L-am cunoscut personal pe Dan Grigore. În locuinţa sa din centrul Capitalei, unde i-am luat un interviu în 2005, lângă pianul său de suflet. Era învăluit în acelaşi ocean de amintiri, glorie şi omenie, pe care îl simt bine apropiaţii, ceva ce nu întâlneşti prea uşor la mulţi intervievaţi. Un amestec de boemă interbelică, savoare şi ţinută greu de egalat.
E liberal. Pur-sânge. Ca ADN, nu musai prin carnetul de partid. Dan Grigore respiră libertate. Iar creaţia căreia îi dă viaţă prin sunetul muzici devine astfel o compoziţie firească a opţiunii politice.
Ieri seară, Dan Grigore a ales să-şi sărbătorească esenţa liberală în stradă, la Ateneul Român, peste drum de sala unde a concertat deseori. Nu şi-a imaginat niciodată că va muta „spectacolul” la câţiva metri de locul unde şi-a plimbat deseori degetele prin „Appassionata” lui Bethoven, sau unde a gesticulat, de la dreapta la stânga, între „doctrinele” Brahms, Rahmanivov sau Ceaikovski.
Ieri seară, a „concertat” pe alte acorduri. Fine şi grosiere deopotrivă. În mijlocul Europei reale, cea pe care o simte de-o viaţă între clapetele pianului, dar căreia nu i-a vorbit direct de prea multe ori. A susţinut aria vocilor libere din stradă. Acea lume din care s-a născut simfonia, clasicul şi valoarea de orice fel, căreia maestrul îi este soldat credincios pe viaţă. E strigătul libertăţii călcate în picioare, pe care a înţeles că ieri trebuie s-o apere şi altfel decât în sala de concert. Printr-un protest paşnic şi de efect. Împreună cu toţi cei care au putut veni să-l acompanieze pe acest portativ ad-hoc extraordinar.
Nu i-au lipsit mai tinerii săi adepţi întru comorile Europei libere, dar şi venerabili cărturari precum Mihai Şora. Ce poză genială! Câtă normalitate, ce influenţă întru decenţă! Imagine de o minunăţie vie. Dan Grigore şi Mihai Şora, ninşi de ani şi de onoare, concertând împreună cu strada şi cu toţi ce vibrau cu ea de la distanţă. O imagine vizavi de locul unde Europa păşise în casa culturală a României.
Donald Tusk era şi el acolo, în interior. Prin vorbele sale magistrale, a dirijat întreg auditoriul sălii spre atmosfera magică de peste drum. Mai român decât mulţi români aflaţi la butoanele puterii, polonezul Tusk şi-a jucat genial rolul de aliat al străzii, dincoace de pereţii Ateneului Român. Fără să fi exersat aşa ceva înainte, fără să fi avut o înţelegere cu Dan Grigore şi ceilalţi, pur şi simplu din spirit de libertate. Ceva nemăsurabil, însă prezent continuu. Stătea, totuşi, pe locul pianului lui Dan Grigore. Cum să nu simtă forţa simfoniei aceleiaşi lumi, pe care ambii o servesc prin propria vocaţie!
(Vezi mai jos o scurtă înregistrare de la Ateneul Român, cu Dan Grigore, în 2003)
Ce dovada mai convingatoare pentru a demonstra josnicia regimului mai poate fi, decat faptul ca Mihai Sora si Dan Grigore erau afara, in timp ce in sala erau invitati tot soiul de inculti, infractori si multe, multe lichele?
Fiecare intelectual autentic, fiecare politician de buna credinata, fiecare cetatean are de ales: sau la caldura cu Viorica, sau afara, in ger, alaturi de Mihai Sora si Dan Grigire.