Despre statui şi alţi draci

2
674

În primele secole de creştinism, noi, creştinii, nu am fost doar victime, ce am umplut cerul cu sfinţi mucenici. Regretatul preot profesor Nicolae Achimescu ne vorbea despre armatele de monahi creştini care distrugeau orice era considerat păgân, deci diavolesc.

Erau mulţi, foarte mulţi călugări şi credincioşi creştini sfinţi, buni şi blânzi, dar exista şi o minoritate gălăgioasă şi violentă, ce înlocuia iubirea cu fanatismul. Aşa au sfârşit inestimabile capodopere arhitecturale şi livreşti ale lumii. Statuilor de zei li se spărgea nasul şi cresta o cruce în frunte, mari biblioteci antice şi temple au fost distruse, iar filozofia interzisă.

Nu vom afla niciodată cât de mult am regresat atunci. Ce ne-a rămas de la filozofii antici, de exemplu, e o mică parte, iar asta din cauză că orice scriere necreştină era distrusă. Secole de filozofie, geometrie, literatură, astronomie s-au pierdut definitiv. Intoleranţa, cenzura vieţii private şi ignoranţa le-au luat locul.

Hoarde de sălbatici cu bâte făceau legea, în numele lui Iisus Hristos. Ce deviant. Acei oameni nu erau creştini, doar confiscaseră credinţa. Aveau nevoie de un pretext pentru răutatea dinăuntru. „(…) învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (…) Cât de clare sunt cuvintele lui Dumnezeu, la Matei, 11:29.

Mă gândesc la durerea pe care o simte Dumnezeu când ne ştie agresivi, intoleranţi, misogini, ignoranţi. Ce contrast între noi şi El, între ura noastră de oameni şi dragostea Sa. Între piroanele din mâinile Lui şi orgoliile noastre.

Din păcate, pentru unii, intoleranţa a rămas şi azi mod de viaţă. Nu sunt creştini, dar le place să creadă că da. Ar distruge orice nu e „creştinesc”, ca să restaureze „orgoliul” rănit al lui Dumnezeu. Statui, expoziţii, cărţi ar pieri şi acum sub daltă, bâtă sau foc. Din fericire, contextul istoric s-a schimbat, deşi reflexul intoleranţei a rămas. De ce o fac? Le e mai uşor să lupte cu răul închipuit, exterior, decât cu răul real, dinăuntrul lor. Mai facil să te duci în cruciadă, decât să trăieşti tu însuţi în iubire.

E greu creştinismul, dar mântuitor. Cel mai dificil e să iubeşti tocmai pe cei care nu gândesc şi trăiesc ca tine. Asta nu înţelegeau fanaticii din primele secole, dar şi cei de acum. Sper ca dragostea lui Iisus Hristos, cel bătut în cuie pe cruce, să ne atingă inimile. E timpul să înţelegem că nu în afară e pericolul, ci în noi înşine. Acolo stau egoismul, frustrarea şi dedublarea.

Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

 

2 COMENTARII

  1. Câtă dreptate ai…, Paul!!!!!

    Păiii…, ÎN CE FEL ne mai deosebim noi, creștinii, de FANATICII/FUNDAMENTALIȘTII ăia musulmani (talibani, Al-Qaeda ori I.S.I.S.) care, în ultimii ani chiar, au distrus (cu/din… URĂ-religioasă!) monumente CULTURALE, ISTORICE sau/și ARTISTICE, absolut… INESTIMABILE (și, bineînțeles: NU ne referim la valoarea lor… bănescă!), în Afganistan, Pakistan, Iraq, Siria și-n alte locuri???!

    Cum ne mai delimităm (spiritual, mai ales!) de… NAZIȘTII care ardeau cărți și distrugeau picturi, ori de… BOLȘEVICII care transformau catedralele-istorice în grajduri???!!!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here