Soţii Ceauşescu au fost oripilaţi de condiţiile de trai din unitatea militară în care erau ţinuţi ascunşi. Dormeau într-un pat de fier, iar hrana era sărăcăcioasă. Fragment din volumul “Sfârșitul Ceaușeștilor”.
În decembrie 1989, cea mai mare cazarmă din Târgovişte era împărţită de două unităţi militare: UM 01417 şi UM 01378. Cazarma se afla lângă gara din Târgovişte, vizavi de Liceul de Petrol şi la mică distanţă de Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne (Miliţie + Securitate).
Secretari de partid, în cele două unităţi militare, erau doi cumnaţi, ambii cu gradul de maior: Ion Ţecu, respectiv Ion Mareş. Şeful lor comun era colonelul Andrei Kemenici, comandantul UM 01417 şi al Garnizoanei Târgovişte.
Pentru trei zile, destinele celor doi maiori se intersectează cu cele ale soţilor Ceauşescu. Mareş i-a preluat de la Miliţie, iar Ţecu i-a întâmpinat în cazarmă.
Ion Ţecu: „Cât Kemenici era plecat, Mareş a sosit cu cei doi. În maşină mai erau Paise, Boboc şi Dinu. Am tras Aro în faţa intrării principale a Comandamentului, am dat ordin soldaţilor – circa 20 – să se întoarcă cu spatele la Comandament şi cu faţa spre bulevard, «să observe orice mişcare din afara cazărmii». În realitate – pentru a nu-i vedea pe cei doi!”.
Ion Ţecu redă şi dialogurile care au avut loc la coborârea pasagerilor. „Din spatele Aro-ului, Nicolae Ceauşescu a deschis uşa şi m-a întrebat: «Unde mă găsesc?». I-am răspuns: «Sunteţi într-o unitate militară şi vă vom asigura paza şi apărarea». «M-a luat Armata, deci». A vrut să coboare, dar ea n-a vrut: «Eu, nu… ce caut eu într-o unitate militară?». Tocmai atunci venea o coloană de demonstranţi, dinspre gară. Claxoane, lozinci, «Olé, olé, Ceauşescu nu mai e»… El, speriat: «Dă-te, dragă, jos, că suntem în siguranţă aici!».”
Maiorul Mareş: „L-am ajutat pe Ceauşescu să se dea jos din maşină. S-a uitat în stânga, în dreapta. Ea nu voia să coboare. În final, i-a zis el să coboare, că e în ordine. Era o linişte de mormânt. Ţecu şi Kemenici «curăţaseră» tot. Nu mai era nimeni pe-acolo. Nu ne-a văzut decât ofiţerul de la poartă. Atunci, Ţecu l-a luat pe Nicolae Ceauşescu la braţ şi l-a dus în Comandament. Eu am luat-o la braţ pe Elena Ceauşescu. Când am ajuns în hol, cineva a aprins luminile. Ţecu pregătise un birou special pentru cei doi. Era biroul locţiitorului pentru logistică – Biroul Servicii, cum îi zicea pe atunci. Noi stăteam şi dormeam în birouri din 17 decembrie, de când se dăduse alarma de război. În paturile acelea i-a mutat pe ei. Erau paturi militare, de fier. Biroul se afla perete în perete cu cel al comandantului”.
* **
Caporalul Dorian Dobriţa (19 ani) era militar în termen. Din seara de 17 decembrie era garda de corp a colonelului Kemenici. Dobriţa a fost martor la sosirea soţilor Ceauşescu în cazarmă. „Pe 22 decembrie, în jurul orei 18.00, colonelul Kemenici a părăsit unitatea şi mi-a ordonat ca nimeni să nu intre în birou înainte de a se întoarce dânsul. Eu am rămas acolo, cu păturile puse-n geam. Ferestrele Comandamentului dădeau spre Bulevardul Castanilor, pe unde treceau revoluţionarii, dar de unde ne era teamă că vor ataca teroriştii. În jur de 18.30, în cazarmă a intrat un Aro. Au coborât câteva persoane, dar nu ştiam cine sunt. Era întuneric beznă. Au deschis uşa, au intrat în clădire, iar cineva a zis: «Aprindeţi luminile!». Atunci i-am văzut pe Ceauşeşti. Erau la un metru de mine. Am simţit un şoc. Am dat din cap, în semn de salut.”
Pe lângă feţele cunoscute, caporalul Dobriţa a remarcat şi un necunoscut, pe care-l descrie astfel: „unul de la Miliţie, slăbuţ, cu mustaţă”. Era plutonierul Paise, cel care nu se despărţise de Ceauşeşti în ultimele 3 ore şi 45 de minute.
