Noi ne târâm cu demnitate

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 29 iunie 2006.

Ni s-a tot vorbit în ultimele săptămâni – la radio, la televizor, de pe paginile presei oficiale – că acum 65 de ani, la 22 iunie 1941, şi-a avut începutul „Marele Război pentru Apărarea Patriei”.

Care Patrie?

Ce avem noi comun cu ţara lui Stalin?!

Şi-apoi: care „Mare Război”? Când, se ştie, acesta a fost doar unul foarte întins? Când, se mai ştie, acesta a înrobit zeci de popoare din Europa, impunându-le cu tancurile comunismul, căruia tot cei cu tancurile i-au spus „eliberare”.

Ce fel de război de „Apărare a Patriei” când după 24 august 1944 patria lor, a soldaţilor ruşi, rămăsese undeva după râul Nistru, iar ei cotropeau ţară după ţară, până hăt în inima Europei, zicându-i acestui proces de cotropire „Apărare a Patriei”?

Ce Patrie au apărat ruşii în Basarabia, România, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Austria, Germania? Acest război nu poate nicidecum fi pentru noi unul „de apărare a Patriei”, el este – aşa cum i se zice în toată lumea – cel de-Al Doilea Război Mondial.

A vorbi despre acest război că ar fi „Pentru Apărarea Patriei”, cu referinţă la basarabeni, e ca şi cum ai spune că luptele turcilor din Moldova, de la Cetatea Albă sau Chilia, spre exemplu, au fost lupte „pentru apărarea Patriei”.

Numai că turcilor iată că nu le-a trecut prin minte să le spu­nă luptelor purtate contra lui Ştefan cel Mare sau altor voievozi români – „mari războaie pentru apărarea patriei”, ca după aceea termenul să ni-l impună şi nouă, ca să-l includem în cronici şi în căr­ţile de istorie ulterioare.

Nici nemţii nu le-au zis războaielor lor din afara patriei ger­mane – de „apărare a patriei”.

Urmând aceeaşi logică, ar trebui să i se spună atunci şi Pri­mului Război Mondial – pentru „apărarea Patriei”. Dar şi războ­iului dus de Rusia la Port-Arthur, în China, contra japonezilor, sau celui din Finlanda ori Afganistan ş.a.m.d.

Numai comandantul de oşti A. Suvorov şi-apăra patria lui rusească la Râmnic şi Focşani, în Munţii Alpi, în Prusia ş.a.m.d.

Generalisimul n-a purtat niciun război pe teritoriul Rusiei, acesta şi-apăra „patria” doar luptând ca să ocupe patriile altora.

Războiul căruia ruşii îi zic „pentru apărarea Patriei” n-a fost războiul nostru. După 22 iunie 1941, sute de mii de basarabeni care se refugiaseră la 28 iunie 1940 din calea ruşilor în România reveneau în ogrăzile şi la vetrele lor. Ei nu năvăleau ca să ocupe un teritoriu străin: dânşii se întorceau la casele şi mormintele părinţilor lor. Anume pe ei îi întâmpinau ostaşii sovietici cu mitralierele montate în clopotniţe şi cu artileria grea ascunsă prin crângurile de la marginile localităţilor. Ce „apărau” în acele zile ruşii în Basa­rabia? Ceea ce răpiseră în vara lui 1940 şi nu le aparţinea cu vreun drept: oraşe, sate, case, păduri, lanuri, cirezi de vite, turme de oi… Dânşii „apărau” ce furaseră de la noi, şi poate că şi au dreptul să zică acelui război „pentru apărarea patriei” lor, dar noi – cei furaţi – de ce ne-am solidariza cu hoţii şi am repeta ca proştii după ei că acel război contra noastră a fost, cum zice Voronin, unul dus pentru „statalitatea noastră”?!

Iar „apărătorii” în acel iunie 1941 apărau „Patria” moldove­nească într-un mod foarte original.

Tatăl lui Veaceslav Kutîrkin – ultimul, decorat recent (pentru fapta tatălui său?) cu Ordinul Repu­blicii de către V. Voronin –, fiind şef al NKVD-ului raionului Călăraşi, a împuşcat cu mâna lui circa 50 de locuitori din comunele Păuleşti şi Pituşca, în frunte cu preotul satului, Istrati Chiriţă, în pădurea de la Păuleşti. Tot el l-a aruncat pe ţăranul Tudor Olaru în cuptorul trenului cu care se retrăgea din „calea românilor”.

Un alt „apărător” – arhitectul Valentin Mednec – a aruncat în aer aproape toate clădirile administrative din oraşul Tighina (unele, cu tot cu oameni), iar în 1962 – şi Clopotniţa Catedralei din Chişinău. În „cinstea” acestui satrap care are 96 de ani şi trăieşte la Moscova, a fost dezvelită recent o placă memorială pe clădirea Poştei din Chişinău.

În acel iunie ’41, sute de moldoveni erau împuşcaţi fără judecată, în grabă, furându-li-se bruma de avere – caii, căruţele etc., cu care să se refugieze „apărătorii”.

Ce „patrie” apăraseră aceştia şi alţii ca ei? Oare chiar să fie vorba de Patria noastră? Sau de patria lor, cu care noi, din 1991 încoace, nu mai avem nimic comun?

