Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 14 iunie 2001.
Filipeni e o comună de lângă Leova, întinsă pe vreo zece kilometri de-a lungul râului Sărata, nu departe de Prut, pe malul basarabean.
Acum mai mulţi ani, mă împrietenisem în această localitate cu o rudă de-a soţiei, mătuşa Măriuca Hanganu, care fusese deportată în Siberia, unde stătuse 40 de ani.
De ce tocmai atâţia?! Doar ceilalţi deportaţi se întorseseră dintr-acolo demult…
Bătrâna îmi explică:
– I-am scris mai întâi lui Stalin, şi Stalin mi-a trimis răspuns că mi-i casa ocupată, făcuseră în ea policlinică pentru sat, şi să mai aştept o vreme… Pe urmă i-am scris şi lui Hruşciov. Hruşciov mi-a spus şi el că policlinica cea nouă a satului a şi început să fie construită, şi cum va fi gata, mă va anunţa, ca să mă pot întoarce la căsuţa mea… Brejnev mi-a spus că iaca-iaca policlinica cea cu două etaje din Filipeni va fi sfinţită şi aş putea reveni acasă… Şi aşa au trecut 40 de ani…
Aici, mătuşa Măriuca ofta din toate baierile pieptului:
– O grămada casă, acoperită cu stuf şi unsă cu lut pe jos, dar nici Stalin, nici ceilalţi mari nu voiau să mi-o deie, să vin şi eu acasă dintre străini…, adăuga ea nedumerită.
Mătuşa Măriuca Hanganu din Filipeni a fost trimisă în Siberia în locul bărbatului său.
Era într-o zi de vară de după război. Se aflau în casă când au auzit câinele lătrând. Apoi s-a auzit un pocnet de armă şi câinele a amuţit, imediat ograda s-a umplut cu miliţieni şi lepădături din sat. Erau beţi cu toţii – tocmai ieşiseră din beciul unui „chiabur” care stătea între doi oameni înarmaţi, urcat în coşul unui camion ce aştepta în drum, unde degustaseră vinul acelui „duşman al poporului” – şi au prins să se reverse într-un potop de strigăte vesele şi înjurături bete: „Ганган, выходи! Сдавайся!” („Hangan, ieşi! Predă-te!”).
Anton Hanganu, aşa îl chema pe bărbatu-său, n-a mai reuşit să iasă din casă pe vreo fereastră, ca să se piardă în lanul de porumb din preajmă, casa fiind înconjurată de oameni înarmaţi. Dar ce locuri tainice există în casa omului, unde acesta s-ar putea ascunde ca să nu fie găsit?! Mătuşa Măriuca într-o clipă a scos gurarul de la cuptor şi i-a făcut un semn: „Ascunde-te aici!”. S-a făcut ghem – ce nu face omul la ceas de primejdie?! – şi a amuţit pitit în întunericul din fundul cuptorului.
Oaspeţii nepoftiţi au intrat în casă.
– Unde e Anton? Где Антон?!
– Da’ nu-i acasă Anton, oameni buni. S-a dus la moară de vreo trei zile şi încă nu s-a întors…
– Minte, tovarăşe căpitan, a zis un târâie-obială dintre vecini. E în casă, chiar eu l-am văzut adineaori cum a intrat în casă…
Au pus mai întâi scara şi au urcat în pod, din gura căruia, în furia lor amestecată cu veselia iscată din vinul băut, au tras cu pistoalele ciuruind nişte butoaie deşerte, hornul şi câțiva stupi goi… Acest joc de-a moartea li s-a părut foarte antrenant, deoarece cu fraza „Ганган, выходи!” („Hanganu, ieşi!’’) au prins să tragă, fără să se mai aplece, pe sub laviţe, în scrinuri pentru zestre, în dulapuri vechi…
Când au luat gurarul de la sobă, ea a încremenit. Un NKVD-ist a tras mai multe focuri de revolver în bezna cuptorului. De acolo s-au auzit doar câteva icnete înfundate.
S-a umplut cuptorul cu sânge, îmi povestea mătuşa Măriuca. Dădeau tăvălile din gura cuptorului pe din afară de sângele lui Anton. Şi după ce l-au scos mort de acolo, cuptorul cela a mai izvorât sânge vreun an de zile, până cei care s-au mutat în casa lor – nişte activişti veniţi de aiurea – l-au dărâmat şi au făcut un altul. Dar şi acela sângera. Până au plecat cu totul din casă şi au făcut în ea policlinică…
Mătuşa Măriuca nici n-a fost lăsată să-şi înmormânteze soţul. I l-au înmormântat rudele. Iar ea a fost luată în locul bărbatului („Ты будешь за него!”), ca să fie „la număr”. Şi încă multă vreme – fiind mutată sub escorte dintr-o închisoare în alta, până a ajuns în fundul Siberiei –, ea, Măriuca Hanganu din satul Filipeni, la fel de fel de apeluri şi verificări, era strigată cu nume de bărbat: „Gangan Anton…”
Şi ea trebuia să răspundă în locul celui mort:
– Prezent!
