Noua Axă a Răului, episodul 2: Rusia ucigașului de copii Vladimir Putin – împărăția crimei politice

În decembrie 2021, cu aproximativ două luni înainte de invadarea Ucrainei, dictatorul rus Vladimir Putin declara, în cadrul unui documentar TV, că dispariția Uniunii Sovietice în 1991 reprezintă declinul „Rusiei istorice”, o dezintegrare a Rusiei istorice sub numele de Uniunea Sovietică. În viziunea dictatorului Putin, prăbușirea Uniunii Sovietice reprezintă „cel mai mare dezastru geopolitic al secolului XX”.

Loial educației primite ca ofițer KGB și regimului bolșevic în care a fost crescut și promovat, dictatorul Vladimir Vladimirovici Putin (72 de ani) și-a dedicat toată cariera de satrap al națiunii ruse pentru refacerea Marelui Imperiu Sovietic.

Regimul de dictatură creat de Putin promovează activ și eficient imaginea Imperiului Rus ca forță „cruciată” care apără „creștinismul ortodox” și „civilizația europeană” de „globaliștii”, „progresiștii”, „francmasonii” și „Oculta” de la Bruxelles.

În această ofensivă propagandistică fără precedent, Rusia se folosește și de false mituri privind „libertatea”, „prosperitatea” de care s-ar fi bucurat oamenii în fosta URSS, dar și în țările foste comuniste din Estul Europei.

Pentru a înțelege dimensiunea macabră a dictaturii instaurate de Putin în Rusia și pericolul imens pe care-l reprezintă acest dictator pentru Lumea Liberă, este necesar să ne reamintim că, dincolo de propaganda putinistă de astăzi, dictatura bolșevică și URSS – concepte pe care dictatorul Putin își întemeiează regimul politic și strategia de extindere imperialistă în Europa de Est și Centrală – au fost proiecțiile în istorie ale unei ideologii totalitariste și unui sistem politic statal demonic. 

Crimele comise de regimul bolșevic în Rusia Sovietică

Atunci când dezbatem despre crimele comise de bolșevici în Rusia Sovietică, trebuie să avem în vedere faptul că acestea au fost comise în cadrul unui adevărat genocid pe care revoluțiile comuniste l-au provocat în diferite state ale lumii.

În volumul „Cartea neagră a comunismului: Crime, teroare, represiune” (Éditions Robert Laffont, France, 1997), istoricul francez Stéphane Courtois constată: „Regimurile comuniste au transformat crimele în masă în sistem de guvernare în plină floare”.

Conform lui Courtois, numărul total estimat al victimelor comunismului ar fi de aproximativ 94 de milioane de morți: 65 de milioane în Republica Populară Chineză, 20 de milioane în Uniunea Sovietică, 2 milioane în Cambodgia, 2 milioane în Coreea de Nord, 1,7 milioane în diferite state cu dictatură comunistă din Africa, 1,5 milioane în Afganistan, peste 1 milion în statele comuniste din Europa de Est, aproximativ 1 milion în Vietnam, 150.000 în America Latină.

Toate aceste crime au fost inspirate inițial de Rusia Sovietică, așa-zisă „primul stat din lume al muncitorilor și țăranilor”. „Cartea neagră a comunismului: Crime, teroare, represiune” consemnează represiunile și foametea care au avut loc în Rusia Sovietică, sub conducerea lui Lenin și a lui Stalin.

În sinteză, crimele comise de cei doi dictatori boșevici, prezentate în acest volum, au fost următoarele:

• execuții sumare asupra a zeci de mii de opozanți politici și prizonieri din Armata Albă;
• asasinarea fără judecată a sute de mii de muncitori și țărani care s-au răzvrătit împotriva instaurării dictaturii bolșevice;
• foametea provocată în Rusia de colectivizarea forțată a agriculturii, care a cauzat moartea a peste 5 milioane de oameni;
• exterminarea și deportarea cazacilor de pe Don (1920), cunoscuți pentru loialitatea față de țar;
• asasinatele comise în lagărele de concetrare, care au avut ca victime zeci de mii de opozanți politici, proprietari de pământ, intelectuali anticomuniști etc.;
• Marea Teroare (1933-1938), care a provocat asasinarea a aproximativ 700.000 de sovietici (membri de partid, ofițeri ai Armatei Roșii, profesori universitari, medici, foști chiaburi, muncitori, țărani, studenți). ONG din Rusia – Societatea MEMORIAL – a documentat o listă de 345.796 de persoane care au fost victime ale Marii Terori;
• prigoana împotriva culacilor (țăranii bogați, proprietari de mari terenuri agricole), care a cauzat peste două milioane de victime în rândul acestora (1930-1932);
• asasinarea prin înfometare, în Holodomor, a aproximativ 5 milioane de ucraineni;
• deportarea forțată, însoțită de asasinate, a polonezilor, ucrainenilor, românilor (basarabeni și bucovineni) și a locuitorilor din statele baltice (1939-1941, 1944-1945);
• deportarea forțată, însoțită de asasinate, a tătarilor din Crimeea (1943), a cecenilor și ingușilor (1944).

În acest context, facem precizarea că materialul documentar care atestă crimele comise de dictatura bolșevică din Rusia Sovietică este imens. Prin urmare, vă vom prezenta doar o listă scurtă a celor mai oribile crime comise de regimul sovietic, folosind surse deschise, crime pe care le prezentăm în sinteză și într-o formă accesibilă (fără pretenția de a fi un studiu istoric) oricărui cititor interesat să afle adevărul despre teroarea sovietică.

1918: La ordinul lui Lenin, bolșevicii îi execută pe țarul Nicolae al II-lea și pe membri familiei sale

Familia Romanov, formată din țarul Nicolae al II-lea (1868-1918), soția sa țarina Alexandra și cei cinci copii ai lor – Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei –, și toți slujitorii care au ales să-i însoțească în captivitate au fost împușcați, înjunghiați cu baionetele și masacrați cu lovituri în pivnița Casei Ipatiev din Ekaterinburg, în ziua de 17 iulie 1918. Crima din Munții Urali a fost executată de trupe boșevice locale, subordonate Sovietului Regional Ural, la ordinul transmis de Moscova, în numele lui Lenin. Trupurile Romanovilor au fost dezbrăcate, mutilate și desfigurate, arse parțial și aruncate într-un puț dezafectat de pe câmpul Porosenkov Log, în pădurea Kopteaki.

Dictatura lui Putin a sesizat valoarea propagandistică deosebită a tragediei familiei domnitoare a Romanovilor și a decis să transforme memoria ultimului țar în instrument de propagandă imperialistă. Primul pas a fost făcut în ziua de 15 august 2000, când Biserica Ortodoxă Rusă a anunțat canonizarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale pentru „smerenia, răbdarea și blândețea” lor în timpul încarcerării și execuției de către bolșevici.

După câțiva ani, perioadă în care s-a înregistrat o puternică dezvoltare a cultului religios dedicat Sfinților Romanov, statul rus a decis, prin Curtea Supremă a Rusiei, să-l reabiliteze oficial pe țarul Nicolae al II-lea, declarând că domnitorul și familia sa au fost uciși ilegal de regimul bolșevic și că acuzațiile lansate de bolșevici împotriva lor sunt nule de drept.

Cu complicitatea Bisericii Ortodoxe Ruse și a Justiției statului rus, dictatorul Putin a reușit să-i transforme pe Romanovi, victime ale regimului bolșevic pe care însuși Putin l-a slujit ca ofițer KGB, în instrumente de propagandă pentru politica lui de întărire a regimului de dictatură personală și de expansiune imperialistă în Europa.

1918-1922: Teroarea Roșie. „Trebuie să spânzurați cel puțin 100 de culaci notorii, bogați și sugători de sânge! Executați ostaticii, conform telegramei de ieri!”

După lovitura de stat din 1917 („Marea Revoluție din Octombrie”), Vladimir Ilici Lenin (1870-1924) a decis să interzică toate partidele politice, presa liberă, să dizolve structurile societății civile și să instaureze teroarea revoluționară. Acest sistem de guvernare prin teroare a fost implementat în perioada 1918–1922, până la sfârșitul Războiului Civil.

Teroarea a fost propagată cu ajutorul CEKA (poliția secretă bolșevică, strămoșul NKVD-KGB-FSB) și a făcut aproximativ 1,3 milioane de victime în rândul oponenților politici, al burgheziei, clerului ortodox, socialiștilor antibolșevici, muncitorilor, soldaților și țăranilor.

Într-un ordin scris chiar de mâna lui, Lenin ordona lichidarea sângeroasă a răscoalei țăranilor din Penza. Textul telegramei este edificator pentru a înțelege cruzimea și nebunia lui Lenin:

„Tovarășilor Kuraev, Bosh, Minkin și altor comuniști din Penza

Tovarăși! Revolta culacilor trebuie înăbușită fără milă! Interesul întregii revoluții cere acest lucru, pentru că acum avem în față bătălia noastră finală și decisivă «cu culacii». Trebuie să dăm un exemplu.

Trebuie să spânzurați (spânzurați fără greș, ca publicul să vadă) cel puțin 100 de culaci notorii, bogați și sugători de sânge! Publicați-le numele! Luați-le tot grâul! Executați ostaticii, conform telegramei de ieri!

Acest lucru trebuie realizat în așa fel încât oamenii de pe sute de kilometri în jur să vadă, să tremure, să știe și să strige: «Haideți să-i sugrumăm și să-i strangulăm pe acei culaci care ne sug sângele!».

Telegrafiați-ne cu confirmare de primire și semnare a prezentului document!

Al vostru, Lenin.

P. S. Folosește-ți cei mai puternici oameni pentru asta!”

Martie 1921: Reprimarea revoltei marinarilor sovietici din baza navală de la Kronstadt

Dictatura bolșevică instaurată de Lenin și-a sacrificat inclusiv adepții pentru a impune autoritatea Partidului Bolșevic asupra Rusiei.

Spre sfârșitul Războiului Civil, deși victorios pe front, guvernul bolșevic de la Moscova aruncase țara în sărăcie, foamete, șomaj și nedreptăți cumplite. Măsurile economice și politice aberante adoptate de dictatura lui Lenin au provocat răscoale în rândul țărănimii, dar și greve în fabricile și uzinele Rusiei.

Clasa muncitoare din Rusia nu părea dornică să urmeze calea revoluției proletare indicată de Lenin și acoliții săi. În acest context, la începutul anului 1921, muncitorii din Petrograd au intrat în grevă generală și s-au ridicat împotriva guvernului bolșevic.

Marinarii din baza navală de la Kronstadt, încă organizați în soviet de soldați, au trimis o delegație la Petrograd pentru a investiga situația. Constatând că muncitorii au dreptate în demersul lor grevist, marinarii sovietici de pe navele de război Petropavlovsk și Sevastopol au convocat sovietul soldaților și au redactat o Scrisoare a marinarilor, care cuprinde diferite revendicări. Elementul esențial era solicitarea reîntoarcerii la organizarea și funcționarea Sovietelor și, implicit, la renunțarea organizării de tip bolșevic a statului.

Negocierile cu guvernul bolșevic de la Moscova au eșuat, iar marinarii sovietici s-au revoltat și au rezistat prin forța armelor. Propaganda bolșevică a lansat ceea ce astăzi numim „fake news”, acuzându-i pe marinari că ar fi parte dintr-o conspirație organizată de ofițeri loiali țarismului, că au fost recrutați ca „agenți ai serviciilor secrete franceze” etc. În fapt, marinarii sovietici de la Kronstadt doreau instaurarea unui regim democratic de stânga, pe modelul Sovietelor muncitorilor, soldaților și țăranilor, un ideal politic în totală contradicție cu dorința de a domina dictatorial întreaga Rusie de care era animat Lenin.

