Brucan a greşit cu 10 ani

„Pentru a deprinde democraţia, ro­mâ­nii vor avea nevoie de 20 de ani”, a fost celebra „profeţie” făcută de fostul comunist Silviu Brucan, cel care a pozat, la Revoluţie, în opozant al lui Ceauşescu, deşi fusese vreme bună înainte unul dintre tovarăşii loiali ai fostului dictator.

Şi deşi Brucan nu avea câtuşi de puţin căderea morală de a fi luat în serios atunci când a scos ceva pe gură, vorbele sale au rămas puternic fixate în mentalul public.

Numai şi numai din acest motiv, al „zicerii din popor”, „profeţia” lui Brucan merită adusă în discuţie în special azi, când Guvernul Ludovic Orban a fost votat în Parlamentul României.

Putem spune, azi şi doar azi, că Brucan s-a înşelat cu 10 ani. România a avut nevoie nu de 20 de ani, cum spunea vechea şulfă comunistă, ci de 30.

Abia de azi încolo, odată cu plecarea (probabil pe termen lung) a PSD de la putere, România poate spune că a „deprins democraţia”, în sfârşit!

De ce acum şi nu în urmă cu alţi ani? Pentru că, pentru mine cel puţin, devine clar, de azi încolo, că urmaşii lui Nicolae Ceauşescu  nu vor mai „pupa” multă vreme la putere. Poate chiar deloc.

Iar „copiii” comunismului sunt în special cei din PSD, oameni ca Dragnea, Dăncilă, Mazăre, Ponta etc., dar şi „clone” ale lor din alte partide (ALDE nu e mai curat, acum, că a votat Guvernul PNL!), pentru care politica egal hoţie şi legea sunt eu. Or, deşi Brucan n-a spus-o, asta nu e democraţie, ci „demokratură”! Care în sfârşit, de azi încolo, nu va mai apărea la butoanele României.

Nu înseamnă că noul cabinet liberal – alături de întreaga Opoziţie şi de toţi cei care au condus la îndepărtarea PSD de la putere, în frunte cu preşedintele Iohannis – poartă meritul şi garanţia imunizării României faţă de virusul comunismului estic. Şi nici că nu vom mai avea suprize neplăcute şi de aici încolo. Nu.

Înseamnă doar că tragedii anti-democraţie occidentală, precum cele trăite sub Dragnea din 2016 încoace, nu vor mai exista. Iar dacă nu va mai exista riscul de a face cale-ntoarsă de la democraţie, atunci se cheamă că am „deprins-o”, vorba Brucanului.

Şi chiar aşa şi este! Căci actuala conjunctură politică internă şi internaţională (dublată de traumele experimentate de societatea românească în ultimii 30 de ani, cu predilecţie în ultimii 3 ani) nu va mai permite să experimentăm cataclisme precum cele suferite din 2016 încoace, de când Liviu Dragnea a preluat puterea.

Dar tocmai această nenorocire pusă la cale de baronul Teleormanului (alături de ajutoarele lui, care trebuie să plătească pentru răul făcut ţării – vezi 10 august, împrumuturile externe, depopularea) a devenit garanţia că aşa ceva nu se va mai putea repeta.

Intrată în marea familie UE, România nu-şi mai permite niciodată să provoace crize interne, dirijate dinspre est şi care lovesc până în vest, dovadă că suntem singura ţară care ţine în loc instalarea noii Comisii Europene, după cum bine a remarcat Dan Tăpălagă, în comentariul său pe G4Media.ro.

Iar acesta este un bun motiv să credem cu tărie că Europa s-a săturat de experimente gen Dragnea sau Dăncilă, executate de urmaşii lui Ceauşescu, Brucan sau Ion Iliescu, fie ei din Teleorman, Dolj, Constanţa sau Olt.

Pur şi simplu, după ce a devenit limpede că filonul pro-URSS din politica românească riscă să provoace crize cu impact devastator inclusiv în sânul Europei, Bruxelles-ul a înţeles că nu mai poate trata Bucureştiului cu mănuşi.

De la Timmermnas citire, a fost clar că „demokratura” construită de regimul FSN după Revoluţie funcţionează cu bani publici drenaţi prin corupţie, care alimentează politica de tip Dragnea. Iar consecinţele sunt devastatoare şi pentru România, şi pentru Europa, lucru valabil în orice ţară din est intrată în marea familie UE.

Pe fondul unei politici tot mai stranii a liderului de la Casa Albă, privită de unii ca ajutor indirect dat „ţarului” de la Kremlin, Europa a înţeles că nu poate supravieţui clivajelor dintre marile plăci tectonice ale politicii planetare decât prin coeziune şi intoleranţă faţă de sursele-cheie ale atacurilor anti-europene: corupţia, dranarea banul public şi manipularea mediatică.

