În prima parte a dosarului nostru despre naționalismul la români, am prezentat originile lui francmasonice și degenerarea idealului național și patriotic al României Mari în naționalism extremist, xenofob, rasist, antisemit și antidemocratic. Așa a fost promovat de gânditori naționaliști (A. C. Cuza, Nicolae Iorga, Nae Ionescu etc.) și implementat de cele trei mari și odioase dictaturi din anii ’30-’40 ai secolului trecut: dictatura carlistă, statul național-legionar și dictatura fascistă antonesciană.
De la publicarea primei părți a acestui studiu, s-au înregistrat noi victorii ale extremismului naționalist, în România și în Europa.
În Germania, partidul Alternative für Deutschland (Alternativa pentru Germania) – formațiune de extremă dreapta, cu ideologie evident inspirată de NSDAP-ul lui Hitler, condusă de o lesbiană cu bunic fost membru SS și judecător nazist, numit direct de Führer – a câştigat detaşat alegerile regionale din landul Saxonia-Anhalt (teritorii ale fostei Germanii comuniste, RDG), cu 43,8% din voturi.
Din SUA, președintele Donald Trump, acest ”bișnițar” trădător al Lumii Libere, a salutat cu entuziasm victoria extremiștilor germani, comentând pe rețeaua sa Truth Social: ”Wow! Partidul Populist din Germania tocmai a avut o seară cu adevărat extraordinară! În sfârșit, s-au săturat de regulile și reglementările absolut oribile privind imigrația, care au afectat atât de grav Germania. SUNT ÎN ASCENSIUNE și nu vor mai accepta asta!”.
În România, alianța de facto a naționaliștilor pro-Rusia din AUR și a mafioților din PSD conduși de Clanul Lia Olguța Vasilescu – Claudiu Manda a reușit să captureze Televiziunea Națională (preluată de AUR prin persoana unei jurnaliste puternic implicată în propaganda naționalistă și pro-Rusia, lăudată intens de fosta publicație rusească de propagandă Sputnik) și Radioul Național (preluat de PSD prin promovarea unui dubios personaj penal). Se finalizează o nouă etapă în confiscarea statului român și pregătirea instaurării unui regim naționalist antidemocratic.
Tot în România, președintele Nicușor Dan a decis să participe la festivitățile de deschidere a noului an școlar organizate la școala din comuna Curcani (Călărași), locul unde în septembrie 1939 au fost executați patru legionari din ordinul regelui Carol al II-lea, ca represalii pentru asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu. Bizară coincidență…
Rădăcinile ”Epocii de Aur” – renașterea naționalismului sub chipul comunismului ceaușist în anii ’60 ai secolului trecut
Expresia ”Epoca de Aur” apare în narativele mașinăriei propagandistice a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu pe la începutul anilor ’80. Totuși, proclamarea acestei ”epoci” a fost pregătită pas cu pas de dictatura comunistă încă din anii ’60.
”Epoca de Aur” desemna atât așa-zisele mari realizări ale economiei socialiste sub conducerea ”genială” a Tovarășului, cât și o mitologie politică construită în jurul cultului personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu. Această mitologie politică o putem încă regăsi în narativele promovate de naționaliștii de la AUR, din gruparea Călin Georgescu ori de Rusia în cadrul războiului hibrid pe care-l poartă, din păcate, cu succes împotriva României.
”Epoca de Aur” prezenta România socialistă ca fiind o societate aproape perfectă, aflată într-un proces istoric excepțional, condusă impecabil de Partidul Comunist Român, succesul fiind garantat de ”genialitatea” lui Nicolae Ceaușescu, ”cel mai iubit fiu al poporului”, întruchiparea intereselor și aspirațiilor istorice ale întregii națiuni.
Asistăm la un paradox fundamental în propaganda naționalist-comunistă a ”Epocii de Aur” ceaușiste: un sistem politic marxist-leninist, oficial întemeiat pe internaționalismul proletar, își legitimează puterea prin exaltarea națiunii, a trecutului istoric și a suveranității față de marile puteri, inclusiv cele comuniste, asumându-și un naționalism aproape legionaroid.
