POVEȘTI LA GURA SOBEI (5)
Coricovul
Am regăsit coricovul ca pe un părinte: tot mai bătrân, tot mai gârbovit, dar la fel de cald. Își pierduse frunzișul în toamna târzie și nici poame nu mai avea.
Am căutat cu febrilitate pe jos, în iarbă, iar sub covorul de frunze galbene, la adăpostul unui smoc de păpuriș, am găsit o coricovă. Era un miracol că n-o găsiseră boturile cu senzori ale oilor.
Am mușcat din ea cu bucuria copilului căruia fructele acre ale aceluiași copac, care străjuiește pajiștea întinsă a Perilor, deasupra pârâului Ficău, i-au potolit setea în verile toride și foamea în toamnele brumării.
Am mușcat cu recunoștință și cu sfială. Același gust acrișor-parfumat, aceeași senzație reconfortantă. Vitamine în stare pură. Și mai ales amintiri.
Coricovul acesta mi-a fost refugiu când, pe la șase ani, m-au încolțit câinii ciobanilor. M-am cățărat în copac cu viteza unei maimuțe și am stat acolo până când câinii au fost chemați de șuieratul unui baci, iar eu am putut să mă îndepărtez, furișându-mă printre ferigi și păpuriș.
Altădată l-am salvat eu pe el. L-am văzut de la distanță: scotea fum. Am fugit spre el, lăsând vacile fără păstor. Am cărat apă cu pumnul, din Ficău, până când am stins focul din scorbură. Noroc că era un foc mocnit, fără flacără. Și că nu bătea vântul.
Scorbura aceea era locul în care ascundeam câte o cutie de chibrituri, să n-o ajungă ploaia. Tot acolo lăsam prada de peste zi, în așteptarea serii: pește din Ficău, câțiva cartofi din tarlaua colectivei, șiraguri de ciuperci sau vreun săculeț cu ghindă. Traista cu merinde o agățam de o creangă, mai sus, să nu ajungă vacile la ea.
Are o energie specială coricovul din Peri, chiar și așa gârbovit. L-am îmbrățișat și m-am rugat, în gând, să-l găsesc în picioare, cu sevă încă în ramuri, și data viitoare. Aș vrea să-l știu așa și la sfârșitul lumii. Căci, la fel ca în cazul părinților, nu-mi pot imagina lumea fără el.
P. S. Coricove = mere pădurețe.
Citiți și alte povești la gura sobei:
4. Dudul
2. La săniuș
1. Pițărăul
