Ursula von der Leyen este o țintă perfectă. Nu doar pentru extremiștii anti-europeni, ci și pentru noi, idealiștii pro-europeni, mai ales atunci când derapajele sale uneori gratuite înspre autoritarism potential amenință acea Europă în care ne încăpățânăm să credem. Nu este liderul pe care ni-l imaginam, nu este liderul care ne place și cu siguranță nu este liderul care ne inspiră. Să fie oare liderul de care avem nevoie în acest moment pentru a ne trezi?
Luni, 9 martie, la conferința anuală a ambasadorilor UE din Bruxelles, nemțoaica Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a declarat, printre altele, că „Europa nu mai poate fi gardianul vechii ordini mondiale, al unei lumi care s-a dus și nu se va mai întoarce”. A mai spus că unanimitatea în politica externă a UE poate fi o „piedică” în calea credibilității blocului ca actor geopolitic, adăugând că nu ar trebui „vărsate lacrimi pentru regimul iranian” și prezentând conflictul ca deschizând o cale către „un Iran liber”.
Reacțiile au fost surprinzător de virulente: portughezul Antonio Costa, președintele Consiliului European, a răspuns marți că „o lume multipolară necesită soluții multilaterale” și că „libertatea și drepturile omului nu pot fi obținute prin bombe”.
Teresa Ribera, vicepreședinta Comisiei Europene, a spus că nu i s-a părut corectă „forma în care s-a exprimat” șefa sa directă și că respectul legalității internaționale este „o premisă fundamentală”. Politiciana spaniolă consideră că deschiderea unei dezbateri în care dreptul internațional pare a fi pus la îndoială „este foarte periculoasă”, după ce Ursula von der Leyen numise abandonarea energiei nucleare „o eroare strategică”.
Pe 11 martie, la Strasbourg, în fața aleșilor europeni, Ursula von der Leyen a încercat să dezamorseze situația, subliniind angajamentul neclintit al UE față de dreptul internațional și Carta ONU. Ea a adăugat că „a vedea lumea așa cum este nu diminuează în niciun fel determinarea noastră de a lupta pentru lumea pe care o vrem”.
Uitându-ne la tot ceea ce se întâmplă în jur, am fi naivi să nu ne întrebăm: ce s-a ales de acea lume, pe care poate o vrem încă, dar nu destul încât să luptăm pentru ea?
În „Lumea de Ieri”, Stefan Zweig descrie o realitate pe care oamenii o credeau permanentă, o lume a siguranței, a certitudinilor bine ordonate, în care progresul părea ireversibil: Imperiul Austro-Ungar și Viena antebelică, sinonimul civilizației europene, o civilizație a formelor care îmbrăcau valori cuminți, estetice, optimiste și raționale. Și totuși, cartea este o elegie, una dintre cele mai bune scrise vreodată. În acea lume, extremismul a creat fisuri din ce în ce mai adânci, până când ea s-a prăbușit, iar Zweig s-a autoexilat și apoi s-a sinucis, incapabil să abandoneze acea lume fără să se abandoneze pe sine.
Von der Leyen ne spune ceea ce Zweig a înțeles prea târziu: că nostalgiile nu pot repara fisurile și nu pot opri colapsul. Zweig a ales să nu se implice politic, să rămână „deasupra” conflictelor, să fie cosmopolit în sens estetic, nu civic. Cartea lui e și o mărturisire a acestui eșec personal. Această dimensiune, a intelectualului european care refuză să-și murdărească mâinile cu politica reală, e extrem de relevantă pentru dezbaterea de mai sus, pentru că reprezintă o tentație permanentă pentru mulți dintre noi (mă includ și eu, mai mult din motive stilistice). Cei care o critică pe Ursula von der Leyen o fac din aceeași poziție zweigiană: din confortul principiilor abstracte, fără a propune nimic concret, cum ar fi o modalitate de a duce valorile vechi într-o lume nouă.
Președinta Comisiei Europene pare să vrea să arunce și valorile odată cu formele, în numele „realismului” (se pare că fiecare dintre noi are o variantă proprie de realism, ajunge să vedem dezbaterea legată de relația României cu SUA). Costa, Ribera și alți autodesemnați urmași ai lui Schuman și Monnet par în schimb să se agațe de forme, sperând că valorile vor supraviețui din inerție.
Politicienii din anii ’30 ai secolului trecut, de exemplu, s-au adaptat și ei de fapt la realitate, normalizând pas cu pas inacceptabilul, metamorfozat apoi în rău absolut. Chamberlain nu era nici el naiv, ci un realist convins, care credea că recunoașterea forței Germaniei e mai pragmatică decât insistența pe principii. Istoria l-a contrazis brutal, însă pe de altă parte o fi de ajuns să ne strigăm principiile suficient de tare pentru ca realitatea să ne dea ascultare?
Ursula von der Leyen, cu toată neglijența retorică, n-a ucis ordinea bazată pe reguli, în discursul său de luni. Această ordine este deja în moarte clinică: SUA și Israel bombardează Iranul (inclusiv o școală cu copii în ea) fără mandat ONU, ucigându-i liderii care cu câteva săptămâni înainte uciseseră zeci de mii de protestatari; China ignoră orice decizii ale Curții internaționale în Marea Chinei de Sud; Rusia a invadat Ucraina și ucis nenumărați civili fără alte consecințe decât unele sancțiuni economice, și acelea aplicate cu convingere variabilă.
Dacă Europa insistă să fie gardianul unei iluzii, se auto-condamnă la irelevanță geopolitică. Dacă-i lasă pe Orban și pe ceilalți prieteni ai Rusiei s-o țină ostatică de dragul unor reguli sacralizate din lene și lașitate, se auto-condamnă la paralizie perpetuă.
Ceea ce ar trebui să facă Europa este ceva pe care, de fapt, Europa a mai făcut o dată: în 1950, când Schuman și Monnet au luat câteva din elementele lumii vechi și le-au turnat (precum oțelul din CECO) în forme complet noi, de nerecunoscut pentru generația lui Zweig. Uniunea Europeană nu semăna cu nimic din „lumea de ieri”, dar îi poartă esența și valorile: pacea, cooperarea, dreptul, care trebuie să se regăsească cumva și în lumea de azi, pentru ca lumea de mâine să mai poată spera să existe.
Speranța însă, ca și nostalgia, nu este suficientă, deși e necesară. O Europă dependentă, divizată și lipsită de leadership (chiar și al doamnei Von der Leyen) va deveni inevitabil „lumea de ieri”. Nu renunțăm la valorile care ne-au creat (pentru că asta suntem de fapt, o creație a acestora), dar nici nu le mai putem apăra legați la ochi.
Articol publicat și pe Comunitatea Liberală.
Andrei Colțea este antropolog, istoric, autor, instructor de arte marțiale și cercetător al fenomenelor religioase. A obținut un doctorat în Studii Globale la Universitatea din Shanghai. În prezent este consultant de branding intercultural pentru companii internaționale majore, având experiență profesională și în marketing politic și educație.
