Deși fenomenul multipolarismului a devenit evident de ceva timp, puterile din perioada bipolarismului încă se comportă ca și cum orizontul noii lumi este încă departe. Același tip de comportament îl vedem încă și la o parte dintre țările ce au fost în siajul acestora, care privesc și acum spre ferestrele Caselor Albe pentru a vedea când se aprinde becul. Asistăm la o „luptă cu inerția”.
După destrămarea URSS, SUA a trăit o perioadă a unipolarismului, întrucât nicio altă țară nu a putut rivaliza cu ea, îndeosebi sub aspect militar. De la Whashington s-a dat ora exactă în politica mondială. Dar, deși SUA rămâne încă prima putere din lume, grație istoriei și tehnologiei, acest statut se apropie de final nu pentru că un alt stat ar sări mai sus decât ea sub aspectele tehnologic și militar, ci pentru că se schimbă sursa puterii.
După rătăcirea democratică din perioada Elțîn, în Rusia s-a produs restaurația de tip stalinist și, rupți de lumea reală, rușii au încercat o revenire la bipolarism. Putin vorbește despre conflictul cu Occidentul ca și cum el ar fi liderul lumii agresate de acesta. Pentru el, multipolarismul ar fi denumirea pentru o Uniune Mondială a Statelor Antioccidentale, cu capitala la Moscova.
Deși Rusia nu mai este o putere de prim rang, ea a acționat până în prezent ca și cum ar fi. Deținerea arsenalului nuclear, după ce a deposedat Ucraina de acesta, este singurul element ce-i permite să se prezinte astfel. Dar dacă și acesta a fost la fel de bine întreținut precum tancurile care s-au descălțat în drumul spre Kiev, este clar cât de operațional este. Cât privește resursele naturale, deținerea lor nu înseamnă automat și putere atât timp cât nu le poți exploata și valorifica. Și Venezuela deține resurse naturale și nu este o putere; Japonia nu deține resurse și este o putere.
Invadarea Ucrainei a dovedit faptul că Rusia nu mai este nici măcar o putere militară de prim rang, ci una capabilă doar să agreseze țări mici din fosta URSS. Când s-a îndreptat spre una mare precum Ucraina, s-a arătat în toată slăbiciunea sa acoperită de câteva decenii de propagandă.
Acum 25 de ani, liderul cecen Djohar Dudaev spunea: „Ucraina și Rusia se vor confrunta la un moment dat, în condiții ireconciliabile. Atâta timp cât rusismul există, niciodată nu va renunța la ambițiile sale. Ascund asta sub scuza lumii slave, cum au mai făcut-o înainte cu Ucraina, Belarus, ca să le ia. Nimeni nu vrea să aibă de-a face cu Rusia, nu doar militar, nici economic, nici politic. Așa cum lumea s-a luptat împotriva fascismului, așa se va lupta cu rusismul. Și acest război va escalada”.
Dorind să scoată Rusia din irelevanța în care aluneca încet și sigur, Putin a atacat Ucraina, fiind convins că astfel de operațiuni vor avea succes ca pe vremea idolului său, Stalin. Între timp, lumea s-a schimbat, chiar și în fostul spațiu sovietic, lucru pe care-l află de cel puțin patru ani. Confruntarea ireconciliabilă cu Ucraina, despre care vorbea Dudaev acum un sfert de secol, a venit și Rusia se îndreaptă spre o înfrângere. Nu doar că nu va mai dicta ceva prin lume, dar se va înscrie în rândul țărilor furnizoare de resurse ieftine. Va fi o Venezuelă a Asiei. De dezvoltare nu mai poate fi vorba, fiindcă trenul acela a plecat odată cu Elțîn.
Vorbesc despre SUA și Rusia pentru că ele încă se comportă ca pe vremea Războiului Rece, ca și cum ar mai fi singurele puteri mondiale și pentru că opinia publică încă le creditează cu acest statut, deși pe marea scenă și-au făcut apariția și alte puteri față de care Rusia este o biată gubernie. De exemplu, China.
Ca urmare a progresului tehnologic răspândit grație globalizării, puterea nu mai este depozitată în două-trei capitale. Apune puterea celui asemenea „unui turn printre case” și se configurează una dobândită și exercitată în rețea.
