Citind zilele trecute despre înfumurare, despre care se spune că este o formă de mândrie ori că persoana înfumurată (mândră) nu-şi recunoaşte limitele sau defectele, exagerând calitățile şi realizările sale, m-am gândit că mulți dintre noi suntem atinşi de acest păcat.
Numai că sunt şi mai mulți cei care sunt înghițiți de-a dreptul de această „calitate”, crezând că a fi bun înseamnă să nu te închini decât propriei tale persoane.
Și, reflectând la această categorie de oameni, mi-am amintit că am şi eu în anturajul meu o astfel de înfumurată. Una care, dacă n-o observă lumea, se îmbolnăveşte.
Dar până la urmă nu mă deranjează atitudinea ei, pentru că fiecare are dreptul să trăiască aşa cum crede de cuviință.
Însă, altu-i baiul. Aceasta îşi permite să vorbească în spațiul public atât despre mine, cât şi despre tatăl meu, rostind numai prostii şi aberații. Apoi, mai are şi obiceiul de a posta pe rețelele de socializare, aproape în fiecare săptămână, fotografii cu părintele meu, ca şi cum acesta i-a fost tată ei, şi nu mie. Dând de înțeles că face cumva parte din familie.
Însă realitatea e alta. Protagonista noastră nu face parte din familia mea şi nici nu a făcut vreodată. Ci, pur şi simplu, a fost prea mult timp bagată în seamă. Din politețe!
Și, aşa cum se cunoaşte, atunci când îi dai cuiva prea multă importanță, acesta ți se urcă în cap şi îşi imaginează tot felul de scenarii. Bunăoară, ca şi aceasta cu rudenia.
Însă cel mai curios lucru este că individa, care se laudă peste tot că a schimbat şi schimbă destine, are şi ea un tată, plecat de mulți ani pe lumea cealaltă.
Dar nu prea postează imagini cu el. Curios, să nu-l fi iubit destul?
Or, vedeta noastră, ca să fie în centrul atenției, publică fotografii numai şi numai cu celebrități. De parcă ar vrea să ne spună: „Vedeți cine sunt eu?”, identificându-se de multe ori cu descrierea Sf. Nectarie, care spune că „înfumurarea este o trufie, obsesie şi aroganță; o excrescență a sufletului bolnav, asemenea puroiului care formează rana”.
Această atenționare ne dă de înțeles că ar trebui să ne cunoaştem locul nostru în societate şi că în toate faptele noastre există o limită. Iar dacă nu vom ține cont de aceasta, riscăm să ne asemănăm într-o zi cu îngerii căzuți, care au fost izgoniți din rai tot din cauza mândriei care îți dă impresia că eşti cineva, dar nu eşti.
Aşa că, decât să ne socotim mari şi importanți, ar fi bine să devenim mai modeşti. Pentru că numai aşa l-am putea cuceri şi pe Cel de Sus.
P. S. Mă bucură orice postare care e despre tata şi fotografiile pe care le întâlnesc pe rețelele de socializare. Dar prefăcuții şi oportuniştii să se abțină!