Un paradox asemănător descoperim și în propaganda extremiștilor de la AUR: promovează suveranitatea, exaltarea națiunii, mitologizarea trecutului istoric, naționalismul legionaroid cu multe ”pete” ceaușiste și, în același timp, acționează direct și indirect pentru protejarea intereselor geopolitice ale Rusiei în România și Europa de Est. Concret: sabotarea efortului României de a dota Armata Română cu armament modern prin Programul SAFE; sabotarea măsurilor de apărare antiaeriană a României împotriva provocărilor cu drone lansate de Rusia; slăbirea susținerii românilor pentru apartenența României la Uniunea Europeană și NATO; promovarea candidatului pro-Rusia Călin Georgescu etc.
Regimul lui Ceaușescu nu a fost unul marxist-leninist, ci unul stalinist, în care puterea se concentra în mâinile dictatorului. Acțiunile politice ale AUR nu sunt în beneficiul României și al românilor, ci sunt subordonate intereselor politice ale lui George Simion, subordonate la rândul lor intereselor pe care Rusia le are în România și Europa de Est.
Rădăcinile naționalism-comunismului, devenit absurd și sinistru în proclamata ”Epocă de Aur”, merg până în anii 1960. După preluarea totală a puterii în 1965, Ceaușescu a început să afirme tot mai puternic o anumită autonomie a României față de Moscova. A făcut acest lucru nu din dorința de a dărui românilor un grad mai mare de libertate, ci pentru a-și proteja dictatura de hachițele Kremlinului. Constituția din 1965 a Republicii Socialiste România proclama ipocrit, încă din primul articol, că ”Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar”.
În realitate, România a fost un mare lagăr de concentrare, un spațiu al înfometării, al terorii exercitate de Securitate, Miliție și Partid, un loc al destinelor frânte pentru milioane de români.
21 august 1968 – ziua de naștere a naționalism-comunismului ceaușist
Momentul decisiv în lansarea naționalism-comunismului ceasușist a fost ziua de 21 august 1968, când Ceaușescu a condamnat public invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. Discursul de condamnare a fost țintut în Piața Palatului din București (azi, Piața Revoluției), exact locul în care, peste 21 de ani, dictatorul va rosti ultimul său discurs, penibil și grotesc. Însă în 1968, zeci de mii de ”oameni ai muncii”, adunați de Partid la ”manifestația populară”, l-au aclamat sincer pe Ceaușescu și au crezut că începe o epocă a libertății. Gravă și mortală eroare de interpretare…
Discursul lui Ceaușescu de condamnare a invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia i-a adus o enormă popularitate pe plan internațional, i-a deschis ușile marilor cancelarii occidentale, dar și seifurile multor bănci din Vest, care i-au acordat generos împrumuturile bănești din care și-a finanțat ulterior megalomanicele fantezii economice.
Acest discurs este esențial pentru definirea și implementarea naționalism-comunismului ceaușist. Dictatura lui Ceaușescu începe să construiască o imagine foarte seducătoare, chiar dacă într-un final s-a dovedit a fi o capcană mortală pentru români.
Partidul Comunist Român nu mai era doar reprezentantul clasei muncitoare, ci se transforma într-un ”partid suveranist”, apărătorul suveranității țării și demnității naționale. Regimul de dictatură al PCR-ului condus de Ceaușescu își găsise o sursă mult mai puternică, mai bogată de legitimitate – națiunea română. Conceptul de ”clasă muncitoare”, deși va fi folosit în continuare de propaganda ceaușistă, este diluat în marele concept al ”națiunii” care de facto ajunge să fie mai presus de ideologia marxist-leninistă, în numele căreia regimul ceaușist conducea țara.
Ideologia marxist-leninistă – sau, mai exact, bucăți din aceasta: proprietatea socialistă, economia centralizată, partidul unic etc. – alimentează mecanismul politic de control dictatorial exercitat asupra statului și societății. Naționalismul oferă însă ceva de mai mare preț: legitimitatea emoțională.
Dictatura ceaușistă i-a învățat pe cetățenii României Socialiste că este mai importantă ”mândria de a fi român” decât ”lupta de clasă”. Prin această metodă, Ceaușescu aproape că a obținut, pentru aproximativ un deceniu, loialitatea majorității românilor. Aceștia erau seduși de naționalism-comunismul ceaușist, care le hrănea orgoliul național cu un excepționalism aproape grotesc, și satisfăcuți de relativa prosperitate economică dobândită de România anilor ’70, ca urmare a infuziei imense, în economia națională, de capital provenit din împrumuturile externe contractate de Ceaușescu.
