Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 26 ianuarie 1995.
Doctorul Bombard, care a străbătut cu o mică ambarcaţiune Oceanul Atlantic şi vreme de 65 de zile s-a hrănit doar cu ceea ce-i oferea oceanul – a consumat peşti şi a băut suc de peşte, apă de ploaie etc. –, a făcut la sfârşitul călătoriei sale următorul apel: „Voi, cei peste 200.000 de oameni din lumea întreagă care pieriţi anual – în timp de pace! – în naufragii, ştiu că n-aţi murit din cauza mării; că n-aţi murit de foame; că n-aţi murit de sete; aruncaţi de colo până colo, sub ţipătul pescăruşilor, voi aţi murit de frică”.
Anual, pe glob mai mulţi oameni mor de frică decât de foame sau sete. Atâţia morţi – pe mări şi oceane! Dar câţi – în apartamentele lor, la locul de serviciu sau în faţa televizorului.
Îl vezi pe cutare sau cutare – umblă, zâmbeşte, ironizează, vorbeşte etc., dar el de mult este mort. Un mort viu. Mort de frică.
Iar motive pentru frică există şi vor exista mereu: ziua de mâine, ziua de ieri, ziua sau neziua de azi. Ş.a.m.d.
Frica e o forţă de care omenirea încă mai urmează să ţină cont, ravagiile ei putând fi comparate doar cu cele provocate de explozia unei bombe atomice.
Ravagiile acestui sentiment sunt incomensurabile mai ales în domeniul culturii (istorie, literatură, artă). Dintr-un sentiment mai degrabă de frică decât de carierism, istoricii noştri şi-au elogiat cotropitorii, făcând ceea ce ar fi trebuit, într-o logică a lucrurilor, să facă istoricii lor. Poeţii şi prozatorii noştri au scris poeme şi romane despre „eliberatorii” care le-au arestat, împuşcat, deportat, maltratat părinţii, fraţii, prietenii, conaţionalii; pe aceştia din urmă i-au tratat ca pe nişte duşmani. Pictorii sau compozitorii moldoveni şi-au irosit şi ei talentul ilustrând o tematică străină de neam şi de ţară…
Din frică, omul acceptă minciuna. Tot din frică, el îşi trădează seamănul. Din frică, preoţii mint în faţa altarelor, pedagogii – în clase; unii dintre colegii noştri ziarişti – în ziarele „oficiale”, în emisiunile radio sau TV.
Pornind de la cele susţinute mai sus, aş crede că la cele 7 păcate capitale ar trebui adăugat şi un al 8-lea: frica.
De aici vine laşitatea unor indivizi. Dar şi a unor popoare întregi.
Viteazul neam al moldovenilor – care acum câteva secole făcea să tremure la auzul numelor de domnitori ai lor sultanii turci, craii polonezi, hatmanii cazaci, hanii tătari, regii unguri etc. – a devenit în ultimele două sute de ani un popor de fricoşi. Odată decapitaţi generalii noştri, oştenii armatelor acestora s-au înrolat, de atâtea dăţi în istorie, de cele mai multe ori fără simbrie, în tabăra învingătorilor lor şi au continuat lupta deja împotriva foştilor aliaţi şi fraţi. Exemple ar fi destule.
În timpul războiului ruso-turc din 1805–1806, spre exemplu, de partea ruşilor luptau mai mulţi mercenari şi voluntari moldoveni, care au ajutat astfel armatele ruseşti să rupă patria lor în două la 1812.
Mulţi din cei care au „eliberat” România în 1944 au fost moldoveni, care iniţial au luptat în rândurile Armatei Române contra ruşilor.
O bună parte din cei mobilizaţi în 1992 contra „agresorilor” moldoveni în Transnistria au fost concetăţeni de-ai noştri.
Mulţi din cei care ne doresc pieirea ţării îşi zic şi ei „moldoveni”…
E uşor a distruge un popor: prin sărăcie, incultură, război, jaf, secetă, suspiciune, ateism, frică.
Cât de curajoşi eram acum 4-5 ani! Cât de descurajaţi – astăzi.
Războiul din Transnistria a fost declanşat cu un scop bine determinat: să ne înfricoşeze. Curajul miilor şi sutelor de mii din perioada 1989-1990 s-a spulberat atât de uşor. Cei mai buni dintre cei buni au căzut în Transnistria. Cei rămaşi vii s-au resemnat. Satele noastre judecă în majoritatea lor astfel: străinii au făcut ce-au vrut în Transnistria, mâine ar putea să ne calce cu tancurile lor şi în casele noastre.
Ţăranii noştri mai ţin minte perioada 1940-1949, când în vremea nopţii dispăreau din sate preoţii, pedagogii, ţăranii etc., aceştia fiind împuşcaţi sau expediaţi spre Siberia.
