu şi de înaintaşii noştri, care au purtat cu destoinicie coroana de Voievod al Moldovei…

– Trăiască Bogdan-Vodă!

– Trăiască Măria Sa Ştefan şi Măria Sa Bogdan!

– Nu e o coroană de diamante – intervine, după aceste vuiete de urale, Ştefan Vodă. E o coroană de spini, fiule. Să nu uiţi nici pentru o clipă acest lucru! Necazurile-ţi vor fi destule. Şi bucurii vei avea. Ocupă-ţi acum locul tău! În tronul ţării. În tronul părinţilor şi bunicilor noştri. Îl meriţi…

Vodă Ştefan se scoală greoi de pe tron, făcând loc mai tânărului, noului Voievod al ţării.

– Trăiască Domnul Ţării Moldovei, Bogdan-Voievod!

– Trăiască Măria Sa Ştefan! se aud voci.

– Şi până te va mirui preasfinţia sa mitropolitul, chir Gheorghe Domn al ţării – zice Ştefan, stând în picioare lângă tronul ţării –, de acum ca boier bătrân aş vrea să dau Măriei sale Bogdan, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, şi câteva sfaturi, de care poate asculta, dar de care poate şi să nu ţie seamă. Cum îi va fi voia. M-am temut să rostesc aceste cuvinte cu coroana pe cap, să nu le luaţi drept poruncă. Acum, când mi-am luat locul printre boierii Măriei Sale, cred că le pot zice. Trăim vremuri tulburi. Din toate părţile, fiare gata de pradă se uită cu ochi pofticioşi către biata ţară a Moldovei. Eu şi cu boierii şi răzeşii mei am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi am apărat-o de duşmani – pe unde cu cuvântul, pe unde cu sabia. Iar duşmanii ei sunt mai ales vecinii ei. Care vor să-şi mărească ţările pe seama Moldovei. Care nu s-ar da în lături să se lăţească peste noi. Şi leşii jinduiesc să vă aibă birnici. Să vă facă pe cât se poate mai curând catolici. Ca şi ungurii, care visează mereu gurile Dunării. Şi care se visează grofi în ţară străină, iar bieţii moldoveni să le fie slugi şi datornici. Şi tătarii nu s-ar da în lături s-o prefacă într-o păşune pentru caii lor sirepi. Și cazacii care ajung din stepa zaporojană până aici cu gând să se bată cu păgânul pentru credinţă, dar se întorc înapoi cu turme şi herghelii de-ale moldovenilor. Şi rusul care a început să se lăţească în toate părţile, dintr-o ţărişoară mică devenind o ţară cu întinderi mari, pe contul vecinilor. Şi turcul care a cuprins atâta lume. Toţi ne-ar vrea vasali şi birnici. Şi dacă tu, fiule, şi voi, boieri dumneavoastră, veţi vedea că nu puteţi ţine ţara cum am ţinut-o eu aproape jumătate de secol, şi-ţi vedea că n-aveţi încotro, să o închinaţi, dar să n-o închinaţi oricui. Dacă vreţi ca fiii şi nepoţii voştri să mai vorbească limba noastră, să nu o închinaţi vecinilor – nici leşilor, nici ungurilor, nici muscalilor, că aceştia, dacă vin, nu se mai duc din ţară, şi sub diferite pretexte au să vă treacă la altă credinţă şi au să vă pună să le vorbiţi limba, şi jugul vă va fi dublu. Vă vor dovedi lesne şi vor găsi şi argumente că sunteţi unguri sau slavi, că graiurile lor sunt mai nobile şi viţa lor e mai aleasă. Şi nu veţi fi stăpâni în casa voastră. Şi vă veţi simţi străini în ţara moşilor şi strămoşilor voştri. Şi străinii vă vor numi pe voi „venetici” şi nu vă vor mai lăsa să vă ridicaţi fruntea din ţărână. Din toţi – cel mai tare astăzi e turcul. Aş vrea să vă ştiu liberi. Dar dacă veţi vedea că nu vă puteţi păstra libertatea, şi gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea să rostească niciodată: să vă închinaţi celuia cu care m-am războit dintotdeauna – turcului, că acesta nu cumpără moşii în ţară străină, nici moschei nu zideşte şi nici altă limbă decât turca n-are dreptul să înveţe. Şi fiind Turcia prea departe, ea nu va dori niciodată să se mute în Moldova, ca unele neamuri de la nord care caută regiuni mai călduroase şi pământuri mai roditoare. Veţi plăti birul umilitor până veţi găsi forţe în voi să scuturaţi jugul nesuferit. Şi aş dormi la locul meu de veci împăcat, dacă aş şti că nu mi-aţi ascultat sfatul, şi cu sabia în mână v-aţi apărat libertatea. Cum au făcut-o părinţii voştri. Eu am ostenit. Şi plec să mă culc. N-aş vrea să dorm somn greu, însoţit de coşmaruri. Aş vrea să dorm somnul cel de veci împăcat. Asta e ultima rugăminte a celuia care v-a fost mai mult decât un Domn, v-a fost un părinte.

Nicolae Dabija, 1991

DE ACELAȘI AUTOR:

* Stăpânii cu reflexe de slugă

* Zâmbete radioactive

* Patrioți în umbră

* „Noi, maldavenii”