Paise avea să rămână alături de cei doi dictatori până în ultima clipă a vieţii lor. Nu mai conta că era miliţian şi că se afla într-o cazarmă a Armatei. Important era că, pe străzi şi în pustietate, reuşise să câştige încrederea celor doi fugari.
Patriotul Stănculescu
Prima încăpere în care sunt introduşi soţii Ceauşescu nu este „dormitorul” special pregătit pentru ei, cel cu paturi de fier, ci prima încăpere pe dreapta. Deasupra uşii, pe o plăcuţă, scrie: „Comandant”. E biroul colonelului Andrei Kemenici.
Maiorul Ţecu explică: „I-am dus în biroul lui Kemenici. M-am prezentat, iar Ceauşescu: «Unde-i comandantul?». «Are probleme cu demonstranţii, s-a dus să-i liniştească…» «Voi ce aveţi de gând?». «Să vă apărăm». «Ce ordine executaţi voi? Ale cui?» «Ale comandanţilor noştri superiori». «Bine, bine, dar ale cui?». «Ale tovarăşului general Guşă», mi-a venit atunci în cap, ştiind că Milea nu mai e, iar al doilea în ierarhia militară era Guşă. Atunci, revoltat, Ceauşescu a spus: «Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător, la Timişoara nu mi-a executat ordinele. N-a fost în stare să stăpânească situaţia. A trădat. Executaţi numai ordinele lui Stănculescu, el este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi-dimineaţă»”.
Maiorul Ţecu simte că lucrurile nu sunt în regulă. Şi trece la acţiune. „Erau obosiţi, în biroul lui Kemenici nu erau condiţii de odihnă, era un singur pat. I-am dus în biroul ofiţerilor cu intendenţa, aflat perete în perete cu cel al lui Kemenici. Pe hol, s-a deschis uşa de la ofiţerul de serviciu şi i-am văzut capul locotenentului-major Iulian Stoica. După ce i-am lăsat la «Logistică», cu Dinu, Mareş şi Boboc, m-am întors şi l-am chemat pe hol pe Stoica. Îl întreb: «Ce-ai văzut?». «Am văzut ceva…» «Vino după mine!», şi am deschis uşa biroului în care se aflau cei doi, arătându-i. «Aoleo, ce ne facem?!», a spus speriat. «Dacă i-ai văzut, îi aperi! Ia-ţi armament, muniţie şi te postezi la uşa lor. Nu intră şi nu ies decât cei ce sunt acolo şi Kemenici. Nu-i mai vede şi nu află nimeni că sunt în unitate!». «Am înţeles», a zis Stoica.”
Din acel moment, pentru locotenentul-major Iulian Stoica începeau trei zile şi trei nopţi irepetabile. Trei zile şi trei nopţi în care viaţa şi moartea se întretăiau la tot pasul, bântuind oriunde îi ascundea pe Ceauşeşti: în camionul militar, în TAB sau în dormitorul improvizat în Comandament.
Căpitanul Ion Boboc: „Încă de când am intrat cu ei în biroul în care aveau să-şi trăiască ultimele zile, am primit ordin să-i păzesc înăuntru, în încăpere, să nu-i las împreună, pentru a evita o eventuală sinucidere. Stoica păzea încăperea din afară.”
* **
Când povesteşte, maiorul Ion Mareş îşi trage sufletul, parcă pentru a nu pierde vreo nuanţă din tabloul de atunci. „Între timp, a venit domnul Kemenici, care a evitat însă, pe cât posibil, să intre la ei. În acel birou am avut eu primele discuţii cu ei. De faţă au fost Boboc, Paise, Ţecu. Paise venise în uniformă de miliţian, doar că-şi rupsese epoleţii. «Musafirii» ne-au zis să le aducem apă minerală; păi, de unde apă minerală?! I-am întrebat dacă le e foame şi au zis că da. Aveam o fată la popotă – Ştefan Maria. M-am dus şi i-am spus ce şi cum. I-am zis că, dacă mor, să le spună copiilor şi soţiei mele. I-am spus să facă ea mâncarea şi să nu fie nimeni pe traiectorie între ea şi Ceauşescu. Să nu se atingă nimeni de tavă. Noi am încercat să ţinem secret cât mai mult. I-a adus ce era la popotă. Pârjoale cu fasole, ceai… asta a fost prima masă. A făcut un pic de scandal că «de ce pâine neagră?». Şi când i-am spus că pâinea e pe cartelă, a întrebat : «Cum, pâine pe cartelă?». «Foarte simplu. Noi suntem patru persoane şi avem două pâini pe zi», i-am spus. «Pâinea neagră e pâinea ostaşilor români, asta mâncăm noi». El zicea că nu ştie nimic din toate astea. A luat să guste din ceai şi l-a scuipat. Elena a ţipat: «Ce faceţi, îl omorâţi pe Tovarăşu’? Nu ştiţi că are diabet?!». Păi, de unde să ştiu eu că are diabet? I-a adus apoi ceai fără zahăr. A gustat puţin, n-a prea mâncat. Mai mult a ciugulit. Nu prea aveau ei poftă de mâncare.”
