Biserica unde sfinţii au aure negre

Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 10 decembrie 2019.

La Ipoteşti, satul unde a văzut lumina zilei Mihai Eminescu, se află o biserică unică în lume, unde sfinţii din interior au aure negre.

Lăcaşul a fost construit în memoria lui Mihai Eminescu, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, care a organizat şi o subscripţie publică.

Pictura a fost executată de pictorul Petre Remuş Troteanu (1885-1957).

Mihai Eminescu, înfăţişat cu chip de tânăr la 20 de ani, e pictat pe peretele din stânga, iar regele Carol al II-lea e zugrăvit pe peretele din dreapta.

Sfinţii aici nu-şi au aureolele de lumină ca în celelalte lăcaşuri creştine, pentru că, afirmă specialiştii, culoarea lor sumbră semnifică doliul, suferinţa, durerea, înstrăinarea.

Explicaţia însă e ceva mai simplă.

Argumentele mi le-a oferit ceva mai demult un poet rus.

În 1976 sosisem la Lvov, vechi oraş polonez cu ctitorii româneşti din Ucraina apuseană, unde participasem la Zilele Literaturii Sovietice.

Aici am făcut cunoştinţă cu cunoscutul scriitor Iakov Şvedov.

Pe atunci, toată fosta URSS fredona un cântec scris pe versurile lui:

„A ţâganka-moldavanka

Sobirala vinograd…”

(„Iar ţiganca-moldoveanca

Culegea struguri…”)

Toţi ţiganii din URSS îşi făcuseră din acest cântec celebru o carte de vizită şi se declarau moldoveni.

Autorul textului se cherchelea chiar de la micul dejun, când mă ruga să-i fac rost de votcă.

Îl întrebam, ca să par amabil:

– Skolko vam nalit? („Cât să vă torn?”)

Răspunsul lui era invariabil:

– Molodoi celovek, vî cito ne vidite kraiuşki? („Tinere, chiar nu vedeţi marginea de sus a paharului?”)

Era un bătrânel vesel, plin de voie bună şi de poezii.

Ne-am împrietenit repede. Ceea ce mi-a permis să-i mărturisesc cunoscutului bard sovietic că moldovenii sunt supăraţi pe el.

– Toţi?

– Toţi!

El a rămas nedumerit:

– De ce?

Pentru că aceştia nu sunt ţigani.

– Strămoşii moldovenilor vin de la Roma, iar ai ţiganilor – din India străveche, îi explicam.

– A ia ne znal. („Nu ştiam”)

Mi-a povestit că a scris textul în semn de omagiu pentru Grigori Kotovski (banditul ales recent, post-mortem, cetăţean de onoare al oraşului Hânceşti).

Chiar în acel an însă, poetul reuşise să prezinte o altă variantă a cântecului, care se cântă şi azi:

– A smugleanka-moldavanka… („Iar bruneta moldoveancă…”)

În acele zile, Iakov Şvedov mi-a povestit că în august 1944 bucătăria de campanie a unităţii militare din care făcea parte se instalase în Casa Memorială „Mihai Eminescu” din Ipoteşti. Ca să prepare bucatele, soldaţii puneau pe foc tot ce putea arde: au spart podelele, au desfăcut mobilierul – dulapuri, scaune, mese, rame, cărţi…

– Când am văzut asta, îmi povestise poetul, m-am dus imediat la Comandamentul unităţii. Am informat ofiţerii superiori că asta e casa lui Eminescu. „Cine e Eminescu?”, m-au întrebat aceştia. „E Puşkin al românilor”. Atunci s-a dat ordin ca bucătăria de campanie să fie mutată în biserica de alături.

Soldaţii au tras mai întâi cu automatele în portretul votiv al regelui Carol al II-lea, urme care se mai cunosc şi azi, după care au instalat bucătăria de campanie în mijlocul lăcaşului.

De la fumul greoi şi de la funingini, aurele sfinţilor şi-au schimbat culoarea, iar odată cu umezeala anotimpurilor a intervenit un proces chimic, care le-a făcut negre.

O profesoară din Iaşi, Cecilia Solomonea, a descoperit acum câţiva ani, sub stratul de vopsea de deasupra, culoarea aurie, firească a acestora, aşteptându-şi restauratorii dedesubt.

Consătenii lui Mihai Eminescu susţin că iniţial nimburile fuseseră pictate cu aur.

Dar nici preotul, nici sătenii nu se grăbesc să schimbe veşmintele îndoliate ale sfinţilor şi nici să le înlocuiască aurele.

Preotul lăcaşului, părintele paroh Valentin Tincu, îmi spune că Mihai Eminescu e îndoliat şi, în solidaritate cu el, şi sfinţii de aici sunt în doliu.

Se ştie că piatra de fundament a Bisericii „Sfinţii Voievozi” din Ipoteşti a fost pusă la 28 iunie 1929, anticipând cu exact 11 ani raptul Basarabiei şi al nordului Bucovinei, de la 28 iunie 1940.

Iar atâta timp cât Basarabia şi nordul Bucovinei mai orbecăiesc printre străini, e firesc să fie aşa, mi se spune.

– Vom vopsi cu aur aureolele sfinţilor noştri atunci când aceste teritorii strămoşeşti vor reveni Acasă, ca să se bucure şi dânşii cu noi.

Plânsul lor, ca şi plânsul Poetului Naţional al tuturor românilor, continuă, mi se dă de înţeles la Ipoteşti, câtă vreme va continua și calvarul acestor părţi de Ţară românească atât de iubite de Poet.

Iată de ce la Ipoteşti aurele sfinţilor sunt negre.

Nicolae Dabija, 10 decembrie 2019

DE ACELAȘI AUTOR:

* Stăpânii cu reflexe de slugă

* Zâmbete radioactive

* Patrioți în umbră

* „Noi, maldavenii”