Cotitura din 1971 – ”Tezele din iulie” sau despre cum pătrunde cultul personalității în naționalism-comunismul ceaușist
În iunie 1971, Ceaușescu a vizitat patru state comuniste asiatice: China, Coreea de Nord, Vietnam și Mongolia.
În China comunistă, Ceaușescu a fost martorul Revoluției Culturale în plin avânt, lansată de dictatorul Mao Zedong. Dictatorul român a fost fascinat de mobilizarea maselor, de cultul personalității Marelui Lider și de controlul ideologic total exercitat de Partidul Comunist Chinez asupra tineretului și culturii. Totodoată, Ceaușescu a sesizat importanța deosebită a Revoluției Culturale în eliminarea opoziției din interiorul Partidului și în dobândirea controlului absolut asupra statului și societății.
În Coreea de Nord, Ceaușescu a fost primit într-o butaforie fastuoasă de către dictatorul Kim Ir Sen și invitat să vizioneze grandioase spectacole de propagandă pe stadioane, cu coreografii perfect sincronizate la care au participat peste 120.000 de oameni. Acestea transmiteau un mesaj unic: zeificarea publică a liderului, bazată pe ideologia Ciuce, confecționată de Partidul Muncitoresc Coreean pentru a exercita controlul absolut asupra țării.
Revenit la București, Ceaușescu a decis să implementeze un program agresiv de ”inginerie socială” asupra statului și societății românești, după chipul celor văzute și învățate în China și Coreea de Nord. Acest demers, care va prăbuși România și, într-un sfârșit, va provoca Revoluția din Decembrie 1989, a început cu ”Tezele din iulie” – cele 17 propuneri ideologice prezentate de Ceaușescu în ziua de 6 iulie 1971, în fața Comitetului Executiv al Partidului Comunist Român, într-un document intitulat ”Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”.
”Tezele din iulie” au fost elaborate în contextul în care la nivelul nomenclaturii comuniste se manifestau tot mai puternic suspiciuni în legătură cu relativa liberalizare a culturii, cu influențele occidentale asupra tineretului, cu autonomia tot mai evidentă pe care și-o asumau unii intelectuali români.
Declarativ, ”Tezele din iulie” condamnă naționalismul. În textul lor se proclamă ”datoria organizațiilor de partid să combată cu fermitate orice tendință şi formă de exprimare a naționalismului”. În practică, ”Tezele” au fost temeiul lansării unui agresiv program de propagandă naționalist-comunistă prin intermediul Festivalului Național ”Cântarea României”, precum și prin mitologizarea trecutului istoric în studii de istorie, filme artistice, romane ”istorice” etc.
Naționalism-comunismul ceaușist devine tot mai rigid, iar principalul instrument de propagare este cultul personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu, al cărui chip confecționat de propaganda Partidului are toate caracteristicile a ceea ce numim un „mesia politic”, „salvatorul națiunii”, „sursa prosperității și fericirii întregului popor”.
”Tezele din iulie” consacră controlul dictaturii asupra culturii. Naționalism-comunismul devine treptat matricea după care se construiesc atât ”omul nou”, cât și ”societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Deși nu abandonează limbajul ideologic marxist-leninist (dimpotrivă, îl reafirmă în forme staliniste), ”Tezele din iulie” deschid calea spre definirea a ceea ce înseamnă pentru dictatura lui Ceaușescu ”a fi bun român”.
Apartenența ideologică la Programul Partidului este combinată cu conformarea față de modelul de ”bun român”, confecționat de propaganda dictaturii ceaușiste. Încep anii unei demonice pervertiri a unor idei fundamentale pentru existența românilor: națiune, patrie, suveranitate, patriotism, strămoși, istorie.
Națiunea Română și Partidul – entități inseparabile, chemate la un destin comun sub conducerea ”Marelui Lider”
În implementarea naționalism-comunismului, dictatura lui Ceaușescu depășește limitele ideologiei marxist-leniniste. Prin Constituția din 1965, Partidul Comunist Român este proclamat ca fiind ”forța politică conducătoare a întregii societăți”. În aceeași Constituție, se afirmă că ”întreaga putere în Republica Socialistă România aparține poporului, liber și stăpân pe soarta sa”.