După zece zile de asediu (în care bolșevicii au folosit inclusiv aviația), marinarii au fost învinși de Armata Roșie. Se estimează că au fost luați prizonieri și executați aproximativ 2.000 de marinari, iar peste 8.000 s-au retras pe gheață în Finlanda vecină.

1929–1933: Deculacizarea sau „lichidarea culacilor ca clasă socială”

În decembrie 1929, dictatorul Stalin – succesorul lui Lenin, mort în 1924 – a cerut public „eradicarea tuturor tendințelor culacilor și eliminarea culacilor ca clasă socială”.

Veaceslav Molotov (1890-1986) a fost numit șef al unei comisii din cadrul Biroului Politic, primind sarcina să declanșeze acțiunile de lichidare a țărănimii bogate.

În ianuarie 1930, comisia lui Molotov a adoptat o rezoluție secretă în care se stabileau cele trei categorii de „culaci” vizate de exterminare și măsurile concrete care li se aplicau acestora.

S-a stabilit ca obiectiv lichidarea a 63.000 de culaci implicați în acțiuni contrarevoluționare: arestați, trimiși în lagăre de muncă forțată, executați dacă opuneau rezistență, iar familiile lor să fie deportate și averea confiscată. În implementarea măsurilor, planul a fost depășit și au fost arestați peste 284.000 de culaci din această categorie, dintre care peste 20.000 au fost asasinați.

O a doua categorie de culaci era formată din țărani bogați expropriaţi, care manifestau o opoziție mai slabă față de dictatura stalinistă, dar prezentau un pericol pentru regim. Au fost deportate peste 400.000 de familii de „culaci de categoria a doua”, din care câteva zeci de mii au murit de foame și de boală.

A treia categorie de culaci era formată din țărani înstăriți loiali regimului comunist, dar care urmau să fie expropriați și deportați ca forță de muncă în zone cu terenuri agricole care necesitau amenajări funciare dificil de realizat.

Conform datelor prezentate de GPU (poliția politică secretă, succesoarea CEKA), în ianuarie 1932 fuseseră deja deportați peste 1.317.000 de culaci, după ce în perioada 1930-1931 fuseseră deportați alți 1,8 milioane de culaci. Din cei peste 3 milioane de culaci deportați, aproximativ 25%-30% au murit ca urmare a asasinatelor, înfometării, muncii forțate și epidemiilor.

O ultimă operațiune secretă împotriva culacilor a fost lansată de Stalin în perioada august 1937 – noiembrie 1938, când au fost arestați peste 800.000 de culaci, dintre care mai mult de jumătate au fost executați fără judecată.

1932-1933: Holodomorul – uciderea prin înfometare a peste 5 milioane de ucraineni

Istoricul Andrea Graziosi, profesor la Universitatea din Napoli, cercetător asociat la Institutului Ucrainean de Cercetare al Universității Harvard și la Centrul Davis pentru Studii Ruse și Eurasiatice, a oferit una dintre cele mai clare definiții ale Holodomorului, înfiorătorul genocid comis de dictatorul comunist Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953) împotriva națiunii ucrainene.

„Holodomorul a fost primul genocid planificat metodic și comis prin privarea de hrană chiar a oamenilor care produceau hrana necesară pentru supraviețuirea lor. Extrem de oribil este faptul că confiscarea alimentelor a fost folosită ca armă de genocid și că această crimă a fost comisă într-o regiune a lumii cunoscută sub numele de «Grânarul Europei».”

Holodomorul a fost un genocid comis de Rusia Sovietică asupra națiunii ucrainene în perioada 1932-1933, cu scopul de a elimina rezistența națională ucraineană față de Moscova. În Ucraina, procesul de colectivizare a agriculturii fusese un eșec răsunător. Începând cu 1930, fermierii ucraineni au abandonat în masă colhozurile și și-au recuperat proprietățile (pământul, animalele, instrumentele agricole și rezervele de cereale).

Prima măsură de răzbunare adoptată de Stalin a fost să interzică deplasarea fermierilor din Ucraina și ulterior a tuturor cetățenilor sovietici ucraineni în Rusia și Belarus. Totodată, se interzicea fermierilor din Ucraina să-și comercializeze produsele agricole în orașe. În paralel cu interzicerea comerțului agricol și a deplasărilor între sat și oraș, Moscova a stabilit planuri de achiziție de cereale de la fermierii ucraineni la cote imense. În fapt, era vorba de confiscarea completă a tuturor stocurilor de cereale și de alte alimente, pământuri și unelte agricole.

În 1932, Stalin a stabilit un plan aberant de achiziții de cereale din Ucraina – aproximativ 5.831.524 de tone, o cantitate imposibil de realizat.

Tot în 1932, Comitetului Executiv Central al Consiliului Comisarilor Poporului din URSS a adoptat „Rezoluția privind păstrarea proprietății întreprinderilor de stat, a fermelor colective și a cooperativelor și consolidarea proprietății socialiste”, prin care toate proprietățile fermelor colective au fost trecute în proprietatea statului.

Conform acestei rezoluții, statul sovietic pedepsea cu 10 ani de închisoare și confiscarea totală a averii pe fermierii ucraineni înfometați care colectau resturile de recoltă de pe câmp. Totodată, se organizau grupuri speciale, formate din reprezentanți ai autorităților, care percheziționau locuințele fermierilor pentru a confisca cerealele cu forța.

Pentru a amplifica foametea din Ucraina, Politburo-ul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a adoptat, tot în 1932, un alt document represiv, intitulat „Rezoluția privind includerea pe lista neagră a satelor care sabotează cu răutate aprovizionarea cu cereale”. Se declanșa astfel o blocadă alimentară asupra satelor și districtelor din Ucraina, prin confiscarea totală a alimentelor, interzicerea comerțului și a livrării de mărfuri agricole, interzicerea circulației fermierilor în afara satelor și încercuirea comunităților de fermieri ucraineni cu detașamente ale Armatei Roșii și GPU.

În ianuarie 1933, printr-o rezoluție comună a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și a Comisariatului Poporului, semnată de Stalin și Molotov, ucrainenii au fost blocați în Ucraina, sub un sinistru regim de înfometare, fiindu-le interzis să părăsească RSS Ucraineană pentru a căuta pâine și alimente în celelalte republici sovietice.

În primăvara anului 1933, mortalitatea provocată de Holodomor în Ucraina a atins cotele sinistre.

În iunie 1933, s-a înregistrat punctul maxim al genocidului instrumentat de Stalin și Rusia Sovietică împotriva Ucrainei: 28.000 de ucraineni mureau în fiecare zi, 1.168 de ucraineni mureau în fiecare oră, 20 de ucraineni mureau în fiecare minut.

Numărul total de victime ale acestui genocid este aproximat între 3,5 milioane și peste 5 milioane de ucraineni.

În 2006, prin Legea „Despre Holodomorul din 1932-1933 în Ucraina”, adoptată de Parlamentul Ucrainei, Holodomorul a fost recunoscut drept genocid comis asupra națiunii ucrainene.

În 2010, Curtea de Apel din Regiunea Kiev a emis o rezoluție prin care s-a dovedit natura genocidară a Holodomorului și intenția criminală lui Stalin de a lichida națiunea ucraineană.

1932–1933: Genocidul lui Goloșciokin sau Foametea din Kazahstan

Alături de Holodomor, trebuie amintită și Foametea din Kazahstan (1932–1933, în RSS Autonomă Kazahă), cunoscută sub denumirea de Genocidul lui Goloșciokin.

Foametea, care a degenerat în genocid, a fost provocată de politicile sovietice aberante de colectivizare, pe care bolșevicii le-au implementa sub conducerea prim-secretarului de partid Filipp Goloșciokin (1876-1941).

Kazahii își procurau cele necesare vieții din creșterea animalelor și din migrațiile tradiționale spre terenuri fertile pentru turme. Colectivizarea nu a ținut cont de specificul zonei, a obligat populația să se mute în colhozuri neproductive, iar turmele au fost confiscate de stat. Totodată, autoritățile bolșevice au impus cote excesive către stat la cereale și animale, declanșând o foamete generalizată.

Pe lângă măsurile economice aberante, autoritățile sovietice au declanșat și prigoana religioasă, demolând numeroase moschei.

Câteva mii de kazahi au încercat să se refugieze în China comunistă, dar au fost împușcați de grăniceri. Aproximativ 15.000 de kazahi s-au răsculat și au declanșat lupte de gherilă împotriva Armatei Roșii, fiind înfrânți într-un final.

Se estimează că în Foametea din Kazahstan au murit între 1,5 milioane și 3 milioane de oameni.

1919-1957: Gulagul – sistemul de lagăre de exterminare și muncă forțată al URSS (ГУЛАГ – Гла́вное управле́ние исправи́тельно-трудовы́х лагере́й)

Fără a intra în detaliile istoriei acestui infern construit pe pământurile Rusiei de bolșevici, prezentăm o cronologie a ceea ce a fost GULAG în Rusia sovietică.

În 1917, Revoluția bolșevică din Rusia a instituit un nou tip de prizonier: „dușmanul de clasă”. Această etichetare a fost preluată ulterior de toate dictaturile comuniste din lume.

În 1918, Lenin și Troțki au decis să înființeze lagăre de concentrare pentru „dușmanii de clasă”, unde aceștia urmau să fie „reeducați” prin muncă forțată. Fostele lagăre de prizonier de război au fost reorganizate sub coordonarea CEKA (poliția secretă bolșevică).

Oficial, lagărele de muncă forțată au fost înființate printr-un decret emis de conducerea bolșevică la 15 aprilie 1919.

În anul 1920, primul lagăr model al viitorului sistem Gulag a fost creat în regiunea Mării Albe, folosind foste clădiri mănăstirești ortodoxe de pe Insulele Solovețki. Primii prizonieri – „dușmani de clasă” – aduși în acest lagăr au fost membri ai unor partide de stânga anti-bolșevice, intelectuali de dreapta, susținători ai ‘arismului și foști ofițeri ai Armatei Albe.

În 1923, Insulele Solovețki au devenit punctul central al sistemului de lagăre de exterminare din nordul Rusiei, trecând sub administrarea GPU (poliția secretă bolșevică).

În anul 1929, când Stalin a anunțat programul de industrializare rapidă și mecanismul planurilor cincinale, autoritățile sovietice au decis înființarea unei rețele unificate de lagăre, care să fie dedicate exclusiv „dușmanilor de clasă”, administrarea fiind asigurată de poliția secretă.

În anii 1931-1932, „Arhipelagul Gulag” s-a extins în zonele unde Rusia sovietică a lansat proiecte economice faraonice: minele de aur din Kolyma, canalul Marea Albă – Marea Baltică, cale ferată Baikal – Amur etc.

În 1934 s-a înființat Гла́вное управле́ние исправи́тельно-трудовы́х лагере́й (GULAG – Direcția Principală a Lagărelor de Muncă Corecționale), din acronimul căreia își va lua numele rețeaua de lagăre de exterminare din Rusia Sovietică. Direcția a fost pusă sub coordonarea Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS.

