POVEȘTI LA GURA SOBEI (2)

La săniuş

Săniușul… Este suprema definiție a bucuriei de a trăi. Are toate ingredientele: copilărie, viață, libertate, veselie, natură, competiție, temeritate, pricepere, curaj. Zbenguială în toată regula. Obraji îmbujorați. Și, da, o nesfârșită stare de bine. Plus un dram de responsabilitate: nu-ți trage nimeni sania spre derdeluș.

Când plecam spre Capela sau spre Pădurea lui Popescu, ne asiguram că tălpicile saniei sunt date cu parafină, că funia de tracțiune e la locul ei, că buzunarele ne sunt burdușite cu poame (felii subțiri de mere și pere, dar și prune fără sâmburi, uscate în timpul verii pe rogojini de nuiele împletite).

Eram ca niște moșuleți de șapte-opt-zece ani: ciorapi de lână în bocancii cu două numere mai mari, găsiți prin pod, cojoc de oaie moștenit de la bunici, mănuși împletite de Baba (care crescuse zece copii și vreo douăzeci de nepoți), căciulă groasă îndesată pe urechi. Nu ne speria nici gerul Bobotezei. Cine se punea cu noi? Eram împărați!

Pe drumul spre Capela, cel mai greu era nu să tragem săniile, ci să facem pârtie. Înaintam greu, cu pași mici, călcând de două ori în loc. De obicei, zăpada ne venea până la genunchi sau până la șold, dar uneori ne ajungea până la brâu. Abia ne mai vedeam unii pe alții, ca niște mogâldețe! Iar celor mai prichindei li se auzeau vocile de sub streașina omătului, însoțite de dansul căciulilor pe poteca ce se deschidea sub bocancii voinicilor din față.

Și ce frumos era când ningea! Uneori, fulgii erau atât de mari și de deși, încât nu vedeai la zece metri. Eram prizonierii zăpezii, dar nu ne păsa: țopăiam de bucurie, alergam să-i prindem în zbor, înainte de a lua contact cu covorul de sub tălpile noastre. Și nu știu de ce, dar uneori aveam impresia că și iepurii țopăiesc de fericire, că și gaițele cele gălăgioase se bucură, că și copacilor le place mantia albă, că însuși cerul râde cu gura până la urechi.

Cădeam de multe ori, dar ăsta era motiv de veselie. Îmbrățișam zăpada ca pe o mamă bună, ne scuturam și mergeam mai departe. Împrejurul nostru era o imensitate albă, un ocean pe care se reflectau razele tăioase ale soarelui de iarnă. Ici-colo se ițeau urme de iepure sau de căprioară. „Doar nu i-o prinde vulpea… ori vreun lup flămând…”, gândeam. Nu era ușor nici pentru bieții iepurași…

Pentru întâlnirea cu lupii aveam un toiag de om mare, unul ciobănesc, cioplit din lemn de corn. Era tare ca osul. Și mai aveam toporișca legată de speteaza săniuței. Plus o cutie de chibrituri, să facem focul. Ăi bătrâni ne spuseseră că lupii fug de foc, nu le place vâlvătaia. „S-au învățat minte după ce le-a făcut capra”, găseam eu explicația, cu gândul la „Capra cu trei iezi”.

Tot pentru a speria lupii aveam pistoale cu pulbere și arcuri cu săgeți. Pistoalele le făceam dintr-o țeavă de excavator, plumbuită la un cap și deschisă la celălalt, fixată într-o bucată de lemn, un cui îndoit la 90 de grade și o bucată de cauciuc. De „muniție” făceam rost pisând sulful de la capătul bețelor de chibrit până când obțineam o pulbere explozivă. Pistolul nostru producea pocnituri asurzitoare, dar nu împușca pe nimeni.

În schimb, arcul cu săgeți nu făcea niciun fel de zgomot, dar putea doborî pasărea în zbor. Ne imaginam noi că putea răpune chiar și un lup. Sau, dacă nu-l omora, măcar să-l pună pe fugă ori să-i împuțineze puterile, cât să-i dăm cu bâta în cap.

Arcul era din lemn de alun cu sfoară de bumbac. Săgețile aveau la un capăt pinten de placaj, pentru direcție, iar la celălalt – o andrea oțelită. Toate astea le fabricam noi, după instructajul făcut de băieții mai mari.