În propaganda naționalist-comunistă a regimului Ceaușescu se operează o substituire progresivă, care ajunge să contrazică inclusiv Constituția oficială. Astfel, poporul român este echivalat cu națiunea română. Apoi, națiunea română se regăsește ca voință politică exclusiv în deciziile și activitatea Partidului Comunist Român. Într-un final, Partidul Comunist Român este identificat în voința și ”genialitatea” Tovarășului Secretar General al Partidului. Concluzia propagandei naționalist-comuniste este inevitabilă: Tovarășul Nicolae Ceaușescu personifică însăși națiunea română, într-o simbioză cu valențe aproape mistice, direct sau indirect proclamate de cultul personalității.
Observăm că nu există vreo diferență fundamentală între cultul personalității lui Ceaușescu și idolatrizarea unor alți ”mesia politici” din istoria naționalismului la români, precum Carol al II-lea, ”Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu sau Mareșalul Ion Antonescu. Și, evident, mai observăm că ”rețeta” naționalismului extremist (carlist, legionar, fascist ori ceaușist) este aplicată și în propaganda din jurul altor ”mesia politici” ai vremurilor noastre, așa cum sunt șarlatanul Călin Georgescu ori derbedeul agresiv George Simion.
Substituirea progresivă popor = națiune = partid = conducător este fundamentală pentru înțelegerea ”Epocii de Aur”, dar și a propagandei extremiste naționaliste cu miros de Rusia deversată în prezent de AUR-George Simion, Călin Georgescu ori Diana Șoșoacă.
Logica este pe cât de simplă, pe atât de eficientă: dacă partidul reprezintă națiunea, iar conducătorul reprezintă partidul, atunci contestarea conducătorului este prezentată implicit ca o contestare a națiunii însăși. Aici apare și se dezvoltă mecanismul politic pe care-l reegăsim și în formele extremiste ale naționalismului interbelic: critica puterii politice este confundată intenționat cu lipsa de patriotism.
Sau, cum declamă isteric extremiștii naționaliști de astăzi: dacă demaști că AUR, George Simion, Călin Georgescu ori Diana Șoșoacă se preling în siajul propagandei rusești, atunci înseamnă că ești trădător de țară, ”globalist vândut lui Soros”!
Narațiunea naționalism-comunismului ceaușist despre Istoria românilor
Fiecare națiune are nevoie de mituri fondatoare. Este important pentru o comunitate umană să dețină o descriere romanțată a începuturilor sale pentru a-și înțelege prezentul și, mai ales, pentru a-și construi viitorul. Miturile fondatoare conțin adevăruri istorice combinate cu elemente legendare și simbolice, fiind subordonate unui scop colectiv esențial: legitimarea și unificarea comunității.
În societățile deschise – specifice Lumii Libere –, trecutul și miturile fondatoare sunt mereu supuse dezbaterii. Această abordare nu conduce la dezintegrarea comunității, ci dimpotrivă, oferă o mai bună înțelegere a istoriei comunității respective, a prezentului și viitorului și, paradoxal, întărește unitatea comunității respective.
În dictaturi, miturile fondatoare sunt remodelate conform intereselor regimului politic. Orice dezbatere în care acestea ar fi contestate devine trădare de neam și de țară. ”Adevărul istoric” proclamat de dictatură nu poate fi comentat, are caracter divin și trebuie acceptat fără ezitare.
Naționalism-comunismul ceaușist și-a confecționat o narațiune aparte despre istoria românilor. Descoperim și aici o îndepărtare de la ”dogma marxist-leninistă”. Pentru dictatura lui Ceaușescu, Istoria nu mai este doar ”istoria luptei de clasă”, cum pretind Marx și Lenin. Istoricii aflați sub controlul și coordonarea regimului ceasușist dezvoltă narative specifice naționalism-comunismului, prin care caută să satisfacă obsesiile patologice pe care le avea Ceaușescu despre istoria românilor și despre propria sa contribuție ”genială” la Istorie.
În propaganda ceaușistă, dar și în lucrările ”de istorie” aprobate de cenzură, accentul se mută spre ”genialitatea” dacilor, spre romanitatea desăvârșită a poporului român, spre continuitatea românilor în ”spațiul carpato-danubiano-pontic”. Din lista numeroșilor (și cei mai mulți dintre ei anonimi) voievozi români, sunt alese câteva figuri legendare, precum Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul. Toate au fost prezentate astfel încât din proclamata bogăție a calităților lor morale și fizice (defectele fiind omise intenționat), propaganda naționalist-comunistă să-și extragă materialul necesar pentru a descrie „genialitatea”, „eroismul”, „înțelepciunea” dictatorului Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului” și continuatorul marilor conducători pe care i-a avut poporul român în istorie.