În 1936-1938, când sa declanșat Marea Teroare a lui Stalin, elitele Partidului Comunist, Armatei Roșii, administrației de stat și inclusiv ale Gulag-ului au fost epurate. Majoritatea membrilor acestora au fost arestați, judecați sumar și trimiși în lagărele de exterminare ale Gulag pentru a fi executați rapid ori pentru muncă forțată.

Numărul celor denunțați ca „dușmani de clasă” a fost atât de mare, încât lagărele de concentrare nu reușeau să gestioneze fluxul masiv de prizonieri. Ca să rezolve problema, Stalin a recurs la creșterea numărului de condamnări la moarte. În același timp, rata mortalității din lagăre a atins cote nemaicunoscute până în acel moment.

Începând cu 1939, în lagărele de exterminare ale Gulag-ului au fost trimiși deportați din teritoriile anexate de URSS la înțelegere cu Germania lui Hitler: Polonia de Est, țările baltice, Basarabia românească.

După 1945, în Gulag au fost trimiși ofițeri și soldați ai Armatei Roșii (mai ales din rândul militarilor care fuseseră luați prizonieri de Armata germană), prizonieri de război germani, români și din alte armate foste ale Axei naziste, minorități etnice care se alăturaseră invadatorilor naziști.

După 1948, Stalin a relansat proiectele industriale faraonice (Canalul Volga – Don, zeci de hidrocentrale, baraje, lucrări de amenajări agricole etc.), la care a decis să folosească deținuții politici din lagărele Gulag.

În 1953, după moartea lui Stalin, a existat intenția de a reduce numărul de prizonieri din Gulag. Lavrenti Beria, „piticul sadic” al lui Stalin, a anunțat o amnistie în cazul celor condamnați pentru activități anti-statale minore, dar fără să facă referire la deținuții politici.

În 1954, Nikita Hrușciov a dispus eliberări pe scară largă în rândul deținuților politici din Gulag. El a ordonat să fie analizate aproximativ patru milioane (!) de dosare privind infracțiunile politice.

În 1957, sistemul de exterminare Gulag a fost desființat. Majoritatea lagărelor de exterminare și muncă forțată au fost închise, iar economia sovietică a renunțat la utilizarea deținuților din lagăre.

Începând cu 1960, deși deținuții politici n-au dispărut, numărul lor a scăzut semnificativ. În categoria „dușmanilor de clasă” se mai înscriu doar acei disidenți care s-au manifestat fățiș și hotărât ca opozanți ai dictaturii sovietice. Aceștia au fost închiși în lagăre de deținuți politici din Munții Ural, suportând condiții înfiorătoare de detenție (înfometare, boală, violuri), însă rata mortalității n-a fost mare, fiind ținută oarecum sub control de către autorități. S-a dezvoltat însă metoda internării disidenților în spitale de psihiatrie, în secții speciale.

Se estimează că prin Gulagul sovietic au trecut 14-20 de milioane de deținuți (aproape cât populația României!). Cifra folosită frecvent în lucrările de specialitate este de 18 milioane.

Gulagul a provocat, direct și indirect, moartea unui număr mare de oameni, estimările fiind între 1,7 milioane și 4,5 milioane de deținuți. Complexitatea surselor existente, precum și deteriorarea ori distrugerea altor surse fac imposibilă o estimare care să surprindă monstruozitatea sistemului de exterminare în masă numit Gulagul Rusiei Sovietice.

Fiecare țară sovietizată prin instalarea unor dictaturi comuniste, printre care și România, a avut propriul Gulag.

Se estimează că Gulag-ul românesc a fost constituit din 240 de unități de detenție: 44 penitenciare, 61 de locuri de anchetă, 72 de lagăre de muncă forțată, 63 de centre de deportare și domicilii obligatorii, 10 azile psihiatrice pentru deținuții politici.

Gulagul din România, inițiat și organizat cu sprijinul Rusiei Sovietice, a înregistrat, în perioada 1950-1989, între 2 milioane și 3 milioane de deținuți, cu o mortalitate de 500.000 – 800.000 de deținuți, asasinați ori decedați în detenție ca urmare a bolilor, bătăilor și înfometării.

1934–1938: Marea Teroare stalinistă

Asasinarea, în 1934, a lui Serghei Kirov (1886-1934), un lider bolșevic din Leningrad, a fost pretextul lansării unor vaste represiuni de către NKVD, la ordinul lui Stalin. Acesta dorea să epureze masiv Partidul și întreaga societate sovietică, astfel încât să elimine opozanții politici, să instaureze o teroare generalizată asupra cetățenilor Rusiei sovietice și să obțină control personal absolut în stat.

Între 1934-1936, din Partidul Comunist au fost excluși mii de membri, mulți dintre aceștia fiind arestați și trimiși în Gulag.

Între 1936-1938 au avut loc „Procesele de la Moscova”, un simulacru judiciar declanșat împotriva membrilor elitei bolșevice leniniste (Zinoviev, Kamenev, Buharin, Rîkov, Radek), care se opuneau tendințelor autoritariste ale lui Stalin. Principalele acuzații aduse acestora erau „colaborarea cu fascismul” și „spionaj în favoarea Occidentului capitalist”.

În iunie 1937 s-au deschis alte procese penale, împotriva unor importanți comandanți ai Armatei Roșii. Alături de aceștia au fost arestați peste 35.000 de ofițeri, dintre care mai multe mii au fost executați sau deportați în Gulag.

În iulie 1937 a fost emis Ordinul NKVD nr. 00447, prin care s-a hotărât începerea unei campanii naționale de „lichidare a elementelor antisovietice”. Au fost stabilite categoriile de „dușmani ai poporului”: fosta aristocrație, preoțimea ortodoxă, culacii, opozanții politici, totalizând peste 1,5 milioane de oameni.

Între 1937-1938 au fost lansate represiuni și împotriva minorităților etnice – polonezi, germani, letoni, finlandezi, coreeni etc.

În martie 1938 s-a atins un maxim al execuțiilor sumare și deportărilor în Gulag. Tot atunci a început ultimul mare proces politic de la Moscova, care-i viza pe Buharin și pe Rîkov.

În noiembrie 1938, Stalin a oprit Marea Teroare. Totuși, el a continuat să-și ucidă „tovarășii de drum”, unii deveniți dușmani de moarte.

Pe 4 februarie 1940, el l-a sacrificat, la Moscova, pe cel mai loial executant al epurărilor: Nikolai Ejov (1895-1940), șeful NKVD, supranumit „piticul sângeros”. Funcție acestuia a fost preluată de un alt „pitic sinistru” – călăul Lavrenti Beria (1899-1953).

O altă victimă a lu Stalin a fost omul-cheie al loviturii de stat din 1917: Lev Davidovici Troțki (1879-1940). După ce a pierdut bătălia cu Stalin pentru succesiunea lui Lenin, Troțki și-a căutat un refugiu cât de cât sigur, apoi a fugit cât mai departe de Moscova și de URSS, încercând să-și salveze viața. Cunoștea cruzimea georgianului ajuns dictator la Kremlin.

Mai întâi, Troțki a fost deportat în Kazahstan, apoi a ajuns pe o insulă turcească, ulterior în Franța și Norvegia. Finalmente s-a stabilit în marele și îndepărtatul oraș Ciudad de Mexico, capitala Mexicului. Dar nici acolo n-a scăpat de mâna lungă a lui Stalin!

Pe 20 august 1940, la șase luni după execuția lui Ejov, stăpânul absolut al URSS i-a dat lovitura definitivă și lu Troțki, prin intermediul unui artist care era agent stalinist. Invitat în casa lui Troțki, unde nu avea acces oricine, Ramón Mercader i-a înfipt un piolet în cap. Mânerul pioletului fusese scurtat mult pentru a permite mascarea lui.

Lovitura nu a fost suficient de precisă și de puternică și nu l-a ucis imediat pe Troțki, așa cum încercase Mercader. Martorii susțin că Troțki, sângerând și strigând după ajutor, a început o luptă disperată cu atacatorul său. Auzind zgomotul, gărzile de corp ale lui Troțki au năvălit în cameră și aproape l-au ucis pe Mercader. Troțki i-a oprit, strigând: „Nu-l ucideți! Acest om are de spus o poveste”.

Troțki a murit a doua zi, pe 21 august 1940, la spital. Avea 60 de ani.

Nici estimările privind numărul total de victime ale Marii Terori nu sunt foarte exacte, din cauza precarității surselor. Totuși, din studiile de specialitate rezultă următoarea aproximare:

• 1,7 milioane de persoane arestate;
• peste 1,3 milioane de oameni deportați în Gulag;
• peste 680.000 de oameni executați;
• peste 850.000 de cetățeni epurați din Partidul Comunist (PCUS);
• peste 35.000 de militari epurați din Armata Roșie;
• aproximativ 350.000 de oameni epurați în rândul minorităților naționale.

Aprilie – mai 1940: Masacrul de la Katyn

Între crimele comise de Rusia Sovietică, sub conducerea lui Stalin, trebuie amintit și masacrul de la Katyn, unde NKVD a executat peste 22.000 de ofițeri, intelectuali și prizonieri de război polonezi.

La ordinul lui Stalin, NKVD a făcut o selecție de ofițeri, preoți militari, profesori, ingineri, avocați, funcționari, scriitori, jurnaliști, mari proprietari de pământuri, aristocrați, aplicând o epurare pe criterii sociale, pentru a-i executa.

Ordinul de execuție a fost emis la 5 martie 1940, sub semnătura lui Nikita Hrușciov și a lui Lavrenti Beria.

Masacrul de la Katyn este considerat o crimă împotriva națiunii poloneze, comisă de Uniunea Sovietică.

În ziua de 10 aprilie 2010, aeronava prezidențială care-l transporta pe președintele Poloniei, Lech Kaczynski (1949-2010), însoțit de zeci de oficialități de rang înalt din conducerea statului polonez, s-a prăbușit în condiții suspecte în apropierea aeroportului din orașul rus Smolensk. Delegația poloneză se deplasa în Rusia pentru a comemora 70 de ani de la masacrul de la Katyn.

Au existat acuzații că aeronava s-a prăbușit ca urmare a exploziei produse de două dispozitive amplasate la bord în timpul reviziei făcute la aparatul de zbor în Rusia, la uzinele Aviakor din Samara. Această fabrică era deținută de oligarhul rus Oleg Deripaska, un prieten apropiat al lui Vladimir Putin, care în acel moment deținea funcția de prim-ministru al Federației Ruse (președnte fiind Boris Elțîn).

1953–1990: Epoca post-stalinistă și crimele sale

În 1956, în cadrul Congresului al XX-lea al PCUS, Nikita Hrușciov (1894-1971) a condamnat cultul personalității lui Stalin și a decis începerea unui proces de reabilitare a victimelor stalinismului. Totuși, Rusia Sovietică n-a renunțat la utilizarea KGB și a închisorilor pentru opozanții politici.

Dictatura sovietică nu a ezitat să-i ucidă inclusiv pe muncitorii sovietici răsculați, așa cum s-a întâmplat în iulie 1962, când Armata Roșie și trupele de securitate au deschis focul asupra muncitorilor greviști de la Novocerkask, provocând un adevărat masacru (24 de morți și 70 de răniți).

Între 1969-1970, regimul sovietic a intensificat monitorizarea și acțiunile represive împotriva intelectualilor și disidenților anticomuniști. Opoziția acestora față de dictatură a fost lichidată aproape în totalitate.

