Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 23 septembrie 1999.
Un medic le spune rudelor unui bolnav incurabil:
– Luaţi-l acasă! Ce să-i mai daţi? Nu-i mai daţi nimic… Moare…
Peste un an de zile, cel care se aflase în gura morţii vine la medic cu un miel, o damigeană de zaibăr şi alte bunătăţi din gospodăria lui.
– Am venit să vă mulţumesc, doctore.
– Cum, dumneata încă n-ai murit?!, se miră acela.
– Cum să mor, dacă mi-aţi prescris un medicament atât de bun?!
– Dar ce ţi-am prescris?!, nu-şi aminteşte medicul.
– Păi, n-aţi spus dumneavoastră să beau moare?! Şi-am tot băut timp de-un an de zile: moare de varză, moare de roşii, moare de castraveţi, moare de harbuz… Şi iată că m-am făcut bine.
Moarea noastră universală, doldora de calorii, de microelemente! Ţine loc de tot medicamentul de la o vreme. Mai ales de când doctoriile au devenit inaccesibile pentru buzunarul omului nostru…
– Mi s-a cerut pentru un medicament o sută de lei, îmi povesteşte în zilele acestei veri un ţăran, care s-a dus să moară acasă. Da’eu nici nu ştiu cum arată suta de lei.
Aşa satele noastre au devenit mai pragmatice, iar omul nostru – mai împăcat cu el însuşi.
– O boală azi te costă enorm, îmi spune un alt ţăran. Iar o înmormântare – o întreagă avere. Nu face nici să te îmbolnăveşti, nici să mori.
– Nici nu-ţi vine a muri, zău! adaugă un bătrân, care a ajuns să vorbească de moarte ca de-un lux.
Aşa omul nostru se încăpăţânează să nu se îmbolnăvească, cu atât mai mult să pună mâinile pe piept…
Am fost foarte mirat să descopăr în acest septembrie cete de consăteni şi oameni veniţi de la oraş hălăduind prin pădurile de la Codreni cu pungi, genţi, torbe, plase, în care aveau: măceşe, păducel, porumbrele, pere, coarne (fructele cornului), mere-pădureţe, rădăcini de plante şi de arbori, flori târzii, ierburi uscate etc.
– Îs toate bune de leac, mi-au spus mai mulţi dintre cei cu care vorbisem acolo, la umbra arborilor bătrâni.
– Inclusiv descântecul.
Acum, lumea bolnavă, în loc să se ducă la spital, se duce la descântătoare (cele care s-au mai păstrat), care-i pot trata – cu câţiva cărbuni stinşi în apă neîncepută, cu un cuţit de găsit sau de furat, şi mai multe cuvinte rostite bolborosit (asta ca cel descântat să nu fure descântecul) – de deochi, de friguri, de fulgerătură, de amorţeală, de farmece, de junghi, de dragoste, de broască, de gălbenare, de bube dulci, de sperietură, de aplecate, de beţie („…să înconjoare crâşmele cum înconjoară pământul apele…”), de albeaţă („Piei, albeaţă, de pe ochi!”, bună de descântat întreaga fracţiune a comuniştilor din Parlament), de brâncă, de ceas rău, de toate bolile, de muşcături de câine turbat, de şarpe, de creşterea părului, de pojar, de guşă, de grumaz, de oftică, de iele, de inimă rea, de năduşeală, de însurătoare, de limbrici, de dureri de măsele, de gânduri rele, de vătămătură, de primitul pensiei la timp:
„Cum nu poate să steie
albina în ştiubeie,
praful în drum de dobitoace
aşa să nu poată să rămâie
pân’ nu mi-or da pensia mie,
până azi la apus cei de sus…” – etc.
S-a constatat nu doar că acestea sunt mai ieftine, dar – cum zice şi vrăciuitoarea Lina Odolina din Soroca – şi mai eficiente.
Nicolae Sulac îmi povesteşte că în preajma Sălii cu orgă, exact în locul unde cerşesc artiştii – cum îşi fumează vocea de când nu mai e invitat pe la concerte – a aruncat din mers un muc de ţigară fumat într-o urnă de gunoi, dar… n-a nimerit. Bine crescut, artistul nostru s-a apropiat de urnă (ca să nu spună cineva, îmi zice, că „Sulac aruncă mucurile la nimereală prin oraş”) a ridicat restul de ţigară de jos, dar când să-l pună în urnă l-a şi auzit pe cineva care trecea pe alături, căinându-l:
– Bietul Sulac! A ajuns să culeagă mucuri de ţigară!
– Nu mai ştii cum să procedezi, îmi zice maestrul, e rău şi dacă arunci ţigara în urnă şi nu nimereşti, e rău şi dacă te apleci s-o ridici de jos, mereu se va găsi cineva care să-ţi comenteze gestul, sau într-un fel sau în altul.
Cine mai are azi grijă de artişti?!
Viaţa devine tot mai scumpă.
În timp ce a scumpit ţigările, guvernul promite să ieftinească chibriturile. În timp ce făina s-a scumpit de patru ori, cei de sus făgăduiesc să ieftinească tărâţele. Una caldă, alta rece. Exact – precum elementele caloriferelor din apartamentele noastre în iarna trecută.