Pentru ce-l căutau pe bărbatul ei?! Poate pentru că iubea pământul. Poate pentru că umbla la biserică. Poate pentru că era om cu dreptate. Acum nu mai ştie.
Se vede că i-a pârât cineva, ca să-i ia casa. Sau – poate?! – nevasta. Că au mai păţit-o şi alţii. Iar mătuşa Măriuca îmi dă de înţeles că a fost femeie frumoasă la vremea ei. Sau ca să-i ia grâul, că era vară şi lanul lui rodise cel mai bine în acel an…
Nedreptatea ei a continuat încă multă vreme. Oricât a încercat ea să le dovedească celora de la comenduire, unde se ducea obligatoriu de două ori pe lună la vreo 50 de kilometri de bordeiul ei din taiga să se înregistreze, că ea nu e „Hanganu Anton”, ci „Hanganu Măriuca”, tot nu i-a putut convinge.
Iar când aude rostindu-se numele soţului ei, tresare şi azi, parcă ar mai răspunde la apel.
Mătuşa Măriuca e o mână de om, colo nişte oase întinse pe o bucată de piele şi nişte ochi curaţi ca sineala cerului; în rest – numai suflet: firavă, ea seamănă cu un fir de porumb, care ţi se pare că e gata-gata să se frângă la prima bătaie de vânt, aplecându-se până în drept cu pământul, dar care nu se frânge niciodată, aşteptând doar o vreme prielnică pentru a se ridica în picioare…
Aşa e mătuşa Măriuca.
Ea s-a întors târziu din Siberia, abia când policlinica satului s-a mutat din căsuţa ei într-o clădire cu două caturi din centrul satului, la care s-a muncit vreo douăzeci de ani.
Când s-a întors, a găsit ograda semănată cu gropi; grădina – cu urme de copaci scoşi din rădăcină; grămezi de gunoaie erau aruncate peste tot, huma era amestecată cu paie şi praf de cărbune; în locul gardului, cineva săpase nişte şanţuri în care creşteau bălării; fântâna din poartă aştepta şi ea, plină cu pietre… Acoperişul era spart, podul era nemăturat din anul când fusese deportată, lutul şi varul cădeau de pe pereţi…
În câteva săptămâni le-a pus pe toate la locul lor, a reparat acoperişul cu mâna ei, a muruit, a văruit şi a sfinţit casa, a împletit un gard din nuiele aduse în spate din fâşiile de salcâm de lângă sat, a curăţat fântâna şi a făcut grădina să rodească…
– A dracului babă!, au prins să şuşotească vecinii invidioşi. Nu degeaba au trimis-o în Siberia.
De câte ori mă duceam la rudele din mahalaua zisă Pe Vale din Filipeni, treceam şi pe la mătuşa Măriuca. Îmi plăcea s-o ascult. Vorbea o limbă dulce, ca desprinsă din cărţile lui Sadoveanu, sau, cum îi ziceam eu, „ca la Bucureşti”.
– Dar cum de-ai păstrat mata atâţia ani printre străini această limbă frumoasă, de parcă nici n-ai fost plecată din sat?, nu încetam eu să mă mir.
– Da’ cum?! Dacă-i limba mea…, mă întreba ea, nedumerită că nu pricep şi eu atâta lucru.
– Că iată, turnam şi eu gaz în foc, cutărică al lui cutare e orăşean de câteva săptămâni şi de acum vorbeşte cu ai săi numai ruseşte…
– Dacă-i prost!, concluziona ea cu părere de rău.
Se bucura de fiecare dată când mă vedea, pentru că-i sărutam mâna, pentru că ştiam s-o ascult şi pentru că știam toate strofele romanţei „Car frumos cu patru boi”…
Ca şi alte dăţi când veneam la bunicii soţiei, care locuiau gard în gard cu mătuşa Măriuca, odată am lăsat căldarea la fântâna din poarta ei, agăţată de-un lemn, şi am intrat în ogradă, cu gând să văd ce mai face…
Uşa de la casă era deschisă. Am intrat în tindă, unde, înainte de a bate la cealaltă uşă, am auzit dincolo cum discutau două bătrâne. Una îi zicea celeilalte (reproduc aproximativ):
– Apoi, ce ţi-oi spune eu, ţacă Ioană?! Ai trecut ieri pe la poarta mea, ţi-am dat „bună ziua!” şi mata nu mi-ai răspuns. Bănuiesc că te-ai supărat pe mine, dar de ce, zău că nu ştiu…
Interlocutoarea aici întârzie să-i răspundă… Şi atunci am bătut la uşă. Bătrânele de dincolo au tăcut mâlc. Am mai bătut o dată.
– Care-i acolo? Hai, intră!
Când am intrat în casă, am rămas contrariat: înăuntru nu era decât mătuşa Măriuca, stând pe laviţă şi alegând nişte fasole.
– Da’ cu cine vorbeai mata, mătuşă Măriucă?, am întrebat eu, fără să mă gândesc că întrebarea mea putea fi atunci, în acea clipă, lipsită de tact sau bun-simţ.
