Da, Klaus Iohannis! Aşa, da!

Cine a văzut conferinţa de presă a lui Klaus Iohannis a avut toate motivele să se întrebe: „De ce n-a fost aşa, mereu, Klaus Iohannis?!”

O întrebare justificată de o imagine total diferită a actualului preşedinte faţă de ce-am văzut până acum la el.

Iohannis cel de azi a fost aşa cum şi-ar dori oricine de la altcineva. De la preşedinte până la cel mai apropiat om de lângă noi. De la politicianul care ne cere votul până la omul simplu, de pe stradă.

Adică, uşor de „citit”. Cu sufletul pe masă. Deschis. Sincer. Relaxat. Înţelept. Jovial. Natural. Exigent. Serios. Sobru. Glumeţ. Credibil. Aşezat. Stăpân pe sine.

Azi, Klaus Iohannis ne-a surprins pe toţi. Cristian Tudor Popescu l-a analizat foarte bine, în intervenţia sa de la Digi 24.

„A progresat foarte mult. A dat nişte răspunsuri care diferă de stilul cu care ne-a obişnuit, care i-a atras porecla de Robocop. A dat răspunsuri articulate, a reuşit să modifice puţin imaginea despre el. A răspuns în multe situaţii ca un om„, a spus CTP, la Digi 24.

Mi-a atras atenţia în special această ultimă subliniere din intervenţia experimentatului gazetar. Căci ea defineşte cel mai clar prestaţia candidatului PNL pentru un nou mandat la Palatul Cotroceni.

Da, Klaus Iohannis! Aşa, da!

Exact asta i-a lipsit preşedintelui, în anii în care a ţinut cârma Preşedinţiei României. Să fie… natural, vorba sloganului său electoral pentru o „Românie normală”.

N-a putut, iar pentru asta există multe explicaţii. În primul rând, că nu aşa a trăit până acum. Nu are gena lui Băsescu, pentru că nu e Băsescu. Nu s-a născut genul „popular”, dimpotrivă. Nu degeaba îl atacau acum 5 ani PSD-iştii, în frunte cu Firea şi Ponta, că „e neamţ”. Omul chiar e! 🙂 Dar nu în sensul că aparţine etniei respective, ci că are caracter aparent „rece”, sobru, de „nordic” greu de „digerat” prin astfel de locuri bizantine.

Să nu uităm însă că România modernă a devenit modernă tocmai pe mâna unui „neamţ”. Regele Carol I a însemnat enorm pentru renaşterea naţiei, deşi era privit drept „acru”, „rece”, după gustul balcanic. La început, nici măcar nu vorbea româneşte, avea traducător în Consiliul de Coroană.

Dar „Carol I nu dorea să fie simpatic, el era rege”, după cum povestea cândva istoricul Neagu Djuvara, în Dilema Veche.

Iar ca rege a ajutat enorm o ţară căreia nici măcar nu-i aparţinea.

Klaus Iohannis nu e Carol I. S-a născut şi a trăit în România, vorbeşte româneşte de mic aşa cum vorbeşte şi limba germană, ca etnic. Putea să-şi însuşească mai bine comportamentul balcanic al românului, dacă ar fi ştiut că asta îi va folosi cândva în viaţă, recte acum, ca preşedinte ce are nevoie de simpatia societăţii.

Însă n-a ştiut şi probabil că nici nu şi-a dorit. A vrut să fie el însuşi şi, inclusiv ca preşedinte, chiar a fost. L-am văzut la început aproape timid. Speriat de vorbitul în public, de discursul liber, de conferinţe de presă, de întrebări.

Îmi aduc aminte că, înainte de turul doi pentru alegerile prezidenţiale din 2014, ne-a vizitat la redacţia Reporter Virtual, unde lucram pe atunci. A fost unul dintre foarte puţinele locuri în care a acceptat să vină pentru interviu. Mai fusese înainte doar la Realitatea TV a lui Rareş Bogdan şi în emisiunea Mădălinei Puşcalău, actuala sa purtătoare de cuvânt în Administraţia Prezidenţială, pe atunci la B1 TV.

L-am intervievat alături de Adrian Halpert şi de ceilalţi foşti colegi jurnalişti. Era greu să scoţi ceva „tare” din gura lui. Vorbea rar, foarte calculat, apăsat şi prea puţin deschis. Părea că a îmbrăcat straie care îl strângeau foarte tare.

Greu şi-a intrat în haina de preşedinte. Firesc, totuşi. Cum bine spunea Băsescu, în primul mandat abia înveţi meseria asta. Avea dreptate. Şi în cazul său, dar şi al lui Iohannis.

Pe parcurs, nevoit să înoate împotriva curentului într-o politică dominată de acelaşi etern PSD, Klaus Iohannis a progresat, într-adevăr.

