Kirkizeala generală. Pe când o dezbatere normală și în România?

De când cu revenirea lui Trump la cârma Americii, lumea devine pe zi ce trece tot mai urâtă. Importând trumpismul fără discernământ, după ce a absorbit doctrinele Kremlinului, România devine din ce în ce mai greu de recunoscut, în ciuda bunului-simț care încă n-a murit.

Recentul episod de isterie colectivă, pur românească, ocazionat de moartea violentă a trumpistului Charlie Kirk, are de ce să surprindă un observator din exterior.

E bine știut că românul se pricepe la toate, chiar și atunci când n-a auzit în viața-vieții lui de unul Charlie, care propovăduia până mai ieri prin America.

Nici în Franța nu auzise nimeni de Charlie Kirk, dar puțini și-au dat cu părerea: cercetătorii și observatorii acreditați de ani de zile în spațiul politic american. Opinia publică a întrebat pe cei care știau și s-a mulțumit să constate sau să se crucească.

La noi, ai fi zis că ne-a murit “la toți” vărul din America: bocete, smuls părul din cap, doliu, scuipat mortul cu dispreț, ba nu – că era un sfânt, moment de reculegere, omagii, pancarte, tot tacâmul.

Cei mai ridicoli au fost unii români din State, că – deh! – le-a murit ruda de peste gard. O doamnă româno-americană, foarte ambetată și lovită în umoarea sa, își scria pe toate paginile extremei drepte durerea insuportabilă: “Este opierdere iremediabilă, cumplită, pe care o suferim din plin, noi, românii din Amerrrrrrrrica…” ( aproape că auzeai în urechi, citindu-i comentariile, accentul americănesc).

Țara întreagă s-a aruncat într-o kirkizeală generalizată, de parcă moartea integristului american ne-ar fi pecetluit și nouă destinul.

Trebuie să mulțumim pentru circul la care am asistat și imperturbabilei propagande rusești, care a făcut ce știa ea mai bine: a efectuat cele trei operații simple, numite în limbaj științific “întărâtă-i, drace!”. Și anume:

1. a identificat subiectul fierbinte și fractura care diviza opinia publică;

2. a împins în față, pe ambele fronturi, pozițiile cele mai extreme, făcându-le să se înfrunte (cea a lui CTP, respectiv Anca Alexandrescu/Dan Tănasă, care au făcut furori pe rețelele sociale);

3. a proiectat această înfruntare pe ansamblul publicului, deja bine încălzit, arzând într-o pălălaie de flăcări ce mai rămăsese adevărat ori rațional în faptele expuse.

În Franța, propaganda rusă e mai puțin eficientă. Francezul de rând, mai puțin influențabil (pentru că a învățat încă de la grădiniță să gândească singur), a descoperit fără prea mari emoții profilul victimei asasinate sub ochii tuturor. La ce tip de personalitate poți să te aștepți de la un personaj care era un fan atât de fervent și devotat lui Trump? La un individ de leit Donald, taman după chipul și asemănarea lui. Logic.

Chiar fizic, în ciuda diferenței de vârstă, Trump și Kirk au în comun același zâmbet ipocrit și cinic care se vrea binevoitor. Aceeași privire perfidă care spune “dacă n-aș avea nevoie de votul sau de banul tău, nici nu ți-aș vorbi, fraiere!”. Aceeași preocupare pentru coafuri țepene în vârful frunții. Aceeași pasiune pentru minciuni deșănțate, debitate la microfon sau pe X. Și îți poți permite să spui toate astea fără a fi acuzat ca ești imoral ori insensibil. 

În Franța am aflat, într-o atmosferă calmă și normală, cu probe și dovezi absolute, verificabile, că persoana decedată atât de tragic era cea care a vorbit prima de emigranții haitieni care, chipurile, mănâncă pisicile și cânii locuitorilor din Springfield. Leit-motiv preluat de Trump, cu atâta aplomb, în dezbaterea prezidențială cu Kamala Harris.

Tot Kirk a mințit pe rețeaua X, a lui Elon Musk, că pe străzile Parisului manifestanții francezi în veste galbene îl cereau pe Trump la conducerea Franței! O minciună cu care s-a lăudat ulterior președintele american fără nicio rușine.

Tânărul discipol era deci cel care furniza material bătrânului mentor, care le înghițea  pe nemestecate.

Toate acestea au fost spuse și dezbătute fără urlete de blasfemie sau martiriu, ci rațional, de la distanță, rece: faptul că un om a murit în condiții atât de dramatice nu șterge nici ceea ce era, nici dimensiunile abominabile ale crimei.

Din ce am observat, francezii au fost mai îngrijorați de epurările pentru „delict de opinie” (un pas în plus de la iliberalismul deja instalat în SUA către autoritarism) decât de părerile privind personalitatea victimei sau a ucigașului.

