Atunci când eram la vârsta începuturilor şi i-am arătat tatălui meu primele versuri…
… acesta m-a rugat să mă aşez lângă el şi mi-a zis: „Fiecare poezie pe care urmează s-o alcătuieşti s-o scrii în aşa fel încât aceasta să-ţi pară că ar fi ultima ori, tot ea, cea dintâi! Să-ţi pui în fiecare frază harul întreg, tot ce ai, tot ce simţi, tot ce eşti. Şi apoi, să nu uiţi niciodată că o poezie se face mai întâi din iubire, apoi din cuvinte!”.
Astăzi, de câte ori mă aşez la masa de scris, îmi amintesc de spusele părintelui meu ca de o poruncă şi încerc să le păstrez cu sfinţenie.
Când am citit cartea Gherghinei Tofan – „Pod de lacrimi” –, am avut cumva senzaţia că şi ea a primit de la cineva aceleaşi sfaturi, fiindcă în poezia ei fericirea se întâlneşte cu durerea, lumina cu întunericul şi credinţa cu speranţa, ca şi cum acest volum de versuri e, de fapt, un singur Poem.
Un poem al lacrimii, al dorului, unde scriitoarea, printr-o tristeţe asemănătoare cu cea a îngerului, îi mărturiseşte lui Grigore Vieru: „Ale lui sunt lungile nopţi / Cu gânduri ce mai bat pe la porţi, / Ale lui sunt dorul de mamă / Şi plânsul nestins pentru Ţară” (Poetul).
Iar lui Nicolae Dabija îi spune: „N-ai încercat nicicând să fie / Unirea cel mai mare ţel / Punându-ţi viaţa chezăşie / Şi osteneala sub drapel” (Tu, frate).
Apoi, după ce concluzionează că Adrian Păunescu… „Cu glas sfios ori tunător, / El ne-a chemat întruna, / Iubea nespus al său popor,/ Poate a-mblânzit furtuna” (Dor de poet), Gherghina Tofan dedică o mulţime de poezii neamului, ţării, limbii române şi fraţilor basarabeni.
Ea e convinsă că Cel de Sus va face numaidecât dreptate: „Doamne, ai făcut pământul / Şi cu toate de folos, / Iar pe om l-ai pus stăpânul, / Îl, fă, Doamne, iar frumos!” (Mister).
Această carte însă nu mi-a amintit doar de casa părintească, de mama, de tata, ci şi de „Podul de Flori” din 1990, atunci când ne-am întâlnit fraţii cu fraţii şi-am fost pentru o zi iarăşi o Ţară.
De aceea, pentru o clipă, am simţit că acest „Pod de lacrimi” al Gherghinei Tofan a fost scris cumva pentru un timp când va fi un alt „Pod de Flori”, care să sperăm că va veni – să fim iarăşi împreună.