Sub conducerea lui Leonid Ilici Brejnev (1964-1982), s-a trecut la restalinizare, prin creșterea rolului KGB în represiune, prin renunțarea la dezbateri în interiorul Partidului etc.

Până în 1985, când a venit la putere Mihail Gorbaciov (1931-2022), situația locuitorilor din Uniunea Sovietică a rămas definită prin sărăcie, restrângerea tot mai puternică a drepturilor, supravegherea permanentă realizată de KGB.

În 1990 – penultimul an de existență a URSS – a fost semnat un decret privind restabilirea drepturilor tuturor victimelor represiunii politice dintre anii 1920-1950.

Crimele și abuzurile politice comise de Rusia sub conducerea lui Vladimir Putin

Ex-ofițer KGB și fost șef al FSB (urmașul KGB), dictatorul Vladimir Putin este expresia arhetipală a produselor sinistre și demonice ale URSS. Loial în primul rând propriei persoane, obsedat după măreția de odinioară a Imperiului Sovietic, fără scrupule, eretic filetist și criminal sângeros, Vladimir Putin a folosit fără ezitare arma asasinatului politic pentru a-și consolida puterea de dictator asupra Rusiei.

Vladimir Putin a fost propulsat la conducerea Federației Ruse în 1999, când președintele Boris Elțîn l-a numit prim-ministru.

Sprijinit de fostul KGB, pe care-l condusese până în 1999, Putin a forțat demisia lui Elțîn, care era măcinat de boli, de alcoolism și de corupție.

KGB-istul din Sankt Petersburg (unde fusese viceprimar) a ocupat rapid culoarul creat, devenind președinte al Federației Ruse în 2000 și fiind reales în 2004.

Cum Constituția de atunci nu-i permitea să obțină un al treilea mandat de președinte, Putin a înscenat o rocadă cu lacheul său Dmitri Medvedev, pe care l-a instalat ca președinte-marionetă. Puterea a rămas însă în mâinile sale, de data asta din poziția de prim-ministru, timp de patru ani (2000-2004). Medvedev a rămas una dintre cele mai loiale slugi ale dictatorului, fiind recompensat cu diverse funcții importante în stat (în prezent este vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Federației Ruse) și cu oportunități de îmbogățire obscenă într-o țară ultra-coruptă.

Sătul să conducă din poziția de prim-ministru și dornic de a fi instalat președinte pe viață, prin alegeri manipulate și trucate, Vladimir Putin a impus modificarea Constituției astfel încât să poată deține un număr nelimitat de mandate, iar lungimea unui mandat să fie crescută de la 4 la 6 ani. Putin a fost „reales” deja de trei ori (2012, 2018, 2024) în funcția de președinte al Federației Ruse, iar teroarea impusă face imposibilă detronarea lui prin alegeri.

Vladimir Putin a distrus treptat democrația în stare incipientă apărută după prăbușirea URSS ca urmare a politicilor mai liberale implementate de Boris Elțîn. Într-un final, Federația Rusă a fost transformată de Putin într-un regim de dictatură personală, în goana lui Putin după gloria și măreția demonică a fostului Imperiu Sovietic.

Având în vedere cantitatea imensă de documente și studii care atestă crimele comise de Rusia sub conducerea lui Putin, precum și războaiele de agresiune declanșate de dictator, vom prezenta o sinteză a acestora, folosind surse deschise și o abordare accesibilă.

I. Războaiele și agresiunile militare externe declanșate de Rusia lui Putin

1. Al Doilea Război din Cecenia (august 1999 – aprilie 2009)

Acest război a fost marcat de executarea sumară a civililor și insurgenților ceceni, de acte de tortură comise de forțele federale ruse și de formațiunile pro-ruse ale lui Kadîrov.

Orașul Groznîi – capitala Ceceniei – a fost distrus din temelii, iar numărul de ceceni morți sau dispăruți în atacurile comise de Armata rusă (inclusiv civili) este estimat între 25.000 și 50.000 de oameni.

Crimele comise de Armata rusă au provocat o puternică reacție internațională, inclusiv la nivelul Națiunilor Unite.

2. Războiul de agresiune împotriva Georgiei (august 2008)

În agresiunea militară lansată împotriva Georgiei, Armata rusă a comis crime de război documentate de organizații internaționale: atacuri deliberate împotriva civililor, bombardarea zonelor rezidențiale civile, jafuri asupra localităților, instrumentarea unei campanii de epurare etnică împotriva georgienilor (în special în Osetia de Sud).

Rusia a fost acuzată că a folosit bombe cu dispersie (interzise de tratatele internaționale) și că a atacat în mod intenționat infrastructura civilă (acțiune care încalcă Dreptul Internațional).

3. Anexarea peninsulei Crimeea (februarie – martie 2014)

Reorientrea Ucrainei către Uniunea Europeană și SUA, urmare a victoriei mișcărilor pro-democrație ale Euromaidanului și alungării de la putere a președintelui pro-rus Viktor Ianukovici, l-au determinat pe dictatorul Putin să ordone Armatei ruse să pregătească invazia vecinei de la sud-vest.

Trupe speciale ale Moscovei, camuflate în „omuleții verzi”, au invadat Crimeea fără să fie echipate cu însemnele oficiale ale Armatei ruse. Ocuparea Peninsulei Crimeea (parte integrantă a teritoriului național al Ucrainei) a fost posibilă și prin acțiunile agenților FSB și politicienilor pro-Rusia din peninsulă. Puținele unități militare ale Ucrainei din Crimeea au fost rapid încercuite și neutralizate.

În aproximativ trei săptămâni de la începerea agresiunii, Rusia concentrase în Crimeea forțe la sol (fără însemne distinctive), aeriene și navale formate din: 12.500 de militari ruși (trupe speciale și parașutiști), 92 de vehicule blindate, 24 de instalații de artilerie, 22 de avioane, 37 de elicoptere și 27 de nave militare.

Anexarea ilegală a Crimeei a fost condamnată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 68/262 privind integritatea teritorială a Ucrainei.

4. Agresiunea militară din Donbas (2014-2021)

Imediat după anexarea Crimeei, dictatorul Putin a ordonat implementarea următoarei etape a agresiunii împotriva Ucrainei. Astfel, din martie 2014, în regiunile Donețk și Lugansk din Estul Ucrainei (numite generic Donbas), cu sprijinul informativ și logistic oferit de Rusia, au fost declanșate proteste ale unor grupuri anti-ucrainene separatiste.

Aceste proteste au devenit foarte rapid violente și au escaladat în confruntări armate între forțele separatiste (deja antrenate și înarmate de Rusia) și Armata ucraineană.

Forțele separatiste pro-Rusia au afirmat că luptă în numele unor entități politice autoproclamate: Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk.

Dictatura lui Putin a oferit sprijin militar, logistic și informativ separatiștilor pro-ruși din Donbas, regiune puternic industrializată și cu bogate zăcăminte din estul Ucrainei.

În timpul confruntărilor, 17 iulie 2014, separatiștii pro-Rusia au utilizat un sistem antiaerian BUK furnizat de Rusia pentru doborârea zborului 17 al Malaysia Airlines (MH17/MAS17), care decolase de la Amsterdam (Olanda) și se îndrepta spre Kuala Lumpur (Malaezia). În acest atac terorist, toți cei 283 de pasageri și 15 membri ai echipajului au fost uciși. În temeiul concluziilor formulate de echipa de investigații, guvernele Olandei și Australiei au considerat Rusia ca responsabilă pentru operarea instalației antiaeriene BUK și, în consecință, ca fiind autoarea atacului.

5. Intervenția militară în războiul civil din Siria (începând cu 2015)

În septembrie 2015, Rusia a intervenit militar în Siria, la solicitarea formală a guvernului dictatorului Bashar al-Assad (acum, refugiat cu familia chiar în Rusia).

Oficial, Rusia a declarat că va ataca insurgenții organizațiilor teroriste Stat Islamic și Al Qaida. Majoritatea loviturilor aeriene lansate de Rusia au lovit însă localitățile și bazele militare deținute de opoziția democratică ce se împotrivea dictatorului sirian.

La 1 octombrie 2015, Coaliția anti-ISIS coordonată de SUA a somat Rusia să reducă atacurile aeriene în Siria, pentru că acestea au lovit grupările opoziției democratice siriene și zone rezidențiale civile.

O comisie Internațională de Anchetă a ONU, care a investigat evenimente militare din Siria în perioada iunie 2019 – ianuarie 2020, a adus dovezi clare ale implicării aviației ruse în atacarea unor ținte civile în locații controlate de insurgenții anti-Assad ai opoziției democratice. Raportul concluzionează că, în cel puțin două incidente, aviația Rusiei nu a vizat obiective militare, ci a lansat bombe asupra unor zone civile și astfel a comis acte comparabile cu crimele de război.

6. Invadarea pe scară largă a Ucrainei

„Operațiunea specială” a fost lansată pe 24 februarie 2022, după ce Putin dăduse asigurări comunității internaționale că nu va ataca Ucraina.

Invazia a fost condamnată de Adunarea Generală a ONU.

Curtea Penală Internațională a emis un mandat de arestare pe numele dictatorului Vladimir Putin, în data de 17 martie 2023, pentru comiterea unor acțiuni de deportare ilegală de copii ucranieni din zonele ocupate militar de către forțele rusești.

Diferite misiuni ale ONU și anchete ale unor organizații neguvernamentale pentru drepturile omului au documentat masacre și gropi comune în zonele unde trupele rusești au desfășurat operațiuni militare.

La ordinul dictatorului Putin, Armata rusă a atacat permanent în Ucraina zone rezidențiale civile și infrastructură civilă (inclusiv școli, spitale, gări, biserici).

Conform datelor oferite de ONU, în perioada 24 februarie 2022 – 31 decembrie 2024, prin operațiunile militare asupra zonelor civile realizate la ordinul lui Putin, Armata rusă şi mercenarii Grupului Wagner (folosit în Ucraina) au ucis 669 de copii și au rănit/mutilat alţi 1.833 de copii.

Până la 31 iulie 2025, atacurile rusești au ucis 11.520 de civili ucraineni și au rănit 23.640.

II. Asasinate, otrăviri și persecuții împotriva opozanților politici, a mass-media și a societății civile din Rusia

Vladimir Putin și-a consolidat regimul în Rusia prin utilizarea unor metode de terorism de stat împotriva celor care s-au opus politicilor sale dictatoriale: politicieni ai Opoziției, jurnaliști, activiși din societatea civilă, oameni de afaceri etc.

Principalele instituții de forță ale Federației Ruse (precum FSB, Justiția, Poliția etc.) au executat fără ezitare ordinele criminale emise de Putin împotriva celor pe care-i consideră periculoși pentru regimul de dictatură.

Prezentăm o parte din opozanții care au fost asasinați la ordinul lui Putin.

3 iulie 2003 (Moscova): Moartea suspectă a jurnalistului, scriitorului și fostului parlamentar Iurii Petrovici Șcekocihin (posibilă otrăvire cu substanțe radioactive)

Iuri Petrovici Șcekocihin (1950-2003) a fost un critic al dictaturii lui Vladimir Putin. El a scris și a militat activ împotriva influenței crimei organizate și a corupției în structurile administrației de stat, aflată sub controlul lui Putin. A fost coleg cu jurnalista de investigații Anna Politkovskaya (și ea asasinată) la redacția „Novaya Gazeta”, înființată de ultimul președinte al URSS, Mihal Gorbacov.