Ideea de ”unitate națională a românilor” a fost introdusă forțat în diferite momente ale istoriei medievale – când nu existau în mintea strămoșilor noțiuni precum „român” sau „unitate națională” – doar pentru a confecționa teoria existenței unui „fir roșu” al „luptei de emancipare națională și neatârnare” a românilor de-a lungul istoriei. Marile momente ale afirmării idealului național – 1821, 1848, 1859, 1877, 1918 – sunt prezentate în cheie „naționalistă”, cu minimalizarea rolului unor figuri istorice precum Regii României sau Iuliu Maniu. Ele sunt transformate în argumente „istorice” atât pentru „continuitatea” luptei de emancipare națională a românilor, cât și pentru confirmarea tezei oficiale care afirma că „Epoca de Aur”, proclamată de Ceaușescu, este rezultatul logic și inevitabil al luptei „milenare” a poporului român.
Naționalism-comunismul ceaușist a implementat excepționalismul în rescrierea Istoriei românilor. Strămoșii daci (traco-geți) sunt o civilizație măreață, izvor universal pentru alte civilizații din istorie. Aceasta, deși dacilor le lipsesc elemente esențiale, cum ar fi limba scrisă și construcțiile monumentale, pentru a fi considerați o mare civilizație. Romanii sunt strămoșii care definesc aproape exclusiv limba și cultura românilor născuți din amestecul daco-roman, „romanitatea” fiind elementul unic definitoriu pentru poporul român. O teză care trece sub tăcere marile influențe culturale și lingvistice pe care le-au avut asupra formării poporului român diferite alte popoare și civilizații.
Voievozii români mai importanți sunt transformați în figuri legendare, idealizați, aproape „sanctificați”, ca un cumul al calităților morale și fizice superioare ale neamului românesc. Nimic adevărat din perspectiva istoriei reale.
Documentul care consacră oficial viziunea naționalist-comunistă de sorginte ceaușistă asupra Istoriei românilor este ”Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism”, adoptat la cel de-al XI-lea Congres al PCR, în 1974. În viziunea acestui program politic, dezvoltarea istorică a poporului român este o luptă permanentă pentru „progresul economic și social, pentru libertate și neatârnare”, scopul final fiind făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate, ultima etapă a societății comuniste – ”visul de aur al umanității”. Ce nebunie!
Programul PCR adoptat la acest Congresul din 1974 mitologizează ”organizarea statală traco-dacică, ce a atins punctul culminant în perioada regatului lui Burebista și al lui Decebal”, teză pe care se va întemeia noua știință a ”tracologiei”, obsesiile ceaușiste și post-decembriste despre ”marea civilizație dacică” pe care le întâlnim astăzi printre naționaliștii lui Simion și Georgescu.
Documentul adoptat de Congresul al XI-lea al PCR evită să discute despre ”mileniul lipsă” din istoria românilor, care se întinde aproximativ între secolele al IV-lea și al XIII-lea, de la retragerea romană din Dacia până la primele însemnări despre vlahi în documente scrise. Se sare direct la ”apariția primelor formațiuni statale mici și concentrarea acestora în state feudale puternice, care au asigurat dezvoltarea continuă a forțelor de producție și conservarea ființei poporului”.
Evul Mediu românesc este caracterizat, din perspectiva Programului PCR, de ”rolul deosebit al țărănimii în viața țărilor românești, făcând din ea atât forța socială principală a dezvoltării economico-sociale, cât și factorul militar hotărâtor în bătăliile pe care poporul a trebuit să le ducă pentru apărarea entității naționale, a integrității patriei, a dreptului sacru de a trăi liber”.
Teza ”rolului deosebit al țărănimii” în feudalismul românesc – aproape defel regăsit la această amplitudine în studiile istorice serioase – a oferit propagandei naționalist-comuniste temeiul ideologic al idealizării țăranului român, al satului românesc, entități ale căror hărnicie, curățenie sufletească și patriotism se regăseau în conținuturi apropiate de perfecțiune în țăranul cooperator și în satul comunist.
