Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 16 noiembrie 1995.
Am făcut cunoştinţă săptămâna trecută cu un geniu, care a vrut să se angajeze în redacţia săptămânalului nostru. Ziarist. Cu diplomă. Părându-mi-se însă tânăr de tot, prea tânăr, l-am întrebat:
– Dar câţi ani ai, bădie, că parcă arăţi prea tânăr pentru un absolvent de universitate…
– Optsprezece, îmi zice acesta, fără să clipească din ochi.
– Şi câţi ani ai studiat?
– Ci-i-nci.
– Înseamnă că ai intrat la facultate la… 13 ani. Dar când ai mai frecventat şi grădiniţa? Înainte de naştere, bănuiesc.
– Da’ ce, dumneavoastră n-aţi citit în ziare că sunt copii care termină şcoala la 10-11 ani şi după aceea intră la universitate?!, mă întreabă el nedumerit.
– Ba am citit, zic. Copii precoce li se spune.
– Apoi află că eu îs unul dintre aceştia.
Mă uit mai atent la el şi-l întreb aşa, pentru orice eventualitate:
– Bine-bine. Vii dumneata să te angajezi ca jurnalist, dar ai scris colo măcar vreun rând vreodată?!
– Păi am diplomă. Nu-i îndeajuns?! – îmi zice supărat.
Şi aici, ca să nu-l supăr prea de tot, îl iau mai pe departe:
– Dar ce autori – scriitori, ziarişti – ai citit?
– Da’ de ce să-i citesc? ! Eu vreau pe mine să mă citească lumea, nu eu să-i citesc pe alţii… Iaca pe dumneavoastră, deşi nu v-am citit încă, eu vă apreciez foarte mult ca scriitor. Aflaţi că sunteţi scriitorul meu preferat.
– Mă simt măgulit. Dar spune-mi, te rog, de ce doreşti să te angajezi anume la „Literatura şi arta”?!
– O verişoară m-a sfătuit, ea e abonată la publicaţia dumneavoastră şi mi-a spus că-i tare drăcos ziar…
– …
– Tocmai ce-mi place mie.
– Pe profesorul Gorincioi de la facultate îl cunoşti?
– Aista care-i şi ministru al Agriculturii?! Nu, nu-l cunosc…
– Dar pe domnul Moraru…
– Fotbalistul?! Nu, nici pe el…
– …
Şi aşa, mai din vorbă în vorbă, mai din aluzie în aluzie, mai spunându-i cu regret mult că nu avem locuri vacante de ziarişti în redacţie, mai strâns cu uşa, aflu de la interlocutorul meu că pe întinsul Moldovei suverane există o sumedenie de diplome cumpărate: dai o mie-două de dolari şi capeţi diplomă de orice profesie vrei, a oricărei instituţii.
– Mie mi-a plăcut să fiu jurnalist, mi-a mai zis. C-am auzit că-s mai bine plătiţi. Puteam să fiu medic, da’ n-am vrut. Că mă tem de operaţii. Mă gândeam şi la artist. Da’ cică ei umblă mai mult prin deplasări, iar mie-mi place să stau mai pe-acasă.
– Da, aşa e. Bieţii artişti! Cum vine şi vorba: „Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist”. Sau invers. Şi-apoi şi bătaie de cap cu slava, cu florile, cu lumea care te opreşte pe stradă cu autografele… Aşa că, să ştii, ai ales bine…
La sfârşit ne despărţim prieteni. La uşă, facându-i discret din ochi, îl întreb în şoaptă, arătându-i spre bucata de carton, scrisă cu litere de aur, pe care o ţine cu evlavie în mână:
– Cum aş putea face şi eu rost de una…?
– Da’ ce, n-aveţi?!