Șcekocihin a investigat atentatele cu bombă comise în apartamente din orașele Rusiei, principalul suspect fiind FSB.

Totodată, jurnalistul a documentat scandalul de corupție intitulat „Cele Trei Balene”, în care au fost implicați oameni de afaceri și ofițeri de rang înalt din FSB, cu conexiuni directe în anturajul lui Vladimir Putin (care a dispus „îngroparea” dosarului) și sume imense de bani spălați prin intermediul unei bănci americane.

Șcekocihin a fost și membru al Dumei de Stat (fiind ales de două ori: în 1995 și în 1999).

Iuri Șcekocihin a murit subit pe 3 iulie 2003, din cauza unei boli misterioase, cu doar câteva zile înainte de plecarea sa programată în SUA, acolo unde intenționa să se întâlnească cu reprezentanți ai FBI. Documentele care constatau situația medicală a lui Șcekocihin au fost fie pierdute, fie distruse de autorități ruse.

Din informațiile obținute de presa internațională rezultă că simptomele bolii sale corespund unui tipar de otrăvire cu materiale radioactive și au fost similare cu simptomele constatate în cazul asasinării lui Alexandr Litvinenko, fost ofițer FSB.

7 octombrie 2006 (Moscova): Asasinarea jurnalistei de investigații Anna Politkovskaya

Investigațiile jurnalistice realizate de Anna Politkovskaya (1958-2006) în Cecenia i-au adus o reputație națională și internațională. Supusă la diferite presiuni (inclusiv acte de violență) de către autoritățile rusești, timp de 7 ani, jurnalista a refuzat să renunțe la reportajele despre războiul din Cecenia.

Politkovskaya a fost arestată de forțele militare ruse în Cecenia și a fost supusă unei simulări de execuție. În 2004, jurnalista a fost otrăvită în timp ce zbura de la Moscova la Rostov-pe-Don, pentru a se implica în rezolvarea crizei ostaticilor de la școala din Beslan. A trebuit să se întoarcă, necesitând tratament medical de urgență la Moscova.

Anna Politkovskaya și-a publicat investigațiile în ziarul „Novaya Gazeta” („Новая газета” – „Ziarul Nou”), o publicație independentă cunoscută prin atitudinea critică și investigativă a vieții politice și sociale din Rusia, pentru anchetele făcute despre războaiele din Cecenia, despre corupția din în rândul elitei politice conducătoare și despre extinderea regimului autoritarist al lui Vladimir Putin.

Activitatea „Novaya Gazeta” s-a desfășurat la Moscova până la scurt timp după începerea invaziei ruse în Ucraina (2022), când s-a mutându-se în străinătate, din cauza pericolelor extreme la care se expunea.

6 jurnaliști și colaboratori de la „Novaya Gazeta”, printre care Iuri Șcekocihin, Anna Politkovskaya și Anastasia Baburova, au fost asasinați la ordinul lui Putin ca urmare a anchetelor jurnalistice pe care le-au realizat.

În octombrie 2021, redactorul-șef al „Novaya Gazeta”, Dmitri Muratov, a primit Premiul Nobel pentru Pace, alături de filipino-americanca Maria Ressa, pentru apărarea libertății de exprimare în țările lor de origine.

În martie 2022, în timpul invadării Ucrainei de către Rusia, publicația și-a suspendat apariția în Rusia din cauza cenzurii guvernamentale. În aprilie 2022, a apărut o ediție europeană a ziarului, „Novaya Gazeta Europe”, care a fost lansată din Riga (Letonia). Website-ul publicației a fost imediat blocat la acces în Rusia, la ordinul lui Putin.

În iulie 2022, ziarul a lansat și o revistă, „Novaya Rasskaz-Gazeta”, al cărei website a fost blocat la acces în Rusia, la scurt timp.

În septembrie 2022, Guvernul Federației Ruse a revocat licența de presă pentru „Novaya Gazeta” și a interzis apariția și difuzarea publicației pe teritoriul Rusiei.

Anna Politkovskaya a fost asasinată în liftul blocului în care locuia, la data de 7 octombrie 2006, chiar de ziua de naștere a lui Vladimir Putin – coincidență stranie, care a indus asasinatului un caracter ritualic.

În iunie 2014, la 9 ani după asasinat, Curtea Penală de la Moscova a condamnat cinci bărbați ceceni, dintre care trei frați, care au comis crima. Doi dintre aceștia – Lom-Ali Gaitukayev, coordonatorul echipei de asasin, și nepotul acestuia, Rustam Mahmudov – au fost condamnați la pedeapsa cu închisoare pe viață. Ceilalți trei asasini – fostul polițist Serghei Hadjikurbanov și frații Dzhabrail și Ibragim Mahmudov (frații lui Rustam) – au primit pedepse de 20, 14 și respectiv 12 ani de închisoare.

Anterior acestui proces, un alt fost ofițer de poliție, Dmitri Pavliucenkov, a încheiat o înțelegere de recunoaștere a vinovăției cu procurorii și și-a recunoscut participarea la urmărirea Annei Politkovskaya și furnizarea armei crimei, fiind condamnat la 11 ani de închisoare.

Lom-Ali Gaitukayev a decedat în 2017, în colonia penală de maximă securitate din regiunea Volga, unde era încarcerat. În noiembrie 2023, Serghei Hadjikurbanov a beneficiat de o grațiere prezidențială din partea lui Putin pentru a participa în serviciu militar, la războiul din Ucraina.

Referitor la modul în care procurorii ruși au instrumentat dosarul penal, publicația britanică „The Guardian” arăta: „În timpul anchetei, au dispărut probe vitale, inclusiv cartele SIM pentru telefoane mobilă, discuri de calculator și o fotografie cu Rustam Mahmudov, care inițial a fugit în Europa de Vest folosind un pașaport fals. Filmări video cruciale care-l arătau pe asasin intrând în blocul de apartamente al Annei Politkovskaya au dispărut”.

Noiembrie 2006 (Londra): Asasinarea lui Alexandr Litvinenko, fost ofițer FSB

În noiembrie 1998, Alexandr Litvinenko, în calitate de ofițer FSB, și alți câțiva colegi ai săi din fostul KGB au dezvăluit public că ofițeri din conducerea FSB au ordonat asasinarea oligarhului rus Boris Berezovski. Litvinenko a fost arestat în 1999, fiind acuzat că „a depășit autoritatea funcției sale”. El a fost achitat, dar ulterior a fost arestat din nou. În 2000, acuzațiile la adresa lui au fost din nou retrase. Pus în libertate, Litvinenko a fugit cu familia sa la Londra, unde a primit azil politic. A lucrat ca jurnalist, scriitor și consultant pentru serviciile de informații britanice, fiind unul dintre cei mai virulenți critici la adresa politicilor dictatoriale ale lui Vladimir Putin.

Pe 1 noiembrie 2006, Alexandr Litvinenko s-a îmbolnăvit brusc și a fost spitalizat de urgență, constatându-se că este otrăvit cu Poloniu-210. După aproximativ trei săptămâni, în ziua de 23 noiembrie 2006, Litvinenko a murit din cauza otrăvirii.

Ancheta declanșată de autoritățile britanice i-a identificat ca autori pe Andrei Lugovoi (fost ofițer al Serviciului Federal de Gardă al Federației Ruse) și pe Dmitri Kovtun (agent al FSB sub acoperirea de om de afaceri). Lugovoi a fost autorul principal al asasinatului, iar Kovtun – complicele său.

O altă anchetă publică a concluzionat, în ianuarie 2016, că asasinarea lui Litvinenko a fost comisă de cei doi suspecți sub îndrumarea FSB, cu aprobarea lui Vladimir Putin și în directa coordonare a directorului FSB de atunci, Nikolai Patrușev, unul dintre oamenii de maximă încredere ai dictatorului de la Kremlin.

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) a decis în 2021, că Federația Rusă este responsabilă pentru asasinarea lui Alexandr Litvinenko.

27 februarie 2015 (Moscova): Asasinarea lui Boris Nemțov

Boris Nemțov (1959-2015), unul dintre cei mai cunoscuți contestatari ai dictatorului Vladimir Putin, a fost asasinat în apropierea Kremlinului. Asasinii au fost prinși, judecați și condamnați, dar condițiile în care a fost comandat, organizat și comis asasinatul rămân neclare.

Liderul Opoziției ruse, Boris Nemțov, a fost un fizician, politician liberal pro-democrație, lider al Opoziției anti-Putin și critic deschis al dictatorului rus.

Nemțov și-a început cariera politică prin implicarea în introducerea reformelor liberale în economia post-sovietică rusă. În anii 1990, sub președintele Boris Elțin, el a fost primul guvernator al regiunii Nijni Novgorod (1991–1997). Ulterior, a fost ministru al combustibilului și energiei (1997), vicepremier al Rusiei și membru al Consiliului de Securitate al Federației Ruse (1997-1998). În 1998, a fondat mișcarea civică „Tânăra Rusie”.

În 1998, Boris Nemțov a fost cofondator al Coaliției Cauza Dreaptă, iar în 1999, al Uniunii Forțelor de Dreapta.

Nemțov a fost membru al Congresului Deputaților Poporului (1990), al Consiliului Federației Ruse (1993–97) și al Dumei de Stat (1999–2003).

Boris Nemțov a fost unul dintre cei mai vocali contestatari ai regimului Putin, pe care l-a denunțat ca fiind nedemocratic și dictatorial. El a demascat corupția regimului și implicarea militară a Rusiei în Ucraina.

Începând din 2008, Nemțov a publicat periodic rapoarte detaliate care arătau corupția din aparatul de stat al Rusiei. Concluzia lor: principalul beneficiar al sumelor imense de bani generate de acte de corupție era Vladimir Putin.

Boris Nemțov a fost asasinat în ziua de 27 februarie 2015, pe un pod din zona Kremlinului (Moscova), cu patru focuri de armă trase din spate. La acel moment, Nemțov era implicat în organizarea unui protest împotriva intervenției militare ruse în Ucraina și a crizei financiare rusești. El lucra la un raport care aducea probe clare că trupele Armatei ruse luptau alături de rebelii pro-ruși din Donbas (Ucraina).

Cinci bărbați de origine cecenă au fost arestați rapid, iar ulterior – închiși pentru uciderea lui Nemțov.

În martie 2022, s-au publicat rezultatele unei anchete realizată de Bellingcat, The Insider și BBC. Jurnaliștii au descoperit că, în zilele și lunile premergătoare asasinării sale din 2015, Boris Nemțov a fost urmărit de membri ai aceleiași echipe FSB care a fost implicată ulterior și în acțiunile îndreptate împotriva disidenților Vladimir Kara-Murza (jurnalist și regizor), Dimitr Bykov (jurnalist și scriitor) și Alexei Navalnîi (jurist și, la rândul ău, lider al Opoziției ruse).

Informațiile obținute de Bellingcat demonstrează că Nemțov a fost urmărit în 13 călătorii dus-întors în diferite zone ale Rusiei de un ofițer FSB, Valeri Suharev, care era însoțit de un al doilea agent FSB.

În primele două călătorii de urmărire (la Iaroslavl), FSB-istul Suharev a fost însoțit de colegul său Dmitri Sukhinin, cu experiență în chimie și criptografie.

În următoarele 10 călătorii (începând cu una dus-întors, pe 5 iulie 2014, la Novosibirsk), Suharev a fost însoțit de un alt agent FSB, Alexei Krivoșcekov, care ulterior a fost implicat în operațiunea de otrăvire a lui Alexei Navalnîi.