De aceea, strivită cumva de presiunile pe axa SUA-China-Rusia-Turcia-Iran, Europa a decis, într-un târziu, să mute în sensul protejării puterii sale internaţionale. Iar mutarea a constat în mai multă coeziune internă, intoleranţă faţă de corupţie, investiţii publice pentru protejarea modului de viaţă comunitar – de altfel, unul dintre punctele importante pe agenda viitoarei Comisii Europene în mandatul Ursulei von der Leyen.

Avantajul României a fost, în toată această perioadă de 20 de ani evocată de Brucan, că Rusia nu s-a pus bine pe picioare după prăbuşirea URSS, iar noi ne-am îndreptat, fie şi cu frâna trasă, spre singura destinaţie validă din punct de vedere ale finanţării unei minime prosperităţi naţionale: Europa.

Pe acest fond al degrindoladei inevitabile la Moscova, agenţii răsăritului au pierdut teren în România, în paralel cu consolidarea relaţiei România-SUA-NATO. Iar maximul din ce-au mai putut să facă, într-o încercare aproape disperată de a nu depune armele în raport cu vestul, a fost să producă un regim de tip Dragnea-Dăncilă-Ponta-Vâlcov, care evident că a făcut şi el maximum din ce putea să facă: a sucit hăţurile pe direcţia est, întorcând arogant spatele UE şi încercând să provoace o ruptură iminentă de blocul comunitar, care i-ar fi permis Rusiei să reintre puternic în cărţi în estul Europei, mai ales după „alianţa de tradiţie” cu Ungaria lui Viktor Orban.

Nu le-a ieşit cu România, şi nici Orban nu se mai simte prea bine în Ungaria, mai ales după ce a pierdut capitala Budapesta în favoarea unui politician anti-iliberal.

După căderea lui Dragnea, Viorica Dăncilă nici n-a mai contat, iar oamenii lui Putin au înţeles că au pierdut partida aici, cel puţin pe termen scurt şi mediu.

Evident, rămân încă „ancore” din timpuri străvechi sau dobândite mai recent, plasate inclusiv în politică sau justiţie (vezi ce se întâmplă la vârful CSM), dar nu e suficient.

Un strateg de clasă ca Putin ştie că nu poate face mare lucru cu unul ca Orlando Teodorovici, dacă e să luăm în serios acuzaţia de „spion”, pe care i-a adus-o ministrului PSD de Finanţe succesorul său în funcţie, liberalul Florin Cîţu.

Cei care privesc atent la tot acest tablou în care, la vedere e politicul şi dedesubt încleştarea dar şi negocierile dintre serviciile secrete, ştiu că Rusia a pierdut bătălia în România. Iar azi a devenit clar-cristal, odată cu instalarea Guvernului Orban, care a trecut la vot în Parlament, deşi Parlamentul e acelaşi care a susţinut atacul lui Dragnea la Europa!

Iar cauza principală stă tocmai în acei 20 de ani „brucanieni”, în care România s-a dus spre NATO şi UE, după destrămarea URSS şi anii de mari slăbiciuni care au urmat la Moscova.

Pentru noi, nu cei 20 de ani pomeniţi de Brucan, ci aproape 30 (care se fac în decembrie) au fost ani în care n-am simţit niciodată că am scăpat definitiv de comunismul rezidual şi nici că ne-am însuşit pe deplin democraţia de care vorbea bătrânul bolşevic-oracol.

Când a apărut asaltul lui Dragnea, am crezut uneori că e totul pierdut; nimic nu părea să-i stea în faţă. Până când a explodat „nucleara”!

Iar „nucleara” nu putea fi alta decât democraţia însăşi.

A fost tocmai bomba devastatoare produsă de germenii acelei democraţii, pe care oameni ca Brucan&Dragnea&Dăncilă&Ponta n-au vrut-o, de fapt, democraţiei pură niciodată. Au dorit, ca şi Iliescu, o „demokratură”, adică un amestec între democraţie şi dictatură, ceva de genul Turcia zilelor noastre, de exemplu.

Dragnea a fost lovit tocmai de unul dintre pilonii democraţiei – justiţia. Şi nu pentru că a fost la comandă, cum tot clamau vocile moscovite din România, ci pentru că era „condamnabil” pe bune, prin faptele sale vizile şi prin ochii copiilor de la Teleorman.

Nu ştia el Brucan, atunci când a profeţit 20 de ani ani, că democraţia din România va fi salvată exact de ea însăşi, prin a treia ei putere în stat. 10 ani mai târziu, ce-i drept.

P.S.: Rareş Bogdan spunea azi că PNL va sta 5 ani la guvernare. Ca să rămânem în logica brucaniană, PNL şi orice guvern al opoziţiei actuale ar face bine să stea la putere măcar vreo 20 de ani. Asta aşa, dacă vrem să terminăm odată cu profeţiile comuniştilor vechi şi noi…