Pe parcurs, şi-a dat drumul la gură, a apărut mai desc în public, s-a oprit la întrebările reporterilor pe traseu, a vorbit deschis de la multe tribune. Iar azi, a demonstrat că poate şi mai mult decât atât.

A arătat că poate fi… NORMAL. Azi, chiar l-am văzut pe omul Iohannis, cel căruia protestatarii de după Colectiv îi cerea în stradă „Klaus, Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse!”. Şi ne-a scăpat. Şi de Ponta, acum şi de Dăncilă, chiar de PSD, se poate spune.

Dar mai mult decât orice, Iohannis ne-a scăpat de vechiul Iohannis. Cel scorţos, panicat de greutatea funcţiei, de slăbiciunile ADN-ului său de „neamţ rece”, arogant chiar, distant, zgârcit la vorbă şi ezitant uneori.

Azi, am văzut că Iohannis zâmbeşte (deşi nu-i cazul să exagereze), că are şi o poantă la el, că ştie să fie o combinaţie reuşită între funcţie şi persoană. Am văzut că poate chiar să recunoască atunci când greşeşte (numirea lui Dăncilă) sau că are puterea să regrete gesturi inevitabile, pe care a fost obligat să le execute (debarcarea lui Kovesi de la DNA).

Or, nimeni nu-i perfect, nu-i aşa? Nici măcar un preşedinte. Tot ce am eu nevoie de la el – nu spun că asta trebuie să-i ceară şi alţii – e să fie… normal. Adică, OM. Cu plusurile şi minusurile lui. Şi să se străduiască să crească. Natural.

Unii dintre noi cer de la aleşi ce nu cer nici măcar de la ei: să fie PERFECŢI. Nu există aşa ceva. Nicăieri în lume. Peste tot, politicienii sunt reflexia societăţii. Iohannis nu poate fi mai bun sau mai rău decât suntem noi toţi.

Iar noi nu suntem toţi idealul. Greşim. Dar şi învăţăm. Iohannis a făcut asta. Nici nu avea de ce să n-o facă. Chiar dacă nu i-a fost deloc uşor.

Să conduci România poate fi misiunea imposibilă. O ţară în care unirea şi încrederea sunt excepţii de la regula războiului româno-român devine deseori calvar total.

E mai simplu să fii la Casa Albă decât la Cotroceni. Iar „neamţul” nu putea face minuni. Nimeni nu putea.

Dar pentru mine şi cei care cred la fel, mai important decât să-l recuperăm pe „adevăratul Iohannnis” (în speranţa că acela e cel pe care l-am văzut azi) a fost să ştim că, acolo sus, la Cotroceni, cineva ţine cârma pe direcţia bună. Aşa cum bine spunea Andrei Caramitru, care recunoaştea azi că nu l-a iubit niciodată pe actualul preşedinte, dar că a rămas pe direcţia UE&NATO şi de aceea trebuie votat. Corect!

Şi asta contează mai mult decât orice! N-a fost Klaus Iohannis geniul Carpaţilor şi nici nu ştiu cine ar fi putut să fie varianta ideală. N-a mulţumit pe toată lumea şi nici n-a ajuns la sufletul mulţimilor precum reuşeau Băsescu sau chiar Ion Iliescu.

Dar şi-a văzut de treaba lui, în felul lui, şi a vrut să facă mai bine, atât pentru el, cât şi pentru noi. De asta sunt absolut convins.

Chiar dacă nu l-ai plăcut niciodată, e nedrept să-l priveşti ca pe un duşman al poporului şi să-i pui în cârcă tot răul având drept sursă cauze istorice, recente sau de secole.

Cu acest Iohannis, mai mult sau mai puţin simpatic, rece sau mai cald, România nu s-a prăbuşit. Nu s-a ales praful de noi, deşi poporul a avut grijă, în 2016, să-şi dea singur foc la valiză, punând ţara pe tava PSD-ALDE. Prin vot liber, nu cu forţa.

Klaus Iohannis a primit pe mână o ţară controlată de o putere politică ce obţinuse, prin alegeri libere, cea mai importantă armă pentru a distruge tot ce vrea ea: majoritatea parlamentară.

Dacă ai majoritate în Parlament, nimeni nu-ţi stă în cale când vrei să calci totul în picioare. Tot! Poporul însuşi, strada, preşedintele, serviciile secrete, UE, NATO, orice. Iar Liviu Dragnea a arătat ce rău poţi face când ai primit puterea totală în Parlament.

Asta-i ţara pe care a primit-o Iohannis, în 2015! Putea cineva să facă mai mult decât el pentru a o salva din calea dezastrului? Poate da. Dar dacă n-a fost altcineva mai bun, înseamnă că nici nu meritam să fie. Şi dacă Iohannis n-a protejat-o în alt fel, dacă nu s-a mişcat „mai cu talent”, pe gustul oricui, atunci se cheamă că atât a putut.

E puţin? Depinde din ce unghi priveşti. Pentru mine, nu e.