– Cum să-ţi spun, am eu una, dar e cam veche. Vreau una ca asta, ca a dumitale…
Se uită suspect împrejur şi mi se mărturiseşte cu o voce plină de taină:
– La talcioc. În fund. Pe stânga. Unul „deadea Vasea” vi le „risuieşte” cum vreţi… Numai păcat că unde mă duc nimeni nu vrea să mă angajeze. Mi se zice sau că n-au de lucru, sau să scriu ceva. Da’ ce, îs prost? Până nu mă văd angajat, cu carte de muncă, nu scriu un rând. Nu vreau să fiu amăgit…
– Aşa să faci şi ţine-o înainte! Succes!
Junele ziarist s-a dus să bată pragul altor redacţii, iar eu am rămas să-mi zic cu mândrie: bravo nouă, am ajuns s-o vedem şi pe asta, cum ţara nu reuşeşte să-şi umple bursele muncii cu şomeri calificaţi, iată că le umple şi cu şomeri cu „diplome cumpărate” (false).
În profesia noastră, a oamenilor scrisului, e mai uşor să le depistezi: poate avea omul şi zece diplome, dar dacă nu scrie, nu-i ziarist. Am cunoscut chiar pe cineva care a studiat 5 ani la facultate, ca până la urmă să se pricopsească, bietul, cu o diplomă falsă. Care nu l-a ajutat nicidecum să devină ce-a visat. Căci dacă nu i-a pus Dumnezeu în traistă, nici universitatea nu l-a prea răsplătit. Dar asta e o altă poveste.
În tot cazul, diletantismul e periculos pretutindeni. Dar cel mai periculos e, după umila mea părere, în medicină şi în politică. Fiindcă aici se văd imediat consecinţele. Cine se va duce la operaţie la un medic cu diplomă pictată de „deadea Vasea” de la „talciocul” din Chişinău? Cine-l va crede pe un politician descălecat direct de la ferma dumisale în Parlamentul republicii?! Cine se va duce la o cantină cu bucate preparate de un posesor de diplomă achiziţionată? Sau la un avocat care habar nu are de legi?! Cine va urca fără griji într-un autobuz cu un şofer care şi-a procurat şi el, cum e moda, carnetul?! Sau într-un avion cu pilot cu „diploma cumpărată”?!
Câteodată am impresia că toată societatea noastră e plină de cârpaci: cârpaci în agricultură, cârpaci în ziaristică, cârpaci în pedagogie, cârpaci în avocatură, cârpaci în medicină, cârpaci în Parlament, cârpaci în politică…
Oare toţi să aibă diplome cumpărate?!
Sau şi-au făcut rost de ele astfel de parcă nici n-au învăţat?!
Trăim într-o perioadă de timp dramatică, pe care aş subintitula-o: substituirea realităţii cu nişte aparenţe. Ea, aparenţa, fiind prezentată drept realitate, ţinându-i de multe ori loc acesteia din urmă şi înlocuind-o.
Cumperi un lucru din magazin ca să descoperi, ajuns acasă, un cu totul altul.
E plină piaţa cu etichete care mint: iei un „Negru de Purcari” şi, abia când descoperi în sticlă o poşircă, citeşti scris pe etichetă „Mîtişciuski razliv” (îmbuteliată la fabrica de vinuri din Mîtişci, regiunea Moscova).
Iei un lacăt din fier ca să descoperi că nu e decât o bucată de plastic vopsită măiestrit.
Iei un manual de „Drept administrativ” ca să descoperi în interior un roman cu Angelica şi cei 12 amanţi ai ei (exemplarul se află în posesia redacţiei).
Procuri o casetă audio cu melodiile lui Dan Spătaru ca după cântecul al doilea să dai peste întreg repertoriul lui Ion Suruceanu şi al ansamblului „Ţiganii veseli” de la Soroca.
Iei şi dai…
Vorba ceea: ce iei şi peste ce dai! Adică – unde dai şi unde crapă.
Te mai duci la teatru şi nimereşti la cazinou.
Te duci la fotbal şi ajungi la „talcioc”.
Te duci la bibliotecă şi dai peste un bufet.
Te duci la biserică şi iată-te la consignaţie.