În istoria lumii, au fost entități politice care au deținut puterea și care apoi s-au prăbușit, una dintre explicații fiind și nebunii ce le-au condus în ultimii ani ai măreției. Dar tot din istorie aflăm că acele decăderi au avut drept cauză prezența unor actori ignorați până atunci de acele puteri, în aroganța lor. Mereu la poarta marilor puteri s-au aflat niște „barbari” care le-au învins.
În prezent, fostele puteri nu mai au porți și nu se mai pot baricada între ziduri. Puterea politică a devenit fluidă și acumulează masa critică în noduri de rețea, pe care le numim acorduri încheiate între egali, nu între o putere dominantă și o țară ce vrea protecție. Să ne amintim discursul premierului canadian, Mark Carney, la deschiderea Forumului de la Davos, pe 20 ianuarie 2026: „Puterile medii… nu sunt lipsite de putere. Ele au capacitatea de a construi o nouă ordine care să întruchipeze valorile noastre, precum respectul pentru drepturile omului, dezvoltarea durabilă, solidaritatea, suveranitatea și integritatea teritorială a statelor. Puterea celor mai puțin puternici începe cu onestitatea… Dacă marile puteri renunță chiar și la pretenția de a respecta regulile și valorile pentru a-și urmări fără obstacole puterea și interesele, câștigurile din «tranzacționalism» devin mai greu de replicat. Hegemonii nu pot monetiza continuu relațiile lor”.
Aroganța cu care Putin și Trump i-au tratat pe ceilalți este un accelerator al erodării puterii celor două țări. Rusia era oricum prăbușită economic și a mai încercat o incursiune de jaf și cucerire, pe care a ratat-o. Dar SUA a intrat pe o cale de neimaginat în urmă cu câțiva ani. O asemenea risipă de putere nu ne-a fost dat să vedem.
O paranteză: oricâte strădanii se fac pentru a distinge între Trump și SUA, constatăm că deocmadată SUA acționează după cum decide Trump, iar democrația-fanion a lumii s-a înscris în linia trasată de fostul „imperiu al răului” devenit astăzi model pentru guvernarea MAGA. Așa că, din respect pentru democrația reprezentativă, va trebui să nu mai facem distincție atât de mult între Trump și SUA. L-au ales (chiar de două ori!), e al lor, îi reprezintă, îl susțin mai departe, îl aclamă. Aceasta este America astăzi. Va plăti vreodată pentru asta? Va considera că e ceva de plătit? Nu știm. Deocmadată privim spre grotescul spectacol și ne îngrozim de iresponsabilele decizii de la Casa Albă.
Sunt două surse ale puterii: frica și admirația. Rusia și URSS și-au construit puterea pe frică; SUA – pe admirație, fiind un model pentru națiunile ce s-au vrut puternice. Astăzi, Rusia nu mai inspiră frică, iar America nu mai este admirată decât în mintea zbuciumatului de la Casa Albă, pentru că America a renunțat la ceea ce a făcut-o admirabilă în certificatul de deces pe care și l-a scris singură: Strategia de securitate. America a decis că vrea să facă bani, să-și aproprie o emisferă deși a atacat în cealaltă, renunțând la ceea ce a făcut-o cu adevărat mare, anume o ofertă de destin pentru aliații său și pentru cei ce râvneau la acest statut. Marea putere a devenit o firmă care vinde, nu oferă. Idealurile pentru care a luptat până acum au fost declarate „liste lungi de dorințe sau stări finale dorite” și „platitudini vagi”.
Să ne înțelegem: America a încetat a mai fi o ofertă de destin odată cu demența ideologică a extremei stângi, ce a fost înlocuită de cea a trumpismului. Din locul în care fiecare visa să ajungă o dată, America a devenit în ultimul deceniu locul din care cei ce doresc o viață liberă pleacă, iar cei rămași sunt amenințați cu expulzarea de echipele ICE.
Rusia nu mai inspiră frică, iar America nu mai vrea să inspire admirație. Doi zei în amurg.
În noua lume, vom avea mai departe puteri de diverse ranguri, iar SUA va rămâne o putere de prim rang, însă nu va mai fi privită ca până acum, fiindcă, după un an de trumpism, aliații au învățat să trăiască singuri. Jocul la șantaj nu a prins, iar Trump a ajuns să vorbească singur, căci prin tot ceea ce a făcut a consumat rapid un capital acumulat în timp de înaintașii săi grație acelor „platitudini vagi”: încrederea.
