În cazarma de la Târgovişte, fostul dictator trecea prin momente de furie şi de umilinţă. El şi soţia sa stăteau înghesuiţi într-un pat de fier şi îşi vorbeau în şoaptă. Din motive de siguranţă, ei nu erau duşi la WC-ul de pe hol, ci îşi făceau nevoile într-un bidon de plastic, la adăpostul unui paravan, chiar în camera în care dormeau. (Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”)
În timp ce, la Bucureşti, un grup de „emanaţi” se instala la putere călcând pe cadavre, Ceauşeştii îşi continuau frământările în cazarma din Târgovişte. În clepsidra vieţii lor, nisipul se apropia de sfârşit. Ofiţerii şi subofiţerii li se adresau respectuos, ca unui şef de stat şi soţiei sale. ”Le-am vorbit frumos, cu «tovarăşe preşedinte» şi «tovarăşa Ceauşescu»”, spune caporalul Dorian Dobriţa. Colonelul Kemenici i se adresa respectând ierarhia militară: ”tovarăşe comandant suprem”.
Viaţa reală nu mai semăna însă câtuşi de puţin cu cea a unor înalţi demnitari. Hrana sărăcăcioasă, încăperea austeră şi igiena precară îi făceau pe soţii Ceauşescu să se considere mai degrabă prizonieri. Erau oarecum mulţumiţi că sunt păziţi, după câte spaime trăseseră de-a lungul zilei de 22 decembrie, dar apoi descopereau crunta realitate: îşi făceau nevoile într-un bidon de plastic, în camera în care dormeau. Recipientul folosit ca oală de noapte se afla după o perdea, la câţiva metri de pat. Paise şi Boboc ieşeau, pe rând, şi duceau bidonul la WC-ul din capătul holului. ”Pe ei nu-i duceau la WC din motive de siguranţă, să nu apară probleme”, spune caporalul Dobriţa.
Patul din mijloc
În Comandament, Ceauşeştii locuiau într-o încăpere aproape pătrată (5,70 metri peretele exterior, 5,90 metri pereţii laterali), cu înălţimea de 4,00 metri. Camera avea două ferestre mari, înalte, cu grilaj de fier. Ferestrele erau acoperite cu pături, la fel ca în biroul comandantului, situat alături. Astfel, Nicolae şi Elena Ceauşescu nu puteau vedea ce se întâmplă în afara celor patru pereţi. În schimb, auzeau ce se scanda în stradă.
În cameră se aflau trei paturi militare, de fier, care în nopţile precedente, începând din 17 decembrie, serviseră drept culcuş pentru câţiva ofiteri din conducerea unităţii. În seara de 22 decembrie, după aducerea dictatorilor în cazarmă, Elenei Ceauşescu i-a fost repartizat patul din partea dreaptă, de lângă peretele care despărţea camera de biroul comandantului Kemenici. Nicolae Ceauşescu a luat în primire patul din mijloc. După o vreme, cei doi şi-au rugat păzitorii să-i lase să stea împreună. Militarii au acceptat, iar Tovarăşa s-a mutat alături de Tovarăşul, în patul din mijloc. Din acel moment, cei doi nu au mai fost despărţiţi. S-au ghemuit unul lângă celălalt, mângâindu-se şi vorbindu-şi în şoaptă.
În partea dreaptă a camerei, aproape de uşă, era o sobă de teracotă. O sobă pe gaze.
Pe partea stângă a încăperii se aflau, în ordine, o chiuvetă izolată cu un paravan înalt, de plastic (lângă peretele dinspre hol), un birou cu patru scaune (la mijloc) şi un pat (la fereastră). Acest al treilea pat din cameră era folosit, pe rând sau simultan, de cei doi paznici din interior ai Ceauşeştilor: căpitanul Ion Boboc şi plutonierul Constantin Paise.
La intrarea în biroul-dormitor se afla un alt paravan, prevăzut cu o uşiţă pe partea dreaptă. Peste acel paravan, care era mai scund decât cel din stânga, se putea privi în cameră, dar intrarea era posibilă doar pe uşiţa dinspre sobă.
În încăpere nu era televizor, dar prin perete se auzea, pierdut, sonorul televizorului din biroul comandantului unităţii, colonelul Andrei Kemenici. Ceauşeştii nu puteau auzi cine şi ce vorbeşte la TVR, dar acel bâzâit le stârnea curiozitatea.