Şi te cruceşti, nu alta!
Staţi, oameni buni! Oare chiar totul să se cumpere şi să se vândă?! Să nu mai existe loc pentru o rugăciune, pentru un cântec, pentru o poezie?! Pe toate să le fi înghiţit „piaţa”?! Inclusiv sufletul, şi el să ne fie tot mai înghesuit de cotidian, de infernul grijii de zi cu zi al concetăţenilor noştri?!
Şi aici m-aş referi şi la degradarea unor simboluri, a unor ritualuri sfinte – prin banalizarea acestora. Trăim o perioadă când a venit o modă de a sfinţi aproape toate lucrurile nesfinte. Mi-amintesc că în 1990 au fost sfinţite clădirea Comitetului raional de partid Horeşti şi Muzeul republican de ateism de pe str. Puşkin 20A. Tot pe atunci, a fost botezat de către vreo 20 de preoţi, cu tot cu copii şi rude, ateul înfocat de ieri şi credinciosul şi mai înfocat de azi, Alexandru Snegur, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, directorul unei gospodării „Serele Moldovei” din satul Speia, raionul Anenii Noi. Aud că zilele trecute tot domnia-sa a sfinţit primăria, ferma de vite şi bufetul satului.
Înainte de 7 noiembrie, aflasem de intenţia unor comunişti vechi şi lideri ai Partidului Comunist din Republica Moldova de a invita un sobor de preoţi, în frunte cu ÎPSS Vladimir, întru a sfinţi monumentul lui V. I. Lenin, părăsit pe marginea unei gropi de la Lacul Morilor. Am înţeles că în ultimul moment oficierea a fost mutată mai aproape de alegerile parlamentare din Federaţia Rusă şi de cele prezidenţiale din Republica Moldova.
În acest sens, pe alocuri s-a mers şi mai departe: acum o lună a fost sfinţit WC-ul firmei „Ananas”. E drept că acesta a fost sfinţit cu tot cu firmă. Dar când părintele Valeriu a început să stropească agheasma, directorul firmei l-a îndemnat frăţeşte: „Şi pe-aici, părinte!”. Şi a intrat primul în „lăcaşul sfânt”. Pentru unii, aceea le-o fi biserica.
Noi am supravieţuit ca neam, ca etnie, prin credinţă, grai, cântec. Iată însă că folclorul nostru merge şi el în pas cu viaţa. Recent am auzit la o nuntă un „cântec de viaţă nouă”:
Bade-al meu e gospodar,
Are mărci, are dolari,
Inima îmi bate des
Când îl văd în «Mercedes».
Sau:
În colhozul lui Moțpan
Parcă-i porc orice motan.
(În sensul că atât oamenii, cât şi animalele din partea locului o duc nespus de bine).
La fiecare pas: etichete false, vinuri false, bancnote false, eclipse false, religii false, zâmbete false, Ţara Uriaşei Minciuni s-a sfărâmat în Comunitatea de Minciuni mai Mari sau mai Mici.
Exagerarea unor ritualuri, revenirea ostentativă la unele simboluri de multe ori înseamnă, de fapt, compromiterea acestora.
Oamenii care nu l-au citit vreodată pe Eminescu îl citează la nesfârşit (vezi. „Pământ şi oameni”, „Moldova suverană” etc.). Ştefan cel Mare, Eminescu, Mateevici, Iorga etc. sunt ai lor. Şi mai puţin ai noştri. Aşa cred cel puţin ei, fariseii.
Sunt falsificate cu bună ştiinţă multe din cele care ne înconjoară. Cel mai dramatic aspect ar fi însă relaţiile dintre oameni.
– Bună ziua, neică!
– A, bună! Ce-mi pare bine că te văd. Uite, mie nu-mi place să bârfesc, dar ştiai că frate-meu e potlogar şi vânzător?! Şi pe deasupra şi bârfitor. Cui dracu-o fi semănând?!