Cine credea că Ucraina, țară aflată în război, ignorată și chiar umilită de către unii dintre cei ce se angajaseră la Budapesta să-i garanteze suveranitatea, va ajunge să ofere sprijin țărilor din Orientul Mijlociu, cele cărora SUA se angajase să le apere integritatea? Uite că se poate să devii puternic și împotriva Rusiei, și fără SUA. În acest timp, Trump îl așteaptă pe prințul moștenitor al Arabiei Saudite să-l pupe undeva, de parcă nu-i mai are la îndemână pe Vance, Rubio și Hegseth.
Trump a crezut că Golful Persic este Golful Mexic, unde poate schimba ce vrea și când vrea. Credea că va reuși în trei zile în Iran ce nu a reușit în 10 ani în Afganistan? Ce a făcut SUA în Orientul Mijlociu cu furia ei epică? A făcut Iranul mai bun? Nu. A asigurat securitatea statelor în care își are bazele militare? Nu. A distrus organizațiile teroriste ale Iranului? Nu. A trasformat țările din Orientul Mijlociu în locuri sigure? Nu, din contră! Doar a afectat economia mondială și a compromis, împreună cu Israelul, declanșarea unui război ce ar fi trebuit să înlăture dictatura mullahilor pentru o pace durabilă în Orientul Mijlociu. În loc de aceasta, vom avea acolo un război lung și costisitor chiar și pentru cei neimplicați direct în el.
Între timp, Iranul, o putere detestată pe bună dreptate de peste patru decenii, începe să bată palma individual cu țările care vor să-și aducă petrol prin Ormuz. Iar Rusia se bucură de încă un dar făcut de Trump, comercializând petrolul venit din Golf, alături de China și India. C-așa-i în lumea interdependentă și interconectată. Iată rezultatele isprăvii lui Trump și Netanyahu!
În tot acest timp, Beijingul zâmbește. Taiwanul? Un diferend local, pe care-l alimentează, dar pe care nu vrea deocamdată să-l escaladeze, pentru că ar stârni oprobriul ce ar afecta afacerile. China nu pretinde puterea în mod violent, nu-și revendică nicio zonă de influență și nicio emisferă; astfel, ea vrea să aibă influență în orice zonă, în ambele emisfere. Vremea afirmării primitive a puterii a trecut; puterile în multipolarism se exercită soft. China vrea respectul de care s-a bucurat America și frica pe care a inspirat-o URSS. De aceea face comerț cu toată lumea, se face atrăgătoare ca o ofertă de pe Temu, iar în chestiunea Taiwan arată lumii că este și o putere militară. În agitația globală, ea așteaptă calm până când pe râu vor pluti cadavrele adversarilor săi. Alt timp curge în lumea ei, unul care are răbdare.
Să revenim la discursul lui Carney: „Întrebarea este dacă ne adaptăm prin simpla construire a unor ziduri mai înalte sau dacă putem face ceva mai ambițios…. Noua noastră abordare se bazează pe ceea ce Alexander Stubb (președintele Finlandei – n. red.) a numit «realism bazat pe valori» – sau, cu alte cuvinte, ne propunem să fim principiali și pragmatici… Aceasta este sarcina puterilor medii, care au cel mai mult de pierdut dintr-o lume a fortărețelor și cel mai mult de câștigat dintr-o lume a cooperării autentice. Cei puternici au puterea lor. Dar și noi avem ceva: capacitatea de a înceta să ne prefacem, de a numi realitatea, de a ne construi puterea acasă și de a acționa împreună”.
Acesta va fi chipul puterii în multipolarism. Timpul fortărețelor a apus precum cel al catedralelor. Doar nebunii visează la rețete de prelungire a vieții lor într-o lume ce-i lasă în urmă.
Nebunii sint acum la conducerea Rusiei si Americii. Popoarele rus si american ii sprijina masiv in nebunia lor, iar restul lumii asista neputincioasa si indignata la nebunia lor.
Despre Rusia nu aveam asteptari dupa anexarea Crimeei, dar nu ne asteptam ca MAGA si Trump sa compromita atit de grav America pentru decenii … Multe decenii …