***
Discuţie din seara de 22 decembrie, imediat după masă, între căpitanul Ion Boboc şi soţii Ceauşescu. Povesteşte ofiţerul. ”L-am întrebat: «Ştiţi situaţia de la Timişoara?». El: «Nu am dat ordin să se tragă». Era nervos, agitat, ar fi vrut să continue fraza, a bâlbâit ceva, dar a intervenit ea: «Linişteşte-te, Nicule… Nu te mai agita». Îl lua în braţe, îl mângâia pe obraz, pe păr… Ea: «Şi câte am făcut noi, Nicule, pentru ţară şi popor!… Am construit oraşe, combinate, am achitat datoriile externe… Şi acum să-şi bată joc de noi, să organizeze lovitura de stat… Dar lasă, o să vadă poporul că trădătorii vor răul ţării… Cum te cheamă? De unde eşti?». Nu i-am spus cum mă cheamă, i-am zis doar că sunt din Piteşti. «Şi nu-ţi place cum arată oraşul? Câte blocuri… Păi, aşa era pe timpul părinţilor tăi? Câte am făcut şi în Piteşti!…» «Poporul a construit totul», i-am răspuns. Lui i-am cerut voie să-mi aprind o ţigară şi mi-a permis. De atunci, am fumat întruna şi nu-l deranja. De fapt, cred că nici nu observa. Era ca un leu în cuşcă, se plimba de colo-colo, nervos, agitat, pe gânduri. Îl întreb: «De ce aţi plecat din Comitetul Central?». «Am greşit, nu trebuia să plec… Trebuia să rămân, să spun poporului…» «Şi cum aţi plecat?» «A venit elicopterul şi am vrut să merg într-o întreprindere mare, la Republica, la 23 August… unde este o clasă muncitoare puternică, să-i pot aduna şi să le spun… Apoi ne-am îndreptat spre Târgovişte, unde auzisem că e linişte… Dar am aterizat lângă Titu. Am luat de pe şosea o maşină roşie, apoi una albă şi am vrut să ajung la Combinat să le vorbesc muncitorilor…»”
Slalom printre amintirile căpitanului Boboc. ”Se făcuse miezul nopţii şi el mi-a cerut să le aduc un televizor. I-am spus că nu mai e program, că programul se întrerupe din ordinul dânsului la ora 22… I se făcuse foame. Mi-a cerut să-i aduc brânză dulce şi apă minerală. I-am spus că n-avem, iar el s-a înfuriat: «M-aţi adus aici să vă bateţi joc de mine?! Sunt preşedintele României şi comandantul vostru suprem!». «Vă rog să mă înţelegeţi, nu avem în unitate brânză dulce şi nici în oraş n-am văzut aşa ceva. Şi nici apă minerală, iar apa plată e otrăvită de terorişti». «Cine sunt ăştia?» «Dacă nu ştiţi dumneavoastră, eu de unde să ştiu? Au tras în popor şi acum trag aici. Noi suntem atacaţi şi ne apărăm». Afară se trăgea. Ceauşescu era înfricoşat. Zice: «Vreau să mă duceţi la Comitetul de Partid, la tovarăşul Găvănescu!» «Nu se poate acum, trebuie să vă asigur securitatea… N-auziţi ce-i afară?». Demonstranţii erau în stradă. Scandau «Olé, olé, Ceauşescu nu mai e!». S-a concentrat un moment şi a descifrat mesajul celor din stradă. Li s-au întunecat privirile şi lui, şi Elenei. Atunci, el şi-a recăpătat încrederea în mine, în Armată chiar.”
***
”El se frământa, se agita ca un turbat. Ea: «Nicule, linişteş- te-te!… Hai să te culci, că e târziu…» A ascultat-o, s-a lungit pe pat. Ea aţipise. El n-a închis ochii. S-a ridicat şi a început să se plimbe prin cameră. Venea lângă mine, se oprea în dreptul meu şi mă fixa cu nişte ochi înfiorători, voind parcă să-mi destăinuie ceva. Mi-era frică să nu mă hipnotizeze şi-mi schimbam privirea din ochii lui. Atunci, pleca lângă ea, o mângâia, schimbau câteva priviri, comunicând în tăcere, discret, punându-se de acord… Camera aceea îl sufoca. Era într-o stare de nedescris, ceva între aroganţă şi supunere, între putere şi neputinţă, între pisc şi prăpastie.”