Aici mătuşa Măriuca a roşit brusc până în vârful urechilor – păstrase această calitate omenească şi la cei 80 de ani –, buzele ei desenaseră un zâmbet imprecis, ochii sinilii i se împăienjeniseră şi, tulburată, profund ruşinată, după o scurtă fâstâceală, mi-a spus:
– Iată aşa am supravieţuit eu, măi Niculăieş, în pustietatea din taiga. La început mi-a fost greu: nu era nimeni cu mine să mă întrebe dacă mai trăiesc sau dacă n-am murit. Şi-atunci mi-am adus acolo tot satul nostru. Mă sfătuiam şi mă contram, mă certam şi mă împăcam zilnic cu tot satul. Alegeam din timp consătenii cu care să stau de vorbă. Îi chemam în nopţile acelea care nu se mai sfârşeau şi începeam vorba cu ei cam aşa: „Ce mai faci, bade Vasile – sau lele Ileană?! Demult nu te-am văzut… Am auzit că…” Şi mai născoceam de la mine capete de vorbă… La început am făcut-o de multă străinătate, apoi – din frica de străinătate; pe urmă – dintr-o obişnuinţă. Ziua mergeam singură la tăiat pădure. Iar seara ştiam că mă aşteaptă tot satul în bordeiul meu strâmt şi umed, unde încăpea tot satul nostru. Şi aşa – timp de 40 de ani… Când mi s-a dat voie să mă întorc şi am venit în sat, am descoperit că mai mult de jumătate din oamenii cu care vorbisem toţi aceşti ani sau – Doamne, iartă-mă! – mă certasem, se mutaseră demult în cimitirul de lângă biserica Sfinţilor Constantin şi Elena… Câteodată mă gândesc că dacă în toţi aceşti ani n-ar fi fost oamenii satului cu mine, cine ştie dacă nu mi-aş fi pierdut minţile. Sau aş fi luat-o şi eu razna prin taiga să mă întorc pe jos acasă, până dădea vreun urs sau o altă jivină peste mine, şi-mi albeau şi mie oasele prin hăţişurile străine…
M-am ruşinat de întrebarea mea prostească şi am plecat capul în jos.
Altă dată când o mai vizitam pe mătuşă şi ştiam că e-n casă, începeam să vorbesc tare încă din ogradă: ca morţii sau viii cu care vorbea ea să mă audă şi să plece la timp dinaintea ei, şi să n-o mai ruşineze pe bătrâna mătuşă Măriuca Hanganu din comuna Filipeni în faţa nepoţilor ei curioşi.
P. S. Există un folclor al deportărilor care, în virtutea unor împrejurări bine cunoscute, nu şi-a găsit încă locul în studiile de specialitate. Şi mătuşa Măriuca Hanganu din Filipeni ştia o sumedenie de cântece, cele mai multe fiind compuse de ea. Cântece despre dânsa, despre viaţa ei, despre satul pe care l-a purtat după ea prin toată Siberia.
Cântecul de mai jos l-am auzit pentru prima dată de la un unchi de-al meu, părintele Nicodim Onu din Satul Nou, care l-a adus din Siberia, auzindu-l şi el de la alţii, şi pe care bucovineanca Olga Buja m-a ajutat să-l rememorez şi să-l completez. E o mărturie-document despre Basarabia de la răscruce de vremi, dar şi despre nişte oameni care, poate, n-au lăsat în urma lor decât un cântec, în care s-au înmormântat pentru a rămâne în amintirea neştearsă a generaţiilor.
Basarabie frumoasă…
Basarabie frumoasă,
De trei ori ai fost mireasă
Şi a patra ai fost arsă.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Acasă când am venit
Tată, mamă n-am găsit.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Când am dat să intru-n casă,
Un străin stătea la masă.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Bea rachiu, mânca măsline
Şi se uita rău la mine.
Of, of, mama mé.
Of, sărmana Basarabie.
… Stau pe prag, cu ochii-n ploi
El zice: „Ты кто такой?!”
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Cușma tatei șade-n cui
El zice că-i casa lui.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Când întreb de-ai mei părinţi,
El mă suduie de sfinţi.
Of, of, mama mé.
Of, sărmana Basarabie.
Când îl întreb de al meu frate,
El începe a mă bate.
Of, of, mama mé.
Of, sărmana Basarabie.
Când îl întreb de surioară,
El mă dă pe uşă-afără.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Casa-i tristă, gol ocolul.
El mă-mpinge cu pistolul.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Merg pe drum, pe drum întins,
Și nu-l văd de-atâta plâns.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Cerul e cu stele plin,
Eu în ţara mea-s străin.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Stelele-s toate de foc,
Eu în ţara mea n-am loc.
Of, of, mama mé,
Of, sărmana Basarabie.
Basarabie frumoasă,
De trei ori ai fost mireasă
Şi a patra ai fost arsă.
Nicolae Dabija, 14 iunie 2001