Şi dă-i, şi dă-i! Îţi povesteşte că numai în străini trebuie să te încrezi, că ei, spre deosebire de fraţii tăi, n-o să te trădeze niciodată…
Ţi se face scârbă de cele ce auzi şi, în timp ce el te ţine de un bumb, pregătit să-ți povestească toată tărăşenia, îţi ceri scuze c-ai fi grăbit, îi laşi bumbul drept zălog şi nu doreşti decât să te îndepărtezi cât mai repede de această „bombă de ură”. Ăsta tot o fi având „diplomă cumpărată” de frate, îţi spui.
În şcoli se predă minciuna în continuare. Manualul de istorie acceptă doar anumite capitole din istoria noastră. Mai ales acelea în care suntem umiliţi, învinşi, trădaţi, cotropiţi, furaţi.
Manualul de literatură e şi el măsluit.
La lecţiile de muzică se revine iar la „vechiul repertoriu”, sub motiv că n-am avea manuale, cărţi de muzică, culegeri de cântece etc. etc.
Odată cu lăsarea serii, ies din case echipe de bădărani – adevăraţii stăpâni ai oraşului. În troleibuz eşti îmbrâncit, înjurat, iar dacă nu eşti prea atent – şi furat.
Mai uitaţi-vă, de asemenea, pe cine imită astăzi cei mai tineri: pe bădărani, pe ticăloşi, pe şperțari, pe cinici, pe mincinoşi, pe ranchiunoşi, pe răi, pe perverşi, pe brute, pe ignoranţi, pe bestii.
Adică pe oamenii cărora le merge bine. Care au bani, au slugi, au glorie, au relaţii, au „diplome” de oameni de treabă, au noroc – au baftă, cu alte cuvinte.
Oamenii muncitori, cinstiţi, oneşti, generoşi, miloşi, săritori la nevoie, buni la suflet, înţelepţi, corecţi – cine se mai uită la ei astăzi, decât cu o anume doză de dispreţ, decât ca la nişte „proşti” care nu se pot descurca, „învârti” în viaţă?!
Valorile morale s-au inversat. Noţiunile cuvintelor s-au deplasat şi ele.
Vai de capul nostru!
Toate acestea vin de cele mai multe ori din incultură.
I-am spus mai zilele trecute unuia:
– Da’ mai citeşte, nene, vreo carte!
La care el îmi zice:
– Da’ ce, îs prost să citesc?!
E ca şi cum ar fi zis: daʼ ce, îs prost să fiu deştept?!
Profesionalismul are rădăcini, asta e credinţa mea, în învăţătură.
Cu cât mai multă lume va avea acces la carte, cu atât mai multă lume va avea studii (nu diplome), cu atât mai reală ne va fi şansa de a deveni noi înşine, cu atât mai anevoioasă va fi şansa altora de a ne minţi la nesfârşit. Numai cartea ne va ajuta să învăţăm cum să devenim nebiruiţi.
În satul părinţilor mei, directorul gospodăriei agricole, Vasile Dabija, mi-a spus cu durere; „Când am văzut la 1 septembrie că toţi copiii din sat se duc desculţi la şcoală, i-am spus băiatului meu să se descalţe şi să urmeze şi el exemplul celorlalţi. Mi s-a făcut ruşine că are o pereche de ghetuţe pe care ceilalţi nu o au…”.
În Roma Antică, sclavii erau obligaţi să umble numai desculţi, fiindcă încălţămintea arăta că e om liber.
La noi, sate întregi mai umblă desculţi chiar şi după ce a căzut zăpada. Să fie oare acesta un semn că nu suntem liberi?!
Să fie oare acesta un semn că aşa-zisa „independenţă” nu e decât o aparenţă, cu toate cele enumerate mai sus, că „diploma” care ni s-a dat întru confirmarea suveranităţii noastre ar fi şi ea „falsă”, şi că până la adevărata independență ar mai fi încă mult şi, of!, ta-a-re departe?!
Nicolae Dabija, 16 noiembrie 1995