***
”În noaptea de 23 spre 24 s-a tras puternic, îndeosebi în poziţie, în dispozitivul unde fuseserăm noi de cu ziuă. El n-avea stare. N-a pus geană pe geană. Se tot frământa şi se tot deplasa de colo-colo în încăperea strâmtă în care supravieţuiam. Ea, în schimb, mai aţipea. Stătea întinsă în pat şi o mai fura din când în când somnul. Era ca un cadavru. Dormea cu gura deschisă, cu mâinile pe burtă. Avea o piele uscată şi galbenă… Aveam impresia că-i moartă.”
***
Pe 24 decembrie, trăirile căpitanului Boboc iau direcţii nedesluşite. ”S-a pornit iar potopul de gloanţe. Prin geamul camerei în care ne aflam nu a trecut niciun glonţ. Deci, nu fuseserăm vizaţi. În acest timp, el s-a arătat foarte speriat. Intrase în panică. O sfeclise. «Ce e?» «Suntem atacaţi!» Cât s-a tras, au stat cuminţi ca nişte copii, căutând locuri mai ferite. Simţeai în ei cum funcţionează instinctul de conservare, de apărare… După această furie războinică, au reînceput plimbările lui nervoase prin cameră. Nu erau trasee fără sens, ci erau gânduri transferate în mişcare. Dar cine să le descifreze când eu eram nedormit de o săptămână, lihnit de foamea pe care n-o mai simţeam, părăsit de şefi şi de subordonaţi, dezorientat şi fără informaţii, lăsat pradă pustiului de gânduri venite de peste tot, faţă în faţă cu cel mai pândit şi vânat om al acelor zile.”
În acest context, căpitanul Boboc trece prin alte provocări care-l pun la încercare. ”În acea cameră erau şi câteva cărţi pentru învăţământul politico-ideologic, necesare ofiţerilor care lucraseră acolo. El a luat o asemenea carte, a frunzărit-o câtva timp, incapabil să se oprească asupra unei pagini, apoi a trântit-o, oftând, de unde o luase. După un timp, în unitate s-a auzit guiţat de porci. Ea a întrebat: «Cine ţipă aşa?». «Se taie porci», i-am zis eu. «Păi, cum aşa?! Asta e neruşinare! Situaţia e asta care e şi voi tăiaţi porcii…» Am căutat s-o calmez, să-i explic că în unitate sunt sute de militari cărora trebuie să li se asigure hrana, că nu se fac chefuri, că şi în asemenea momente cazanul trupei trebuie să funcţioneze. A intervenit el, împăciuitor: «Uite ce e, te rog, du-te la comandantul unităţii, cere-i nişte bani să-mi cumpăr o cămaşă, că asta de pe mine e murdară… Şi spune-i că azi vreau să mănânc cu ofiţerii la popotă… Să le spun că ţara e trădată…».”
Rugăminţile lui Ceauşescu au rămas fără rezultat. Căpitanul Boboc i le-a adus la cunoştinţă comandantului său, colonelul Kemenici, dar acesta nu a dat niciun răspuns.
***
O mărturie răvăşitoare, prin conţinut şi limbaj, a fost lăsată de locotenent-colonelul Gheorghe Dinu, locţiitorul comandantului Securităţii Dâmboviţa. Afectată de agramatisme, mărturia colonelului Dinu a fost făcută ”la cald”, pe 28 decembrie 1989. ”Din discuţiile purtate cu cei doi tirani, vipere îndreptate împotriva poporului, am concluzionat faptul, dealtfel lăsau impresia unor drogaţi, nu realiza nimic din cele ce se întâmpla – tot timpul profera insulte şi jigniri cum că am trădat cauza poporului, am încălcat jurământul militar, şi că vom da socoteală în faţa poporului şi clasei muncitoare. Faptul că nu realiza nimic este susţinut şi de faptul că la una din discuţiile purtate de către domnul Colonel Kemenici Andrei în prezenţa mea cu cei doi tirani, nr. 1 s-a adresat comandantului cu rugămintea să-l împrumute cu ceva bani ptr. a se înscrie la masă la popotă.”
În 1996, colonelul Dinu a murit subit, fără ca vreo boală să-i anunţat sfârşitul. Scria intens la o carte – Am fost ultimul şofer al Ceauşeştilor – pe care voia s-o publice în acelaşi an. N-a mai apucat. Iar manuscrisul cărţii a dispărut din spitalul în care Dinu era internat.
– Va urma –
–––––––––––––––––
Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:
- „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
- „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
- „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
- „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/
Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.
––––––––––––––––––
Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: redactia@ziaristii.com și le veți primi prin poștă sau curier.