Aceeași idealizare, mitologizare a ”virtuților țărănești” o aflăm astăzi în propaganda naționaliștilor din AUR ori din ”secta” lui Călin Georgescu!
Programul PCR adoptat la Congresul al XI-lea rezolvă simplu tensiunea dintre ideologia marxist-leninistă, care prezintă Istoria ca fiind ”istoria luptei de clasă”, și naționalism-comunismul ceaușist: le amestecă și le face ”carcalete”. Citim în document că ”întreaga istorie a poporului român se înfățișează ca istoria unor necontenite lupte de clasă, a bătăliilor purtate de masele populare pentru libertate și dreptate socială, pentru apărarea ființei naționale și neatârnare, pentru proges și civilizație”.
Totuși, în proclamarea tezelor naționalist-comuniste despre suveranism (neatârnarea!), Programul PCR face o concesie ideologiei marxist-leniniste când spune: ”Istoria României confirmă concluzia științifică marxist-leninistă după care dominația străină, știrbirea sau pierderea suveranității și independenței afectează grav dezvoltarea economică-socială a popoarelor, evoluția generală a societății pe trepte superioare”.
În Programul PCR din 1974, Revoluțiile din 1821 și 1848, Unirea de la 1859, Războiul de Independență de la 1877 și Marea Unire de la 1918 sunt prezentate, pe de o parte, ca expresii ale proceselor istorice specifice capitalismului, iar pe de altă parte, ca victorii ale luptei purtate de ”masele largi populare”. Nimic despre rolul esențial pe care l-a avut Monarhia Constituțională, prin regii Carol I și Ferdinand Întregitorul, în fondarea statului român modern, dobândirea independenței de stat și făurirea României Mari.
În schimb, Programul PCR din 1974 introduce în Istoria Românilor rolul excepțional al proletariatului, care, urmare a ”creșterii conștiinței politice” (un fel de ”trezirea în conștiință” de azi!), își înființează propriul partid, adică Partidul Comunist din România, în 1921. Surprinzător pentru ”ilegaliștii” din epocă, Programul PCR din 1974 critica ”adoptarea (de către PCR, în anii ’20 – n. red.) unor poziții greșite în legătură cu problema națională și colaborarea cu alte forțe muncitorești (…), la toate acestea contribuind și faptul că uneori în conducerea partidului s-au aflat oameni ce nu cunoșteau realitățile țării, inclusiv cetățeni ai altor state”. Viziunea naționalist-comunistă asupra istoriei este aplicată fără ezitare de Partid inclusiv asupra propriului trecut!
Evident, Programul PCR din 1974 proclamă Partidul Comunist Român ca fiind forța conducătoare a maselor largi populare, Partidul identificându-se până la contopire cu națiunea și fiind autorul marilor ”evenimente revoluționare”: 23 august 1944, 30 decembrie 1947 (instaurarea dictaturii comuniste prin proclamarea Republicii Populare Române), naționalizarea economiei, cooperativizarea agriculturii etc.
Protocronismul și cultul personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu
În temeiul ”Tezelor din iulie” și al Programului PCR adoptat la Congresul al XI-lea al PCR din 1974, s-au dezvoltat puternic două dintre cele mai sinistre instrumente ale propagandei naționalist-comuniste a dictaturii lui Ceaușescu: protocronismul și cultul personalității dictatorului.
Pe scurt, protocronismul nu doar ne spune că ”românii au o istorie glorioasă, cum puține neamuri au” (!), ci mai ales că ”românii au anticipat lumea”! Ideeea fundamentală a protocronismului românesc este aceea că românii nu au fost doar niște receptori ai civilizației europene și universale, ci că au avut contribuții originale, unice (inclusiv anticipative alee unor idei și realizări atribuite ulterior altor popoare), fără de care civilizația umană ar fi avut foarte mult de pierdut. Teoria ”România – buricul pământului”.
Evident, în această istorie excepțională, Ceaușescu are rolul lui de ”tânăr erou comunist ilegalist”. Pentru asta, propaganda oficială și-a asumat o rescriere totală a ”tinereții revoluționare” a celor doi Ceaușescu – Nicolae și Elena.
Termenul de ”protocronism” se traduce prin ”primul în timp”, din limba greacă: protos – primul, chronos – timp. În esență, susține că fenomene culturale, științifice sau literare din România au anticipat realizări similare din restul lumii. Un fel de ”Noi am ajuns acolo înaintea lor!”.