Echipa FSB a încetat să-l mai urmărească pe Nemțov pe 17 februarie 2015, după o serie neîntreruptă de 13 acțiuni de urmărire. Zece zile mai târziu, Nemțov era asasinat la Moscova.

Aceeași echipă de filaj a FSB a început imediat să-l urmărească pe protejatul lui Nemțov, jurnalistul și regizorul Vladimir Kara-Murza, un alt contestatar al regimului Putin. Prima acțiune de filaj a asupra lui Kara-Murza a avut loc pe 25 februarie, cu două zile înainte de uciderea lui Nemțov.

Aprilie 2022 – august 2024 (Federația Rusă): Arestarea și condamnarea pentru trădare a jurnalistului și regizorului Vladimir Kara-Murza

Vladimir Kara-Murza este activist politic, jurnalist, autor, regizor și fost deținut politic ruso-britanic (deține dublă cetățenie). El a fost protejat al disidentului rus Boris Nemțov și este vicepreședintele organizației „Open Russia”, fondată de Mihail Hodorkovski, fost oligarh rus aflat în exil.

Pentru activitatea sa civică de apărare a Drepturilor Omului în Rusia și pentru că s-a pronunțat public împotriva invaziei rusești în Ucraina, Kara-Murza a fost arestat, în aprilie 2022, iar în aprilie 2023, el a fost condamnat la 25 de ani de închisoare și trimis într-o colonie penitenciară de maximă siguranță din Siberia.

În 2024, a primit Premiul Pulitzer pentru articolele pe care a continuat să le scrie, din închisoare, pentru „Washington Post”.

La 1 august 2024, Vladimir Kara-Murza a fost eliberat din închisoare și expulzat din Rusia în cadrul unui acord de schimb de prizonieri între Rusia și Ucraina, cu medierea câtorva state occidentale.

4 martie 2018 (Salisbury, Marea Britanie): Tentativa de asasinat, prin otrăvire cu agent neurotixic de tip Noviciok, asupra lui Serghei Skripal (ex-ofițer GRU și spion britanic) și a fiicei sale

Serghei Viktorovici Skripal fost ofițer de informații militare rus și a acționat ca agent dublu pentru serviciile de informații britanice începând cu anii 1990 și până la începutul anilor 2000. În decembrie 2004, a fost arestat de FSB, judecat și condamnat pentru înaltă trădare, la 13 ani de închisoare.

În 2010, în urma unui schimb de spioni între Marea Britanie și Rusia, Skripal s-a stabilit la Londra, deține dublă cetățenie (rusă și britanică)

În ziua de 4 martie 2018, Skripal și fiica sa, Iulia (care este cetățean rus și se afla în vizită în Marea Britanie) au fost otrăviți cu un agent neurotoxic de tip Noviciok, fabricat în Rusia. Cei doi au fost internați în stare critică la Spitalul Districtual Salisbury, iar otrăvirea a fost investigată de serviciul de informații britanic ca tentativă de omor. Skripal și fiica lui au fost salvați de medicii britanici, după aproximativ o lună de tratament intensiv.

În iulie 2025, Guvernul britanic a decis sancțiuni severe (restricții de călătorie, înghețarea bunurilor și interdicții financiare) împotriva a 21 de persoane și a unei unități militare a Serviciului de Informații Militare Ruse (GRU). Acestea au fost implicate în operațiuni de destabilizare și atacuri cibernetice orchestrate din umbră de Kremlin, la ordinul lui Putin.

Printre ofițerii GRU sancționați se numără Ivan Sergheevici Ermakov și Aleksei Viktorovici Lukașev – membri ai unității GRU 26165, unitate care s-a implicat în otrăvirea fostului spionului Skripal și a fiicei sale Iulia.

Totodată, cei doi ofițeri GRU au compromis conturile de e-mail ale Iuliei Skripal cu mai mulți ani înainte de comiterea tentativei de otrăvire, pentru a facilita monitorizarea deplasărilor și locațiilor în care se afla Serghei Skripal.

16 februarie 2024 (Colonia Penitenciară IK-3, Kharp-Rusia): Uciderea disidentului Alexei Navalnîi prin rele tratamente în detenție

Alexei Anatolievici Navalnîi (1976-2024) este un simbol al luptei anticorupție și de contestare a dictaturii lui Vladimir Putin, care l-a considerat pe Navalnîi un inamic personal.

În 2011, Navalnîi a înființat Fundația Anticorupție, care a realizat și publicat periodic investigații despre corupția din rândul înalților funcționari și demnitari de stat din anturajul dictatorului Vladimir Putin.

Conflictul direct dintre Navalnîi și Putin s-a declanșat în decembrie 2011, după alegerile parlamentare câștigate prin fraude grosolane de Partidul Rusia Unită (al lui Putin).

Imediat după anunțarea rezultatelor scrutinului din 4 decembrie 2011, la Moscova s-au adunat să protesteze peste 6.000 de cetățeni ruși, care au contestat rezultatul alegerilor. Autoritățile au reacționat cu duritate și au arestat peste 300 de protestatari, printre care și pe Navalnîi, unul dintre liderii acțiunii de protest. Alexei Navalnîi a fost eliberat din închisoare în ziua de 20 decembrie. El a organizat un nou protest, în 24 decembrie 2011, la care au participat peste 50.000 de ruși.

În martie 2012, după alegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Federației Ruse, Navalnîi a coordonat un protest anti-Putin în Piața Pușkinskaia din Moscova, la care au participat aproximativ 20.000 de persoane. Navalnîi a fost reținut de autorități timp de câteva ore.

După ce Putin a depus jurământul de președinte (8 mai 2012), Navalnîi a fost iarăși arestat și condamnat la 15 zile de închisoare.

Popularitatea lui Navalnîi a crescut foarte mult în rândul rușilor, astfel că Putin l-a perceput ca pe un mare pericol pentru regimul său. În consecință, în decembrie 2017, Comisia Electorală Centrală a Rusiei i-a interzis lui Navalnîi să candideze la alegerile prezidențiale din 2018, invocând condamnarea (abuzivă!) a lui Navalnîi pentru corupție. Uniunea Europeană a declarat oficial că înlăturarea lui Navalnîi din cursa prezidențială aruncă „serioase suspiciuni” asupra alegerilor din Rusia.

Alexei Navalnîi s-a implicat activ în campania împotriva referendumului pentru modificarea Constituției, care a avut loc pe 1 iulie 2020, considerând că este vorba de fapt de „o lovitură de stat”. Amendamentele aduse Constituției au consolidat regimul autoritarist al lui Vladimir Putin și au oferit acestuia posibilitatea să fie ales ca președinte al Federației Ruse pentru încă două mandate a câte 6 ani (adică până în 2036), practic să rămână conducător „pe viață” al Rusiei.

Navalnîi a coordonat realizarea a numeroase investigații anticorupție care au vizat companii și demnitari de stat din anturajul lui Putin:

• „Scandalul Tansneft” – 4 miliarde de dolari furați de șefii companiei de stat Transneft la construcția conductei petroliere Siberia Est – Pacific;
• fraudarea finanțărilor rusești alocate către Ministerul de Interne cecen al lui Ramzan Kadîrov, cu acceptul oficialilor ruși;
• fraudarea a peste 29 milioane de dolari din contracte de achiziții publice comisă de Viktor Zolotov, comandantul Serviciului Federal al Trupelor Gărzii Naționale a Rusiei;
• ancheta privind fapte de corupție comise de lacheul lui Putin, prim-ministrul Dmitri Medvedev, etc.

În cele mai multe cazuri, firele scandalului conduc la Vladimir Putin sau la oameni din anturajul lui.

În ziua de 19 ianuarie 2021, după ce a Alexei Navalnîi a fost arestat de autoritățile ruse la întoarcerea sa în Rusia, a fost publicată o anchetă realizată de Navalnîi și de Fundația Anticorupție, în care erau prezentate probe care-l acuzau pe Vladimir Putin de folosirea unor fonduri obținute în mod ilegal pentru a-și construi o proprietate imensă în vecinătatea orașului Gelendzhik (Krasnodar, Rusia).

Potrivit lui Navalnîi, proprietatea este de 39 de ori mai mare decât statul Monaco, iar FSB deține acolo 70 de kilometri pătrați de teren în jurul palatului. Construcția întregului ansamblu de clădiri a costat peste 100 de miliarde de ruble (1,35 miliarde de dolari).

Investigația realizată de Navalnîi a dezvăluit că Vladimir Putin și cercul lui de acoliți au inițiat și dezvoltat o schemă elaborată de corupție, care i-a permis dictatorului rus să ascundă miliarde de dolari pentru a construi imensa proprietate.

Alexei Navalnîi a fost arestat de multe ori, chiar condamnat cu suspendare pentru delapidare, în încercarea regimului Putin de a-l determina să renunțe la activitatea civică și politică.

Pe 20 august 2020, Navalnîi a suferit o criză medicală subită în timpul unui zbor de la Tomsk la Moscova, deasupra Siberiei, și a fost internat în stare gravă la Spitalul Clinic de Urgență Orășenesc nr. 1 din Omsk, oraș în care avionul a aterizat de urgență.

Inițial, medicii au suspectat că o substanță necunoscută fusese turnată în băutura sa, „o toxină amestecată într-o băutură fierbinte, care a fost absorbită rapid”.

Deși inițial personalul medical a explicat că Navalnîi fusese probabil otrăvit, declarațiile despre otrăvire au încetat după ce agenți ai poliției au pătruns în spital și s-au postat în fața camerei unde era internat Navalnîi.

Un avion special, al unui ONG, a fost trimis din Germania pentru a-l evacua pe Navalnîi din Rusia și a-l transporta pentru tratament la Spitalul Charité din Berlin. Oficialii ruși s-au opus, pretextând că Navalnîi nu este transportabil, dar într-un final au acceptat transferul – sperând, probabil, că Navalnîi nu se ma întoarce și vor scăpa astfel de „problemele” create de el din interior.

Pe 24 august 2020, medicii din Germania au anunțat oficial că Navalnîi fusese otrăvit cu un inhibitor de colinesterază.

Pe 2 septembrie, Guvernul german a anunțat că Navalnîi a fost otrăvit cu un agent neurotoxic, Noviciok, același tip de agent neurotoxic folosit pentru a-i otrăvi pe spionul britanic Serghei Skripal și pe fiica sa.

Pe 17 septembrie, echipa lui Navalnîi a anunțat că urme ale agentului neurotoxic folosit pentru otrăvirea lui Navalnîi au fost detectate pe o sticlă de apă goală din camera sa de hotel din Tomsk, ceea ce sugerează că acesta a fost posibil otrăvit înainte de a părăsi hotelul.

O investigație comună realizată de The Insider și Bellingcat, în cooperare cu CNN și Der Spiegel, publicată pe 14 decembrie 2020, a adus probe conform cărora, în 2017 și în perioada 2019-2020, agenți dintr-o unitate specială a FSB care opera substanțe otrăvitoare l-au urmărit pe Navalnîi în timpul călătoriilor sale prin Rusia, organizând filaj în peste 30 de zboruri.

Investigația a identificat trei agenți FSB din respectiva unitate specială care au călătorit alături de Navalnîi la Novosibirsk și apoi l-au urmat până în orașul Tomsk, unde a fost otrăvit: medicul Alexei Alexandrov, medicul Ivan Osipov și Vladimir Paniaev.