Apoi foametea, colectivizarea, „postăvcile”…
Cu nebunii să nu te pui, zic ei. Şi atunci frica sau nesiguranţa zilei de mâine îl îndeamnă pe ţăran să fie precaut, adică apolitic, docil, răbdător, să se lase prostit, minţit şi cu concursul lui etc., precauţiunea fiind o altă formă a fricii.
A fost suficient să pierdem Războiul de Independenţă din Transnistria (1989-1992) ca să trăim, deja mai bine de doi ani, cu mâinile ridicate în sus.
Nu există condiţie mai tristă pentru un popor decât cea de prizonier de război.
Ca să ne eliberăm de robie, trebuie mai întâi să ne eliberăm de frică.
Iar frica noastră, mi se pare, vine din lene. Din lenea de a face un efort în a depăşi nişte stări, presentimente, sentimente, împrejurări. Ne convin lenea, lehametea, resemnarea, amânarea. Şi le confundăm cu înţelepciunea şi cumsecădenia. Deşi ar trebui să le asociem cu frica noastră. Mai ales cu spaima de necunoscut, cu teama de a schimba ceva, cu frica de a nu ne mai fi frică…
Dar n-avem a ne teme decât de frica noastră.
Când nu ne vom teme de ea, vom redeveni iar cine am fost: un popor, o naţiune, o forţă.
În aceste zile de iarnă tremurăm de frică, şi ne prefacem că… de frig.
– Tu de ce?!, ne întrebăm muţi din ochi unul pe celălat.
– Dar tu de ce?!
Şi nimeni nu ştie. Fiecare dintre noi are familie, copii, o funcţie etc. – şi se gândeşte în sinea sa: „Da, e rău. Dar poate fi şi mai rău. De bine, de rău, o duc câine-câineşte de azi pe mâine. Cât capu-mi stă pe umeri, mă voi descurca eu cumva…”.
Cel mai mult rău, mi se pare, ne-a făcut de-a lungul istoriei noastre proverbul „Capul plecat sabia nu-l taie”, care – asta e părerea mea – parcă a fost născocit de străini pentru noi, moldovenii. El a fost de multe ori „calul lor troian” strecurat în cetatea noastră, pentru a ne face să cedăm. Generaţii întregi au fost educate, au fost crescute cu acest proverb. Şi acum nu ştim cum să facem ca acestea să-l uite.
Acest proverb a înăbuşit demnitatea din noi şi a pus mai presus de ea sentimentul de a exista, fie a exista oricum. Viteazul popor al Ceceniei, spre exemplu, nu are un asemenea aforism în cartea lui de proverbe.
De aici a apărut şi condiţia umilă a mancurtului care, de fiecare dată când i se scuipă în suflet, nu uită să spună, plin de recunoştinţă: „Spasibo!”. Crezând că aşa este creştineşte.
Dar ăsta să fie oare adevărul când e vorba de capul plecat? Ba mi se pare că invers: numai popoarele cu capetele plecate n-au putut supravieţui în istorie. Citiţi cel puţin istoria celor două Americi şi-o să vă convingeţi de acest lucru.
Toleranţa noastră, calităţile noastre au fost folosite de străini doar contra noastră… De ce anume din Republica Moldova au „descălecat” odinioară acei „crai ai stagnării” – Brejnev, Cernenko, Şciolokov, Bodiul, Smirnov etc.?! Oare nu de-aceea că am ştiut să fim prea docili şi să creăm impresia că oricine care ne poate îmblânzi e „dresor” de vocaţie?!
Acum, ţăranului care a luat pământ i se sparg geamurile, i se dă foc la casă, nu i se răspunde la bineţe pe uliţele satului – şi el nu mai vrea să fie proprietar.
Intelectualii care de la 1990 încoace au spus elevilor că aceştia sunt români, iar limba pe care o vorbesc ei e limba română, sunt zilnic ameninţaţi, cu trimitere la Constituţia antinaţională a ţării, că vor rămâne pe drumuri etc…
Preoţii își sperie credincioşii că reunirea cu România i-ar trece cu sila la catolicism şi le-ar răpi sărbătorile lor sfinte.
Scopul unor indivizi şi al unor organizaţii oficiale sau neoficiale ar fi să ne intimideze din faşă. Ca să ne resemnăm. Un automobil „Moskvici” nou de culoare albastră cu cinci vlăjgani în el a umblat în noaptea de Anul Nou cu „uratul” şi aceştia au scris cu vopsea pe uşile unor reprezentanţi ai opoziţiei, inclusiv pe cea a subsemnatului, fel de fel de „vorbe de duh”. Din acelaşi automobil s-ar fi tras cu arma în geamul Lidiei Istrati. Aceiaşi vlăjgani, se pare, l-au bătut şi pe băiatul lui Ion Hadârcă. Mi se spune că aceşti „haiduci” ar face parte din asociaţia „Pro Moldova” sau banda „Russkie rebeata”… Nu cred că Ministerul Securităţii noastre Naţionale să nu-i cunoască, dacă nu i-o fi salarizat chiar el.