Istoricul rus Dmitri Volkogonov (în cartea „Lenin. O nouă bi­ografie”, Ed. Orizonturi, România, 1994), care a avut acces la documentele secrete ale PCUS, reproduce o scrisoare a lui I. Stalin de la sfâr­şitul lunii iunie 1941, însoţită de un proiect de pact nou pe care acesta ar fi dorit să-l încheie cu Hitler. Documentul fusese analizat şi aprobat de Biroul Politic al URSS. Conducătorul URSS i-a ordonat lui L. Beria să-l contacteze pe ambasadorul bulgar Stamenov, care era agent al NKVD, ca acesta să stabilească legătura cu Berlinul şi să-i propună lui Hitler următoarea înţelegere: „În schimbul încetării acţiunilor militare, Uniunea Sovietică va ceda Ucraina, Bielorusia, Țările Baltice, Karelia, Basarabia şi Bucovina”. Adică tot la ce se lăcomise Stalin în ultimii ani şi care ştia prea bine că nu-i aparţine.

Beria, la indicaţiile Biroului Politic al PCUS, l-a însărcinat imediat pe subalternul său Sudoplatov să-l contacteze pe Stamenov. Bulgarul s-a deplasat pe dată la Berlin, dar Hitler, după ce i s-a înmânat misiva cu semnătura lui Stalin, în loc de răspuns, înain­tează spre Moscova, ajungând la câteva zeci de kilometri de marginile capitalei ruse.

Cancelarul german avea întocmite alte hărţi, pe care dorea să le realizeze. Acestea însoţeau planul „Barbarossa”. Basarabia românească se muta în spaţiul dintre Nistru şi Bug, sprijinindu-se cu partea ei de nord în Marea Baltică, iar cu cea sudică – în Marea Neagră. Ea urma să includă şi Crimeea, capitala viitoarei Basarabii fiind oraşul Odesa, unde după cucerirea ei de către trupele germano-române în iulie 1941, fusese instalat ca primar basarabeanul Gherman Pântea, născut la Zăicani, judeţul Bălţi. Aceste detalii au fost tipărite pentru prima dată în ziarul moscovit „Izvestia” din 4 mai 1990 şi cu harta celui de-Al Treilea Reich; în ea, viitorul stat rus, numit Muskovy („Moscovia”), se întinde de la Ryazan şi până la Vorkuta, restrâns la teritoriile pe care le avusese pe timpul lui Petru I.

Basarabenii au ajuns cu armatele generalului Antonescu, aliatul lui Hitler, până în Caucaz, în Crimeea şi la Cotul Donului, dar când ruşii erau gata să se recunoască bătuţi, acestora le sar în ajutor americanii şi englezii, ajutându-i să câştige războiul, lucru pe care ruşii nu vor să-l recunoască azi nici în ruptul capului. Ul­terior, basarabenii vor întoarce armele, ajungând până la Berlin, făcându-i şi războiul lui Stalin.

Zeci de mii de basarabeni zac îngropaţi în gropi comune, semănate prin toată Europa. Niciunul dintre ei n-a dorit să moară. Cu atât mai mult dânşii nu s-au gândit s-o facă pentru URSS – o „patrie” care nu era a lor, pe care nici n-o cunoşteau.

Noi, basarabenii, fuseserăm incluşi, împreună cu Ţările Bal­tice, de către cei doi satrapi – Hitler şi Stalin –, în acelaşi act de hoţie: Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Ţările Baltice au fost admise ulterior în NATO şi Uniunea Europeană. Pe când noi am fost abandonaţi de către comunitatea europeană şi lăsaţi pe mâna comuniştilor, a căror patrie nu este Republica Mol­dova, ci URSS, ţara lui Stalin, dispărută de 15 ani de pe hărţile lumii, dar nu şi din mintea unor oameni obtuzi, care vor să ne mai convingă că URSS n-a murit, ea fiind adevărata noastră „patrie”.

Acum aşteptăm la porţile Europei, cele prin care ruşii intrau cu tancurile ca să-şi apere „patria” lor la Bucureşti, la Varşovia, la Praga, la Sofia, la Berlin…

Dar ni se vor deschide oare, atâta vreme cât părem mai de­grabă nişte tanchişti ruşi coborâţi de pe tancuri, cu secera şi cio­canul la chipiu, cu discursuri ruseşti şi cu obiele urât mirositoare în cizmele căzăceşti, cu care batem tot mai insistent ca să ni se deschidă, fiind gata să ne apărăm „patria” minciunii, prostiei şi ră­utăţii (defuncta URSS) cu preţul vieţii (altora, desigur: a copiilor minţiţi în şcoli şi a bătrânilor, în aşteptare de pensii mizerabile)?!

Din cauza conducătorilor noştri fără demnitate, Rusia a ajuns de mult la Prut.

Ea bate la porţile Europei: ca să i se deschidă.

Nu ştiu de ce situaţia respectivă îmi aminteşte de basmul cu cei trei iezi al lui Ion Creangă. Putin îngână cu vocea lui Voronin:

Europeni, fete şi băieţi,

Uşa Europei descuieţi,

Să intrăm şi noi la anul

Cu secera şi ciocanul…

I se va deschide oare?!

Nicolae Dabija, 29 iunie 2006

DE ACELAȘI AUTOR:

* Stăpânii cu reflexe de slugă

* Zâmbete radioactive

* Patrioți în umbră

* „Noi, maldavenii”