Cei trei agenți FSB au fost sprijiniți și monitorizați de cel puțin alți cinci agenți FSB, dintre care unii au călătorit și la Omsk, unde Navalnîi a fost spitalizat.

Unitatea FSB care a organizat acțiunile de otrăvire a lui Navalnîi și Skripal este cunoscută sub două denumiri: Institutului de Criminalistică FSB (Institutul de Cercetare 2) sau UM 34435.

În ianuarie 2021, Bellingcat, The Insider și Der Spiegel au asociat UM 34435 a FSB cu alte decese suspecte din Federația Rusă: activiștii Timur Kuașev (2014) și Ruslan Magomedragimov (2015) și politicianul Nikita Isaiev (2019).

O lună mai târziu, o altă anchetă comună avea să constate că jurnalistul și regizorul rus Vladimir Kara-Murza a fost urmărit de aceeași unitate înainte de otrăvirea sa.

Pe 18 ianuarie 2021, în ciuda avertismentelor să nu se întoarcă în Rusia, Alexei Navalnîi a zburat cu o cursă a companiei Pobeda de la Berlin la Moscova. A fost arestat în aeroport și plasat într-un penitenciar.

Pe 2 februarie 2021, un tribunal din Moscova a înăsprit pedeapsa pentru Alexei Navalnîi: pedeapsa cu suspendare de trei ani și jumătate, pentru încălcarea termenilor eliberării condiționate, a fost înlocuită cu o pedeapsă la închisoare cu executare – peste doi ani și jumătate detenție într-o colonie de muncă corecțională.

Pe 16 februarie 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis că Guvernul rus ar trebui să-l elibereze imediat pe Navalnîi. Instanța a precizat că rezoluția sa a fost luată „având în vedere natura și amploarea riscului pentru viața reclamantului”.

În martie 2021, Navalnîi a acuzat oficial autoritățile ruse că practică asupra lui tortura prin privarea de somn. Un avocat al lui Navalnîi a declarat că acesta suferă de probleme de sănătate (pierderea simțurilor la nivelul coloanei vertebrale și al picioarelor). Autoritățile penitenciare ruse au respins însă cererile lui Navalnîi de a fi consultat un medic civil, considerând că starea lui de sănătate ar fi „satisfăcătoare”.

În ziua de 17 aprilie 2021, medicul personal al lui Navalnîi, Anastasia Vasilieva, și alți trei medici, inclusiv cardiologul Iaroslav Așihmin, au cerut conducerii închisorii să le acorde acces imediat, declarând pe rețelele de socializare că „pacientul nostru poate muri în orice clipă”. Rezultatele testelor medicale obținute de avocații lui Navalnîi au arătat niveluri crescute de potasiu în sânge, care pot provoca stop cardiac, și niveluri accentuate de creatinină, indicând insuficiență renală.

La 16 aprilie 2021, Procuratura din Moscova a solicitat Tribunalului Municipiului Moscova să desemneze organizațiile legate de Navalnîi, inclusiv Fundația Anticorupție, drept organizații extremiste. La 9 iunie 2021, rețeaua de organizații civice și politice a lui Navalnîi, inclusiv Fundația Anticorupție, au fost desemnate organizații extremiste și lichidate de Tribunal. În data de 5 martie 2022, A Doua Curte de Casație a respins toate apelurile și a confirmat hotărârile instanțelor inferioare.

Pe 31 mai 2022, Navalnîi a declarat că a fost anunțat oficial de autorități despre noile acuzații de extremism lansate împotriva sa, riscând până la 15 ani de închisoare suplimentară. În iune 2022, Navalnîi a fost transferat la închisoarea de maximă securitate IK-6 din Melekhovo (regiunea Vladimir).

În ianuarie 2023, peste 400 de medici din Rusia au semnat o scrisoare deschisă adresată lui Vladimir Putin, prin care se solicita ca autoritățile penitenciare „să înceteze să-l mai abuzeze” pe Navalnîi, după ce s-a aflat că acesta s-a îmbolnăvit grav de gripă în izolare și că avocaților săi nu li s-a permis să-i procure medicamente de bază.

În ziua de 4 august 2023, Navalnîi a fost condamnat la încă 19 ani de închisoare într-o colonie cu „regim special”, pentru acuzațiile: incitare publică la activități extremiste, finanțare a activităților extremiste și „reabilitarea ideologiei naziste”. Tribunalul Municipiului Moscova l-a condamnat într-un proces cu ușile închise. La scurt timp după acest proces „stalinist”, pe 13 octombrie 2023, trei dintre avocații lui Navalnîi – Vadim Kobzev, Igor Sergunin și Alexei Liptser – au fost arestați sub acuzația de „participare la un grup extremist”.

Contactul cu Alexei Navalnîi nu a mai fost restabilit. Ultima locație cunoscută a fost lagărul IK-6 din Melekhovo (regunea Vladimir), unde pe 15 decembrie 2023, personalul lagărului a comentat neoficial că Navalnîi părăsise unitatea și era mutat într-o altă închisoare necunoscută.

Pe 25 decembrie 2023, s-a descoperit că se afla în colonia penitenciară cu „regim special” IK-3 (supranumită „Lupul Polar”) din Harp (regiunea Yamalo-Nenets, Siberia de Vest).

Alexei Navalnîi a decedat în această colonie penitenciară, în condiții suspecte, pe 16 februarie 2024, la vârsta de 47 de ani.

III. Reprimarea societății civile, a presei și minorităților religioase și sexuale în Rusia

1. Legile privind desemnarea ca „agent al străinătății” și „organizație indezirabilă” a persoanelor și organizațiilor neguvernamentale care se opun regimului Putin

Începând cu 2012 (și extinsă radical în 2022, în contextul războiului din Ucraina), această legislație specială permite dictatorului Vladimir Putin să elimine din spațiul public orice persoană fizică sau juridică pe care o consideră un pericol pentru regimul său politic.

Din 2022, conform Human Rights Watch, legislația îndreptată împotriva opozanților lui Putin extinde definiția agentului străin până la punctul în care aproape orice persoană sau entitate, indiferent de naționalitate sau locație, care se implică în activism civic sau chiar exprimă opinii despre politicile sau conduita oficialilor ruși, ar putea fi desemnată agent străin, atâta timp cât autoritățile susțin că se află sub „influență străină”.

2. Închiderea Organizației Memorial (2021)

În decembrie 2021, instanțele de judecată rusești (la ordinul dictatorului Vladimir Putin) au decis desființarea organizației Memorial Internațional (cea mai importantă organizație pentru drepturile omului din Rusia) și a Centrului pentru Drepturile Omului Memorial (organizație soră a Memorial Internațional), care documentau abuzurile din Rusia, monitorizau situația deținuților politici și contorizau încălcările drepturilor omului în statele din fostul spațiu sovietic.

Curtea Supremă a Rusiei a admis cererea Procurorului General de a „lichida” organizația Memorial Internațional, care timp de 32 de ani a lucrat pentru păstrarea memoriei victimelor represiunii sovietice, pentru documentarea Marii Terori și pentru a oferi o platformă pentru dezbateri democratice.

Tribunalul Municipiului Moscova a decis în favoarea Parchetului Municipiului Moscova, care a solicitat lichidarea Centrului pentru Drepturile Omului Memorial.

Oficial, în ambele procese, procurorii au formulat acuzații în temeiul legislației privind „agenții străini”.

3. Interzicerea organizației religioase Martorii lui Iehova (2017)

Pe 20 aprilie 2017, Curtea Supremă a Federației Ruse a interzis Organizația „Martorii lui Iehova” în Rusia, motivând că este o „organizație extremistă. Centrul Administrativ și toate cele 395 de organizații regionale ale „Martorilor lui Iehova” au fost lichidate, iar proprietățile lor au fost confiscate de stat.

Rușii care ar decide să-și manifeste în continuare credința ca „Martori ai lui Iehova” (participarea la slujbe, realizarea unor activități religioase, convertirea altor persoane, strângere de fonduri etc.) vor fi pasibili de urmărire penală și pot risca condamnarea la închisoare de până la 12 ani.

Conform declarațiilor oficiale ale Cultului Religios „Martorii lui Iehova” din Republica Moldova, de la decizia Curții Supreme în Rusia au fost arestați și judecați 320 de „martori”, dintre care aproximativ 80 au fost condamnați la pedepse cu închisoarea. Totodată, peste 600 de martori ai lui Iehova, inclusiv 40 de bărbați și femei cu vârsta de peste 70 de ani, aveau calitatea de inculpați în 282 de dosare penale, la nivelul anului 2022.

4. Legislația împotriva comunității LGBTQ

În 2013 a fost adoptată o lege federală împotriva „propagandei homosexualității”, fapt care a dus la escaladarea atacurilor împotriva evenimentelor și activităților civice ale comunității LGBT din Rusia.

Această lege a fost extinsă în 2022, prin declararea ca ilegală a oricărei modalități de promovare a relațiilor sexuale netradiționale.

La 30 noiembrie 2023, Curtea Supremă a Rusiei a decis că mișcarea internațională LGBTQ este „extremistă” și a interzis-o în Rusia. A doua zi, forțele de securitate ruse au efectuat razii în baruri, saune masculine și cluburi de noapte din Moscova, pentru a identifica și reține persoane din comunitatea LGBTQ.

5. Controlul internetului de către autorități

În decembrie 2013, Vladimir Putin a semnat o lege care permite autorității de reglementare în domeniul mass-media (Roskomnadzor) să blocheze site-urile care difuzează apeluri la proteste și alt conținut considerat extremist, în baza unui simplu ordin din partea Procurorului General al Rusiei, fără să fie necesară hotărârea unei instanțe de judecată.

Sute de site-uri ale Opoziției politice și civice au fost blocate în anii următori, inclusiv agenții de presă critice la adresa lui Putin, pagini ale Opoziției, site-uri administrate de grupuri pentru drepturile omului etc.

În mai 2019, Rusia a adoptat așa-numita „lege suverană a Internetului”, care a consolidat controlul asupra infrastructurii de internet din țară, scopul fiind izolarea internetului din Rusia de restul lumii. Conform legii, operatorii de telecomunicații sunt obligați să instaleze echipamente care permit autorităților să blocheze conținutul și să redirecționeze traficul de internet.

6. Interzicerea „denigrării” Armatei ruse și a răspândirii de „informații false” despre invadarea Ucrainei

În martie 2022, după lansarea invaziei asupra Ucrainei, a fost adoptată o legislație care interzice „denigrarea” Armatei ruse sau răspândirea de „informații false” despre invazie, sub amenințarea unor pedepse de până la 15 ani de închisoare.

Legea a fost folosită imediat cetățenilor ruși care se pronunțau împotriva războiului, dar și împotriva presei independente și a activiștilor din Opoziție și societatea civilă.

În temeiul acestei legi, au fost închise zeci de instituții mass-media independente rusești, în timp ce alte zeci de ziare și platforme de jurnalism au anunțat că opresc difuzarea de știri și reportaje despre războiul din Ucraina ori și-au transferat redacțiile în străinătate.

Regimul Putin a operat mii de arestări în rândul cetățenilor ruși care au protestat împotriva războiului din Ucraina, iar militanții anti-Putin au fost condamnați la pedepse cu ani grei de închisoare (inclusiv în contumacie, în cazul opozanților refugiați în Occident).