Această idee produce o formă de excepționalism național. Românii nu sunt doar o națiune cu o istorie proprie. Românii au o istorie prezentată ca fiind foarte veche, originală și creatoare, izvor de civilizație universală. Inevitabil, împotriva românilor au conspirat mereu forțe oculte, deranjate de acest excepționalism național, invidioase pe ”geniul poporului român”, dispuse să ne fure ”marile descoperiri” și hotărâte să ne distrugă ”ființa națională”.
Protocronismul îndeplinește o funcție politică foarte convenabilă, care poate fi exprimată astfel: dacă românii sunt excepționali, atunci modelul românesc trebuie să rămână pur, iar din el trebuie să fie eliminate orice influențe venite din afară, mai ales din ”Occidentul decadent”.
Ceaușescu s-a folosit de protocronism în încercarea de a-i convinge pe români că România Socialistă este excepțională, superioară ”Occidentului decadent” și cea mai bună societate din lume. O teză care a fost dovedită ca fiind falsă de realitatea sinistră a vieții de român în dictatura lui Ceaușescu, în ”Epoca de Aur”: pâinea și alte alimente de bază – pe cartelă, benzina – pe cartelă, frigul și întunericul din apartamente, teroarea Securității, cozile imense la Alimentara etc.
Naționaliștii AUR și cei din ”secta” lui Călin Georgescu se folosesc de protocronism pentru a lovi în apartenența României la Uniunea Europeană și NATO. De aici și narativele precum ”România este colonia UE”, ”NATO ne încalcă suveranitatea și vrea să ne bage în războiul din Ucraina”, ”vor să stăm în genunchi” etc.
Propaganda naționalist-suveranistă le spune românilor că sunt un popor superior, de excepție, și că din acest motiv nu trebuie să se lase ”colonizați”, „călcați în picioare”, „jefuiți”, ”puși în genunchi” de ”Occidentul decandent” care ”vrea să ne transforme în colonie”, ”să ne ia copiii și să-i facă «ghei»”.
O expunere recentă a actorului protocronist Dan Puric (care a trăit și el ”minunata” experiență nord-coreeană, în iulie 1989), mare admnirator al Rusiei și al lui Vladimir Putin și înverșunat detractor al Europei Occidentale, exemplifică impecabil acest adevăr. Într-o biserică românească din München (în inima decadentului Occident!), acesta a vorbit, în termeni absolut fasciști, despre ”rasa superioară a românului” și ”gena superioară de român, care este impenetrabilă”.
Protocronismul naționalist-comunist a fost puternic orientat spre confecționarea cultului personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu.
Excepționalismul poporului român își găsește împlinirea, confirmarea plenară în ”cel mai iubit fiu al poporului”, ”geniul din Carpați”, în Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Națiunea dobândește chipul Conducătorului. Ceaușescu nu mai este doar Secretarul General al PCR și Președintele României. El devine ”mândrul cârmaci”, ”continuatorul marilor voievozi”, ”garantul independenței țării”, ”simbolul viu al suveranității naționale” etc.
Dincolo de acest moment al proclamării cultului personalității, naționalism-comunismul și dictatorul se contopesc: Ceaușescu devine personificarea statului și a națiunii române.
Nimic surprinzător să aflăm aceeași abordare în promovarea pe care propaganda naționalistă de astăzi o face unui șarlatan precum Călin Georgescu – ”Președintele ales”, ”Voievodul Românilor” etc. De fapt, extremiștii naționaliști din AUR și cei din ”secta lui Georgescu” nu sunt defel originali. Ei nu fac decât să reîncălzească ”ciorba” naționalism-comunismului ceaușist, cu ingrediente legionaroide și ”zarzavat” ortodoxist, și s-o servească unui popor grav afectat de analfabetism funcțional, de lene intelectuală, indolență și mai ales de incapacitatea de a-și folosi cu pragmatism libertatea.
Singurul ingredient diferit de ”rețeta” naționalismului legionar și ceaușist pe care-l găsim în propaganda extremistă a naționaliștilor din AUR și din ”secta lui Georgescu” este obediența față de Rusia lui Putin și determinarea cu care naționalist-suveraniștii încearcă să protejeze interesele Rusiei în România și Europa de Est.
(VA URMA)