Nici măcar ideea că Charlie Kirk ar fi fost un strălucit profesionist al dezbaterii nu a avut aceeași trecere în Franța, cum a avut în România. Europeanul, în general, știe ce e aceea o dezbatere, o practică de decenii: la noi devine din ce în ce mai rar să vezi doi purtători de opinii contrare în același studiou de televiziune.

În Franța, s-a putut constata obiectiv și fără pasiune că Charlie Kirk avea 31 de ani și mii de ore de rodaj în exercițiul pe care-l practica, în timp ce interlocutorii săi aveau 18 ani și erau novici în materie. O inegalitate din start, comentată ca fiind o căutare evidentă a punchline-ului, a frazei ori a situației de buzz care va pune în mișcare la turație maximă algoritmii rețelelor sociale. Dezbaterea era un mijloc savant organizat pentru a obține vizibilitate (fără a nega nicidecum talentul influencerului american).

Specialiști în sociologie și științe politice, precum Marie-Cecile Naves de la Institutul de cercetări internaționale și strategice (între mulți alții), au subliniat în mod repetat că echipa lui Kirk tăia sistematic la montaj momentele în care acesta era pus în dificultate.

Am putut vedea dezbateri în care Kirk era complet depășit – de exemplu, în fața studenților și a profesorilor de la Cambridge.

Uciderea activistului MAGA a fost și o ocazie de a plonja în doctrinele trumpiste, în filozofiile diverselor grupuri religioase care-l susțin pe președintele american sau ale aberațiilor miliardarilor Tech din sfera MAGA. O incursiune între cei care caută nemurirea fizică, cei care vor moartea democrației și a statului ca entitate (pentru că-i obligă să plătească impozite și să respecte legi), cei care caută libertatea absolută în spațiul digital, mări și oceane, buncăre în Australia sau în spațiul cosmic – toate ciudățeniile au fost puse pe masă.

În țara lui Liberté–Égalité–Fraternité, proiectele inegalitariste ale lui Peter Thiel sau Larry Ellison sunt văzute cu neliniște, ieșite din mintea unor excentrici plini de bani care au găsit nebunul care să le dea autorizația să le pună în practică.

Recuperarea politică făcută de MAGA din moartea lui Kirk (toate canalele de televiziune au transmis ceremonia cu Trump în direct) a scandalizat în toate cercurile politice sau mass-media. Ironiile au plouat despre bietul Trump, care a trebuit să laude pe altul în loc să se laude pe sine, ca de obicei. Enormitățile președintelui american nu mai miră pe nimeni, francezii au făcut doliul Americii pe care o știau.

Ceea ce a șocat, de asemenea, a fost efervescența cu care Kirk a fost resuscitat cu inteligența artificială (IA), pentru a transmite “mesaje” din lumea cealaltă, alături de Iisus, ori în mijlocul apostolilor și martirilor creștinătății, ori primit în rai de Lincoln sau JFK – ei înșiși asasinați de câte un nebun. Te poți întreba unde e blasfemia, în fapt, când vezi toate astea. Sau dacă inteligența artificială nu a devenit ea însăși o religie.

În concluzie: n-am observat în Franța aceleași discuții pasionale, la scară națională, nici nebunia care a cuprins spațiul românesc ca urmare a asasinatului politic din America. Nici nu s-a pus problema martirizării sau nu a lui Charlie Kirk: era clar că e o aberație, într-o țară perfect laică de mai bine de 100 de ani.

Un omagiu a fost organizat de o parte a extremei drepte, în arondismentul 8 al Parisului, în fața statuii lui Lafayette. Vreo 250 de persoane, câteva discursuri sobre, fără prea mare ecou, fără personalități marcante, nimic deosebit.

Rămân întrebările la care nu găsesc, personal, decât răspunsuri parțiale: de ce nu e posibil ca și în România să avem o dezbatere “normală“, rațională, așa cum se întâmplă în Franța?

De ce informația clară, nedenaturată, dovedită din multiple surse, verificabilă nu ajunge la publicul românesc? Iar când ajunge, de ce nu are efect?

Nu suntem nici mai proști, nici mai temperamentali ori mai pasionali decât francezii. Poate avem mai puțină cultură politică, dată fiind istoria noastră comunistă.

Însă, probabil, la fel ca în America, există un interes politic intern ca țara noastră să fie polarizată, isterizată în permanență, inundată de otravă și toxicitate: înfrângerea  rezistenței la ideologia extremist-naționalistă care se revarsă în valuri peste noi.

Sloganul #Rezist n-a fost, probabil, nicicând mai de actualitate.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Lupta dacilor cu Soros