Dar… Ministerul la ora actuală are alte preocupări: cum să facă să domolească „opoziţia”.
Alexei Marinat spunea că neamul nostru ar avea nevoie de o transfuzie de sânge cecen…
Fără un dram de curaj, la nivel naţional, vom fi condamnaţi încă mult timp să trăim la o periferie a civilizaţiei, să ne prefacem că suntem liberi, dar să nu fim niciodată.
Să ne încurajăm reciproc. Să ne susţinem. Să-l ajutăm pe omul simplu să se trezească. Să se scuture de frică. Să-şi recapete verticalitatea. Adică – demnitatea umană.
Fiindcă omul nostru mai e speriat. El se teme să spună ce crede. Şi-apoi, tot din aceleaşi motive, el mai degrabă nu crede nimic. Poate de aceea că a tot păţit-o de-a lungul istoriei. De aceea am pierdut atâtea până astăzi – teritorii, monumente, izvoare, păduri, oameni… Cine-a protestat altfel decât în gând?! Afară de morţii de sub pământ sau nişte oameni care au devenit imediat după asta morţi şi ei?! Iată de ce nu ni s-a suit în cârcă numai cine n-a vrut.
Iar fiecare dintre noi speră în sinea lui că măcar generaţiile care vin vor fi descătuşate de frică. Dar copiii noştri sunt şi ei speriaţi. Ei se tem de pedagog. Pedagogul – de directorul şcolii. Directorul – de inspector. Inspectorul – de minister. Ministerul – de ministru. Iar ministrul umblă şi el speriat. De către Parlament. De către un Parlament speriat. Speriat la rândul lui de cel care-l plăteşte şi arată din deget de la Moscova. Care se teme şi el mai degrabă de sfârşitul Imperiului decât de Sfârşitul Lumii…
„Frica e ruşinoasă, dar e sănătoasă” – dintr-un reflex de conservare, o naţiune devine fricoasă crezând că astfel va supravieţui. Uitând că supravieţuiesc doar popoarele tari. Cele fricoase şi laşe au dispărut de mult din istorie.
Noi spunem că suntem „moldoveni” şi vorbim „moldoveneşte”, şi n-avem nimic comun cu fraţii noştri, şi din prostie, dar şi din frică.
Un ţăran mi-a spus la ureche: „Ei, cum crezi mata că am putea să-i iubim pe români şi să nu-i iubim pe ruşi, când ruşii-s aici, iar românii-s hăt departe?!”. Ş-apoi ei au şi tancuri, şi aviaţie, şi bombe atomice (deşi conflictul din Cecenia a demonstrat încă o dată că Armata Rusă fără bomba atomică nu face nicio ceapă degerată).
Cine a zis că „dragoste din frică nu există” se înşală… Întrebaţi-le pe unele femei de la ţară, care cu cât mai tare sunt bătute, cu atât îi iubesc mai mult pe bărbaţii bătăuşi.
Deşi ştiu că există şi un curaj deosebit care izvorăşte din frică. Mulţi devin curajoşi din frică. Dar asta e o altfel de frică. În anii 1988-1989 nu din mare curaj, ci din mare frică ieşiserăm cu miile şi zecile de mii în stradă, la manifestaţiile de protest şi de apărare a fiinţei naţionale: din frica de a dispărea ca neam, ca naţiune, ca limbă de pe faţa pământului. Odată părându-ni-se primejdia trecută, ne-am închis iarăşi fiecare în găoacea lui. Deşi pericolele cele mari abia se anunţă. Iar încercările acestui neam abia încep cu adevărat…
Să mai existe oare în acest sens o minune şi pentru noi?!
Mi-e frică nu de tancuri, armate, bombe atomice, dezastre etc., ci de frică. Cel mai mult mi-e frică de frică. De frica mea şi a altora. De frica ce i-a cuprins pe cei mai mulţi dintre semenii noştri.
Iar frica îndobitoceşte omul. Îl perverteşte.
Cel mai bun leac pentru speriat – spunea baba Sclita, doftoroaia satului nostru – este descântecul.
Dar cum să descânţi un popor întreg?!
Nicolae Dabija, 26 ianuarie 1995
E de actualitate, nu?
În RO se pare că frica a fost eradicată. Contextul de război necesitând patriotism, se consideră că trebuie scoși cronicarii din programa de limba română a liceenilor!