Odată ajunși sus, pe Dealul Capelei, începea nebunia! Ne dădeam drumul la vale prin omătul neatins, iar săniile se opreau degrabă, sufocate de zăpada pufoasă. Orice încercare aducea însă o bucată de pârtie. Câștigam teren metru cu metru, iar după șapte-opt șarje, aveam pârtie până la baza Capelei.

„Hai la Popescu!”, striga câte unul, și săniile se aliniau pentru a trece Valea Neagră, prin vad sau pe gheața groasă, dincolo, în Pădurea lui Popescu. Acolo era mai mult de urcat, dar și mai mult de coborât. Și era mult mai palpitant, pe drumeagul care șerpuia printre copaci. Doar cei mai curajoși se aventurau prin pădure. Coasta era mai abruptă, atingeai viteze amețitoare. Dacă nu erai atent, te trezeai cu un copac în brațe.

Dar tocmai de aceea, stăteam mai mult „la Popescu” decât pe Capela: era mai multă aventură. Și ne găseam mai aproape de lupi… „Vino, lupule, dacă ai curaj! Hai, vino, să-ți trimit o săgeată drept în frunte! Să vedem care pe care!” Ne făceam curaj. Dar de viteji ce eram, țineam focul mereu aprins – un foc mare, sus, la vârful derdelușului, unde ne stabiliserăm tabăra de bază. Focul nu se stingea niciodată, pentru că, prin rotație, puneam vreascuri adunate de prin pădure.

Era focul fricii noastre de lupi, dar și salvarea noastră de frig. Când gerul trecea de bariera mănușilor de lână ori a celor trei perechi de ciorapi, ne dezmorțeam mâinile și picioarele lângă flăcările binefăcătoare. Scaune, în jurul focului, ne erau chiar săniile.

Erau momentele în care îmi confirmam aptitudinile de șef de trib. Dispăream câteva minute și reveneam cu o pungă de cartofi, scoși dintr-o groapă adâncă de un metru și acoperită cu mai multe straturi de frunze și de vreascuri. O groapă numai de mine știută, pe care o pregăteam în fiecare an, spre sfârșitul verii, ascunzând în ea un sac de cartofi, șterpeliți de pe întinsele tarlale ale C.A.P.-ului. Săpasem groapa într-o zi când îmi venise rândul să fiu văcarul satului. O poziționasem la baza unui stejar scorburos, care de ani de zile păstra secretul nostru.

Iarna, în timp ce ne dezmorțeam în jurul focului, cartofii se coceau în jarul incandescent. Iar când îi scoteam, erau un deliciu!

De mare folos ne erau și poamele cu care încă de acasă ne burdușeam buzunarele. O infuzie de vitamine, care ne mai ținea și de foame.

Și tot instinctul meu de om al codrului mă ajuta ca, în decembrie sau ianuarie, să descopăr coricove pe sub stratul gros de nea. Așa le spunem noi, oltenii din Gorjul submontan, merelor pădurețe: coricove.

Știam unde se află fiecare coricov, știam și dacă în acel an a avut rod bogat sau nu. De obicei, coricovele sunt atât de acre, că nu prea poți să le bagi în gură. Dar toamna târziu, după ce dă bruma, devin parfumate și bune de mâncat. Iar când sunt atinse un pic și de ger, sub stratul subțire de frunze și sub cel gros de zăpadă, devin o delicatesă.

Cu așa minunății ne desfătam noi în jurul focului ori când ne dădeam drumul la vale, strigând: „Pârtieeeeeee!”

Iar când se apropia înserarea, plecam spre casă cu gândul că a doua zi vom reveni, oricât ar fi fost de frig, oricât ar fi nins de mult.

Mergând agale pe poteca din mijlocul nămeților, în față ne apăreau, în depărtare, fuioarele de fum care se înălțau spre cer din coșurile caselor. Știam că ne așteaptă o sobă caldă, de pe brâul căreia ne zâmbeau două gutui. Plus dovleacul pus la copt, în cuptor. Plus ceainicul de pe plită.

Iar peste toate – lumina târzie de pe fața brăzdată a bunicilor.