Momentul primei mese a fost surprins şi de căpitanul Ion Boboc. „Le era foame. Le-am adus chiftele, ceai şi pâine neagră de la popotă. A gustat ceaiul şi l-a scuipat cu greaţă. A muşcat şi din chiftea, urmând acelaşi gest. «Ce-s astea?», a zis. «Aduceţi-i ceai neîndulcit şi pâine albă!», a zis ea. «N-avem. Asta e pâinea pe care o mâncăm noi», i-am răspuns.”
„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”
Locotenentul-major Iulian Stoica a surprins prima întâlnire dintre Ceauşescu şi Kemenici. „La venirea Ceauşeştilor în unitate, eu am primit de la maiorul Ţecu misiunea de a-i păzi de pe hol, din afara uşii. Kemenici nu venise încă de la Inspectoratul M.I., când Ceauşescu insista: «Să vină comandantul!… Eu trebuie să vorbesc cu comandantul…» Când îl văd pe Kemenici intrând în Comandament, îi raportez acest lucru. Dar el: «Lasă-mă, măi, tovarăşe! N-am eu timp de asta…» S-a dus în biroul său, unde-l aşteptau Dinu, Mareş şi Ţecu. Dar Ceauşescu insista să fie chemat comandantul. În sfârşit, după vreo două-trei ore, Kemenici acceptă întrevederea. Îi deschid uşa, iar el, din prag, ia o poziţie impecabilă de drepţi, salută şi se prezintă: «Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem! Sunt comandantul unităţii». A închis uşa după el, iar eu am înlemnit. Se prezentase de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă venise să primească ordine. Din acest moment, am început să-l suspectez, mă gândeam că e de partea lui! Ulterior mi-am mai revenit, întrucât, deşi Ceauşescu îl mai chemase de câteva ori, Kemenici a refuzat categoric să se prezinte”.
Între ofiţerii din cazarma colonelului Kemenici apăreau bănuieli periculoase. Bănuieli care în zilele următoare aveau să atingă cote catastrofale.
***
Să fixăm „piesele”: în primele momente ale vieţii de cazarmă, Ceauşeştii împărţeau aceeaşi cameră cu un căpitan de Armată (Ion Boboc), un colonel de Securitate (Gheorghe Dinu) şi un plutonier de Miliţie (Constantin Paise). Toţi trei – şi Dinu, şi Paise, şi Boboc – se aflaseră în maşina Aro cu care fuseseră aduşi Ceauşeştii în unitate. Boboc nu se despărţea de pistolul-mitralieră şi de încărcătoarele cu cartuşe. Era înarmat de război.
Pe hol, în exteriorul biroului-dormitor, uşa era păzită de doi militari înarmaţi: locotenentul-major Iulian Stoica şi caporalul Dorian Dobriţa. Caporalul explică: „Eu aveam pistol-mitralieră, iar locotenentul-major Iulian Stoica avea mitralieră cu tambur. Şi aveam multă muniţie. Lăzi cu cartuşe, încărcătoare pregătite. Trebuia să rezistăm”.
Ceauşeştii îi mai vedeau, din când în când, pe maiorii Ion Ţecu şi Ion Mareş, care interveneau în micuţa „comunitate” din biroul-dormitor atunci când situaţia o impunea. Cel mai scump la vedere era colonelul Andrei Kemenici.
– Va urma –
–––––––––––––––––
Dacă doriți cărțile lui Grigore Cartianu despre evenimentele din decembrie 1989, le puteți comanda pe E-Mag:
- „Sfârșitul Ceaușeștilor” – https://www.emag.ro/sfarsitul-ceausestilor-grigore-cartianu-adv973-539-244-1/pd/EG9450BBM/
- „Crimele Revoluției” – https://www.emag.ro/crimele-revolutiei-grigore-cartianu-biblioteca-adevarul-544-de-pagini-cr-03/pd/DFNNQ8BBM/
- „Teroriștii printre noi” – https://www.emag.ro/teroristii-printre-noi-grigore-cartianu-528-de-pagini-cr-04/pd/DVP6R8BBM/
- „Cartea Revoluției” – https://www.emag.ro/cartea-revolutiei-biblioteca-adevarul-grigore-cartianu-1008-pagini-cr-01/pd/DGVZV6BBM/
Filmul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea) poate fi văzut AICI.
––––––––––––––––––
Pentru toate cele 10 cărți ale lui Grigore Cartianu și DVD-ul „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, scrieți-ne pe e-mail la adresa: redactia@ziaristii.com și le veți primi prin poștă sau curier.
