Claudia Guțulescu este o româncă admirabilă. Olteancă din Mehedinți, locuiește de ani de zile la Londra, unde își crește copilul muncind enorm. Este activă din punct de vedere civic, iar mesajele ei pe Facebook sunt viguroase, de bună-credință, bine țintite și scrise într-o limbă română frumoasă.
Duminică în zori, Claudia ne-a dat o veste dureroasă: bunica sa – ultima bunică – s-a stins la București, iar ea, nepoata, a retrăit intens ultima întâlnire, recentă, precum și momente din trecut.
Scriitura Claudiei este profundă, zguduitoare, caldă, îngrijită, dureroasă. Ea vorbește despre una dintre marile suferințe ale milioanelor de români din diaspora: faptul că sunt departe de părinții, bunicii sau străbunicii lor, atunci când aceștia se sting.
Iar fraza finală a Claudiei îți scutură întreaga ființă: „Nu pot să explic nimănui cum este să te întorci seara într-o casă goală în timp ce știi că undeva, departe, unul dintre ai tăi își așteaptă îngropăciunea”.
Textul zguduitor al Claudiei
„Acum trei ore mi-a murit ultima dintre bunici. Vestea mi-a dat-o mama, printr-un mesaj la fel de sec și dur ca și celalalte de acest gen pe care mi le-a trimis: «A murit Mimi». De fapt, ce altceva ar fi putut sa zică, sau cum altcumva ar fi putut să o facă?
În imaginația mea, o văd pe Mimi mereu la fel: o femeie scundă, slabă și cu păr grizonat, tuns scurt; mâini cu degete lungi și unghii striate și frumoase, care mereu, în timpul vreunei discuții, întorceau pe toate părțile fie o batistă, fie vreun șervețel, fie tivul vreunei fuste sau capot pe care le purta. O femeie puternică, tăioasă de multe ori, cu un foarte bun simț al umorului și sarcastică până la sânge cu noi toți. Nu prea știai niciodată dacă vei fi ținta unei glume sau a unei ironii, ori poate doar a unui gest de lehamite care nu mai merita niciun cuvânt în plus.
În urmă cu două săptămâni, când am fost în România, am mers la București să o văd. Simțeam, bănuiam că va fi ultima dată. Și mă pregătisem să o văd altfel decât o știam. Cu toate astea, când ușa s-a deschis și am văzut-o acolo, pe patul acela… am avut un șoc: slabă carne și os, cu mâinile lungi și subțiri – una în gips și cealaltă cu o branulă, respirând stins și cu ochii închiși; mi-am simțit brusc genunchii moi și ochii împaienjeniți de lacrimi. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână. Mi-a șoptit încet că am mâinile calde și e bine, după care m-a rugat să deschid geamul, că parcă nu prea are aer. Nu știa cine sunt. De fapt, nu prea ne mai știa pe niciunul. Doar la vocea tatei tresărise pentru o secundă.
În drum spre geam, l-am privit pe furiș pe tata: fața îi căzuse într-un fel anume în care numai de câteva ori în viață s-a mai întâmplat. Era palid și mut. Mătușa mea se uita de la unul la altul cu lacrimi în ochi, ridicând neputincioasă din umeri în timp ce încerca să facă ceva, orice. Aranja perna, aranja pătura, ne povestea cum a fost la spital și tot ce se mai petrecuse.
Au plecat toți să discute dincolo și m-am așezat iar lângă ea, luând-o de mână. Mi-a zis că acum mâna mea e rece. I-am zis că îmi pare rău, în timp ce simțeam cum lacrimile mi se înnoadă în barbă. Deodată a deschis ochii, s-a uitat fix la mine și mi-a zis răspicat:
«Dar ce faci, dragă, plângi?!»
Zic, încercând să nu o descurajez: «Nu, uite, cu alergia asta a mea… și sunt și un pic supărată că ai căzut și ești cu toate astea pe tine aici…».
Mi-a replicat deodată foarte ferm: «Ei, asta-i chiar bună! Dar se mai întâmplă, dragă! Ce-o să facem acuma? Stăm și plângem? Ia… vezi-ți de treabă! Te rog!»
Am zâmbit printre lacrimi. Undeva, sub toată suferința și neputința, era tot ea: Mimi.
A plecat ținută de mână de verișoara mea.
Iar eu am ajuns acasă acum o oră și de atunci derulez în minte imagini, culori, replici, râsete și întâmplări, bucăți de copilărie, lecții și multe moșteniri de personalitate pe care abia târziu am realizat de unde le am.
Și nu pot să explic nimănui cum este să te întorci seara într-o casă goală în timp ce știi că undeva, departe, unul dintre ai tăi își așteaptă îngropăciunea.”
Comentariile sunt de prisos. Femeia a mers în Anglia pentru o construi din puterea cuvântului Bibliei un drum bun, un drum frumos copilului ei. E simplu de vorbit. Ai loc de muncă eşti pe drumul cel bun. Dar nu e simplu în străinătate. Ziua liniștii nu se apropie. Românii vor fi mereu al treilea comitat de sărăcie în Anglia. Aproape numai românii muncesc pentru englezi şi nu sunt apreciați. Brexitul va duce Anglia în umbră. Vor fi mari şi dure mutări pe piața muncii. Erau şi secole mai bune dar ele s-au topit ca zăpada. Părinții nu vor prinde vremuri mai bune. Bunicii nici atât. Apoi au ajuns la mezat facerile de bine ale Estului Europei. Spre exemplu Nardoesia Dacia (fostul teritoriu al Rusiei) a aderat la zona euro şi au cele mai bune salarii din Europa şi limba vorbită e limba română. Acolo sunt 500 milioane de daci care muncesc de vârsta de 16 ani ca să se întrețină. Alt popor şi mentalitate. Şi eu aş merge în Nardoesia la muncă. Pe un salariu bun mi-aş vinde memoria lui Dumnezeu. Apoi m-aş îngropa cu bine. Liberalii 1875 fac din nou anul 2016. Cumpără dolari pentru vremuri rele. E nevoie să creăm locuri de muncă mai bune în România. Ca poporul român să bea un vin roşu şi să citească doar ceea imperiul binelui are nevoie. Drumul de parcurs către Iad e mai scurt ca drumul spre Rai şi adevăr. E lung. Chinuitor.
Doamna merită o statuie în galben.