– Mă duc să-mi cerşesc la piaţă banii pentru un medicament, îi zice în zi de duminică un bolnav colegului de salon spitalicesc.
Iar în Republica Moldova a apărut un gen original de cerşetori: cerşetorii veseli. Ei cerşesc dansând (ca un bătrânel din faţa Pieţii Agroalimentare Centrale din Chişinău, la intrarea dinspre Strada Armeanescă), cerşesc cântând (precum cerşetorul care cerşeşte lângă cafeneaua „Guguţă”, chiar în spatele Parlamentului, sau ca marii artişti care vând instrumente populare în faţa hotelului „Moldova”), compun versuri:
„Daţi un leu, daţi un leu,
Că vă vede Dumnezeu…”
sau:
„Cine-mi dă mie un leu
Îl împrumută pe Dumnezeu!” – etc.
Cine n-ar vrea să-l împrumute pe Atotputernicul?! Şi prinde a se scociorî prin buzunare.
La intrarea în Grădina Publică „Ştefan cel Mare” – la o distanţă egală dintre Parlament, Guvern şi Preşedinţie – cerşise unul dintre aceşti cerşetori veseli. Când ne vedeam, ne salutam de departe ca doi cunoscuţi.
– Bună ziua!, îmi ura el de fiecare dată. Şi, după ce-i răspundeam la salut, mai repeta o dată:
– Bună ziua!
Cerşea cu o anumită demnitate, o putea face în câteva limbi de circulaţie internaţională. Aveam totdeauna rezervat „leuţul” pentru el.
– Cerşesc legal, mi-a spus „nea Vasile”, cum a zis că-l cheamă. Am şi legitimaţie de cerşetor. Plătesc impozite… Şi toate celelalte.
Nea Vasile are stofă de filozof.
– Nu cerşi azi ceea ce poţi cerşi mâine!
– Unde locuieşti, nea Vasile?!
– Într-un zgârâie-nori…
– ?!
– Vântul mi-a smuls acoperişul de pe casă şi acum văd norii din pat. Când plouă, dorm sub pat.
Citeşte presa, numai pe cea învechită, pe care o culege din lăzile de gunoi.
E la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi în lume, doar cu întârziere de o săptămână-două. Nea Vasile e, cum ziceam, filozof:
– Cea mai nestatornică e nestatornicia pe lumea aceasta.
– ?!
– Iubeşte-te pe tine însuţi ca pe aproapele tău.
– ?!
– Cei mai orbi sunt cei care nu vor să vadă.
La nedumerirea mea, îmi face câteodată din ochi către Parlament sau către Preşedinţie şi-mi spune, în şoaptă:
– Vorbesc în paranteze.
Într-o perioadă cerşea cu o armonică pe care o mânuia cu o anume dexteritate, câteodată – cu un fluier pe care-l scotea din mânecă, altădată şi dansa când cerşea. Nea Vasile cerşeşte de multe ori în versuri:
„Comunişti,
Să nu fiţi trişti,
Că o să vă fie bine,
Când veţi fi şi voi ca mine”.
Aluzie la faptul că şi domnia sa e o jertfă a regimului totalitar-comunist.
Are strofe aproape despre toţi mai-marii zilei:
„Bulgaru’-i ca o pisică,
Pică şi se tot ridică…”
(Trimitere la faptul că acesta a fost ministru în şapte guverne.)
„Sturza-i cel mai mare cerşetor din ţară –
Cerşeşte milioane la Banca Mondială…”
(Apropouri la ultimele deplasări ale primului-ministru în străinătate.)
„Lui Sangheli nu i-i bine,
Că-i şi el şomer ca mine…”
(Aşa e nea Vasile – milos.)
Nea Vasile a fost un cerşetor vesel şi spiritual. Zic „a fost”, deoarece am trecut, odată cu sosirea toamnei, în câteva rânduri pe lângă locul lui de la intrarea în Grădina Publică şi nu l-am mai găsit. Credeam că o fi plecat şi el, ca şi eroii catrenelor sau distihurilor sale, pe la băi sau să-şi vadă rudele de la ţară, s-o mai fi odihnind şi dânsul, dacă zilele trecute cineva – vreun cunoscut, vreun coleg de breaslă?! – n-ar fi aprins un capăt de lumânare în locul unde cerşise nea Vasile. Într-o cană lângă care nu se mai afla nimeni, ca şi alţi trecători grăbiţi, am aruncat şi eu câţiva bănuţi. „Dumnezeu să-l ierte”, am vrut să zic, dar m-am pomenit rostind cu voce tare:
– Bună ziua!
El era acolo. Sunt sigur. După felul cum mi-a răspuns creanga de deasupra am înţeles că sufletul lui rătăcea undeva prin preajmă.
– Bună ziua!
Cu aceste cuvinte, omul îşi anunţă sosirea, cu ele omul îşi anunţă plecarea, ele înseamnă nu doar buna creştere sau nobleţea cuiva, ci iată că ele mai pot însemna şi o viaţă întreagă rezumată în aceste două irepetabile cuvinte:
– Bună ziua!
Nicolae Dabija, 23 septembrie 1999
