Înainte de a închide ușa casei lor, Inas și soțul ei Salah au făcut un pact. „Dacă noi trei nu putem pleca, tu și copilul veți încerca”, i-a spus el soției, cu imensă durere în suflet, privind spre fiul lor, Ayman. Apoi a venit rândul lui Inas să-i întoarcă propunerea sfâșietoare: „Dacă și pe mine mă arestează, vom încerca să-l ajutăm pe Ayman să fugă”.
Pentru ambii era clar: să încerce să încredințeze soldaților străini, peste gardul de sârmă ghimpată, viața fiului lor de 3 ani.
În cazul altei familii, care reușise să scape cu ajutorul unor voluntari de la un ONG, un soldat a întins brațele peste gard și l-a prins pe bebeluș.
„Salah doar a dat din cap”, a povestit femeia, prin videoconferință, de pe acoperișul casei sale, aproape de centrul orașului Kabul.
Dar părinții lui Ayman nu au avut norocul celor al căror bebeluș a fost preluat, peste gard, de brațele soldatului.
„Nici măcar nu am putut ajunge la aeroport. Pe drum, talibanii ne-au oprit de două ori și au tras cu un Kalașnikov prin parbrizul mașinii noastre”.
Femeia s-a speriat, dar n-a renunțat. Disperarea de a-și salva copilul din infernul talibanilor i-a dat putere.
„Am scos capul pe fereastră și am strigat către talibani: «Trebuie să duc copilul la spital!». Ne-au lăsat să trecem. Ayman plângea cu disperare”, își amintește Inas.
„Kabul este mort, orice altceva este mai bun. Vă rog să nu ne judecați!”
A ajunge la aeroportul din Kabul în aceste zile este o mare realizare. Mii de oameni se înghesuie acolo pentru a încerca să prindă unul dintre zborurile internaționale care să-i scoată din țară. O situație tulburătoare, haotică, dramatică, infernală, care sâmbătă a provocat moartea a 7 persoane, potrivit Ministerului britanic al Apărării. Există deja 20 de decese în ultima săptămână, arată NATO.
Inas, afgana disperată să salveze destinul fiului său de 3 ani, își continuă relatarea: „Erau mulți oameni în fața intrării. Sute de familii ca ale noastre, mulți copii. Ne-au călcat în picioare. Ne-am temut că ne vor împușca, așa că ne-am întors acasă”.
Întrebată dacă ar fi cu adevărat în măsură să-l predea pe fiul ei unui străin, în cazul în care ar avea ocazia, femeia nu stă pe gânduri: „Sigur aș face asta! Prioritatea noastră este să-i asigurăm un viitor lui Ayman. Iar dacă asta ar însemna despărțirea de el, am fi gata să acceptăm această enormă suferință. Kabul este mort, orice altceva este mai bun. Vă rog să nu ne judecați! Suntem mame și tați. Aici, fiii noștri riscă să fie uciși sau răpiți și instruiți pentru a deveni sinucigași, fiicele noastre riscă să fie violate. Ce ați face? Suntem dispuși să-i oferim un viitor, chiar dacă asta ar înseamnă să murim de durere pentru că l-am pierde de lângă noi”.
Măruria mamei lui Ayman a fost prezentată pe larg de publicația spaniolă El Mundo și citată de VoxPublica.
„Acei copii sunt norocoși, scapă din acest iad”
Unii părinți afgani au reușit să-și predea copiii, știind că oriunde în lume este acum mai sigur pentru ei decât în Afganistan. Imaginile militarilor american care țineau bebeluși în brațe, după ce le fuseseră înmânați peste sârma ghimpată de pe gardul de beton al aeroportului, au provocat un impact imens în lume.
La fel, imaginile cu militari americani cocoțați pe un container, de unde preluau un copilaș preluat de alți militari de la părinții săi.
Cum printre militarii americani se află și femei, acestea au avut prioritate în a-i liniști pe micuții speriați, rămași fără părinții lor naturali. Dar s-au descurcat și militarii-bărbați.
Când Inas a văzut acele imagini, i-au venit printre lacrimi gânduri despre ceea ce i-ar spune fiului ei înainte de a-l încredința acelor bărbați străini.
„Nu mă pot gândi la nimic. Nu știu ce aș face, cum l-aș săruta, cum l-aș îmbrățișa… Poate că atunci capul meu va simți atât de multă durere, încât nu aș putea să formulez un gând. Dar apoi mi-a venit un gând: acei copii sunt norocoși, scapă din acest iad”, spune femeia.
„Fiul meu se teme de orice zgomot și nu doarme noaptea. Doi dintre nepoții mei nu au vorbit de trei zile. M-am născut în 2001, am cunoscut regimul taliban prin poveștile familiei mele. Am studiat. Aș fi preferat ca americanii să știe asta și să nu fi plecat de aici”, conchide Inas, cu disperare în voce și lacrimi în gât.
Tristețea și lipsa ei de speranță contrastează cu bucuria unui copil afgan aflat deja în incinta aeroportului din Kabul, înaintea îmbarcării într-unul din avioanele folosite la evacuare. El a fost cel norocos.