IV. Operațiunile speciale clandestine executate de serviciile secrete și mercenarii Rusiei în străinătate

1. Interferența în alegerile prezidențiale din SUA din 2016, în scopul favorizării candidatului republican Donald Trump

În 2019, procurorul special Robert Mueller a prezentat în fața Congresului SUA un raport despre ancheta care a vizat interferența Rusiei conduse de Putin în alegerile prezidențiale din 2016.

Raportul Mueller a avut concluzii teribile, pe care le prezentăm mai jos (sinteză din Raport, conform American Constitution Society).

Donald Trump și asociații lui au obstrucționat ancheta penală.

Ancheta a produs 37 de rechizitorii, 7 pledoarii și condamnări de vinovăție, precum și dovezi convingătoare că președintele Trump a obstrucționat Justiția în repetate rânduri.

Procurorul Mueller a descoperit și a trimis 14 cazuri penale către alte componente ale Departamentului de Justiție.

Asociații lui Trump au mințit în mod repetat anchetatorii cu privire la contactele lor cu rușii.

Președintele Trump a refuzat să răspundă la întrebări despre eforturile sale de a împiedica procedurile federale și de a influența mărturiile martorilor.

O declarație semnată de peste 1.000 de foști procurori federali a concluzionat că, dacă orice alt cetățean american s-ar angaja în aceleași eforturi de a împiedica procedurile federale de anchetă așa cum a făcut-o Donald Trump, ar fi probabil pus sub acuzare pentru multiple acuzații de obstrucționare a Justiției.

Rusia a lansat ample atacuri asupra sistemului electoral american în 2016.

Interferența Rusiei în alegerile din 2016 a fost „amplasă și sistemică”.  Printre principalele căi de atac s-au numărat: o campanie de „război informațional” pe rețelele de socializare care l-a „favorizat” pe candidatul Donald Trump; piratarea bazelor de date legate de campania candidatei democrate Hillary Clinton; divulgarea de materiale furate prin intermediul unor entități create de Rusia și WikiLeaks.

Rusia a vizat, de asemenea, bazele de date din multe state ale SUA legate de administrarea alegerilor, obținând acces la informații despre milioane de alegători americani înregistrați.

Ancheta „a identificat numeroase legături între guvernul rus și campania lui Trump”.

Procurorul a indentificat și probat numeroase legături între Guvernul Federației Ruse și acțiunile de campanie electorală ale lui Donald Trump. Totodată, a stabilit că membrii campaniei Trump „au arătat interes pentru publicarea unor documente de către WikiLeaks și au salutat potențialul acestora de a-l prejudicia ăe candidatul Clinton”.

În perioada 2015-2016, Michael Cohen a derulat un proiect de hotel/reședință la Moscova, în numele lui Donald Trump, în timpul campaniei electorale pentru Președinție. Candidatul Donald Trump a semnat personal o scrisoare de intenție către autoritățile Federației Ruse. Membri de rang înalt ai campaniei Trump, inclusiv Paul Manafort (consilier), Donald Trump Jr. (fiul) și Jared Kushner (ginerele), s-au întâlnit pe 9 iunie 2016 cu cetățeni ruși la Trump Tower din New York. Întâlnirea a avut loc după ce un intermediar l-a informat pe Trump Jr. că rușii dețineau informații denigratoare despre Clinton, care erau „parte a sprijinului acordat de Rusia și de Guvernul lui Putin pentru domnul Trump”.

Începând cu iunie 2016, un asociat al lui Trump „a anunțat oficiali de rang înalt din echipa de campanie a lui Trump că WikiLeaks va publica informații dăunătoare candidatei Clinton”. O secțiune a raportului sugerează că Roger Stone a fost acest asociat și că a avut contacte semnificative în legătură cu WikiLeaks.

Raportul a descris multiple ocazii în care asociați ai lui Trump au mințit anchetatorii despre contactele sale cu Rusia.

Patru asociați ai lui Trump – George Papadopoulos, Rick Gates, Michael Flynn și Michael Cohen – au recunoscut că au făcut declarații false anchetatorilor federali sau Congresului american despre contactele lor în Rusia.

Raportul nu conține nicio dovadă că vreun oficial al echipei de campanie a lui Donald Trump ar fi raportat autorităților americane despre încălcarea legii în chestiunea contactelor cu Rusia sau WikiLeaks, în timpul campaniei sau al tranziției prezidențiale. Și asta, în ciuda rapoartelor publice privind pirateria informatică rusească emise din iunie 2016 și a sintezei de informații comunicată candidatului Donald Trump în august 2016, prin care era avertizat că Rusia încerca să se amestece în procesul alegerilor prezidențiale.

Procurorul special Mueller a refuzat să-l exonereze pe președintele Trump și a detaliat în schimb mai multe episoade în care acesta s-a angajat în comportament obstrucționist.

În iunie 2017, președintele Trump i-a cerut imperativ lui Don McGahn, consilier la Casa Albă, să ordone demiterea procurorului special, după ce au apărut articole de presă conform cărora Mueller îl ancheta pe președinte pentru obstrucționarea justiției.

Ulterior, Trump i-a cerut lui McGahn să infirme în mod fals (mințind) articolele de presă care relatau această directivă de demitere și să creeze o înregistrare falsă a unui document fictiv cu privire la această problemă. McGahn a refuzat solicitările ilegale ale președintelui Trump.

După ce Michael Flynn (consilierul pentru Securitate Națională) a fost concediat în februarie 2017 pentru că a mințit anchetatorii FBI cu privire la contactele sale cu ambasadorul rus Serghei Kislyak, Trump a organizat o întâlnire individuală cu directorul FBI de atunci, James Comey, și i-a cerut acestuia „să-l lase pe Flynn să plece” (să renunțe la anchetă).

De asemenea, președintele Trump i-a cerut consilierului adjunct pentru Securitate Națională de atunci, KT McFarland, să redacteze o notă internă în care să precizeze în mod fals (să mintă) că Trump nu i-a cerut lui Flynn să-l sune pe ambasadorul rus Serghei Kislyak. McFarland a refuzat să execute dispoziția lui Trump.

În iulie 2017, președintele Trump i-a cerut fostului manager de campanie electorală, Corey Lewandowski, să-l instruiască pe Procurorul General al SUA să limiteze ancheta penală declanșată de procurorul special Robert Mueller. Această măsură „avea scopul de a împiedica o examinare ulterioară a conduitei președintelui și a echipei sale de campanie electorală”.

În 2017 și 2018, președintele Trump i-a cerut Procurorului General al SUA „să renunțe la recuzarea” din ancheta penală desfăşurată de procurorul special Robert Mueller, acţiune din care se deduce că Trump „credea că Procurorul General nerecuzat ar fi putut să-l protejeze de ancheta penală privind Rusia”.

Pe parcursul anchetei penale desfășurate de procurorul special Robert Mueller, la solicitările anchetatorilor, președintele Trump a furnizat răspunsuri incomplete și imprecise. Totodată, președinte Trump a declarat în mai mult de 30 de răspusuri la întrebările anchetatorilor că „nu-și amintește” sau că „nu are o amintire independentă”.

2. Acţiunile militare ale Grupului de mercenari Wagner sub patronajul regimului Putin

Primele grupări paramilitare care avea să stea la baza înființării Grupului Wagner au apărut în perioada 2013-2014. Cea mai cunoscută grupare de mercenari a fost cea a veteranilor ruși din Forțele Speciale ale GRU, sub coordonarea lui Dimitri Utkin, fost ofițer GRU (cunoscut sub indicativul „Wagner”), cofondator al grupului alături de Evgheni Prigojin (principalul fondator și omul de legătură cu regimul Putin).

Primele operațiuni militare clandestine în care au fost implicați mercenarii din Grupul Wagner au fost anexarea Crimeei (2014) și susținerea militară a separatiștilor pro-ruși din Donbas (estul Ucrainei).

În perioada 2015-2018, mercenarii Grupului Wagner au avut misiuni în Siria, ca forță auxiliară a unităților Armatei ruse detașate în sprijinul dictaturii președintelui sirian Bashar al-Assad. În februarie 2018, mercenarii Wagner au suferit o primă înfrângere, în incidentul din regiunea siriană Deir ez-Zor, când aproximativ 200 de mercenari ruși care sprijineau trupele lui Assad au fost lichidați de trupele Armatei SUA.

În perioada 2017-2019, Rusia a decis să folosească Grupul Wagner în unele țări africane, unde Putin încearcă să extindă influenţa rusească.

În Sudan, Grupul Wagner a colaborat cu guvernul în lichidarea rebelilor, asigurând consiliere militară și securizarea minelor de aur (unde Rusia are interese economice).

În Republica Centrafricană, Grupul Wagner a asigurat protecţia preşedintelui Faustin-Archange Touadera (aliat al Rusiei), a oferit consiliere militară și a securizat resursele miniere.

În Libia, mercenarii Wagner l-au susținut pe mareșalul rebel Khalifa Haftar, în ofensiva asupra orașului Tripoli, în încercarea de a asigura influența Rusiei în această țară.

În perioada 2020-2021, Grupul Wagner a fost detectat în Mozambic și Mali, unde a asigurat consiliere militară pentru trupele guvernamentale și a angajat operațiuni militare împotriva insurgenților. Din acel moment, Grupul Wagner a devinit instrumentul principal al protejării și promovării intereselor Rusiei în Africa și Orientul Mijlociu.

În invazia militară lansată de Putin asupra Ucrainei, Grupul Wagner a fost folosit inițial în bătălia pentru orașul Bahmut. Rapoartele ONU și ale unor organizații pentru drepturile omului au identificat și documentat următoarele tipuri de crime de război comise în Ucraina de mercenarii Grupului Wagner:

• execuții sumare ale prizonierilor de război;
• tortură și rele tratamente aplicate prizonierilor și civililor;
• deportări forțate (inclusiv transferul copiilor ucraineni în Rusia) și arestări ilegale;
• atacuri direcționate și indiscriminate împotriva civililor și infrastructurii civile (cartiere de locuințe, spitale, școli, rețele energetice, biserici);
• violuri și alte forme de violență sexuală comise asupra civililor și prizonierilor de război;
• jafuri, furturi și confiscări de bunuri civile (case, autoturisme, electrocasnice etc.);
• folosirea de recruți liberați din închisorile de drept comun ale Rusiei pentru organizarea de ofensive militare, cu pierderi masive asumate.

În iunie 2023, liderul Grupului Wagner, Evgheni Prigojin, a declanșat o rebeliune armată împotriva conducerii Armatei ruse, dar a oprit marșul spre Moscova după negocieri cu Putin, intermediate de Belarus. La două luni după rebeliune, Prigojin și cei mai mulți comandanți militari ai Grupului Wagner au fost omorâți într-un accident aviatic suspect.

Din 2024, grupul de mercenari este reorganizat sub coordonarea Ministerului rus al Apărării.

În operațiunile militare în care au fost implicați la ordinul dictatorului Vladimir Putin, mercenarii Wagner au încălcat permanent „legile războiului” și Dreptul Internațional, au comis crime de război și masacre împotriva civililor din zonele de conflict.

Dintr-un grup paramilitar clandestin, Grupul Wagner a fost transformat de Putin într-un instrument global agresiv de politică externă imperialistă a Rusiei.

3. Deportarea ilegală a copiilor ucraineni și transferul ilegal de populație din teritoriile ocupate de Rusia în Ucraina

În ziua de 17 martie 2023, Curtea Penală Internațională (CPI), cu sediul la Haga (Olanda), a emis un mandat de arestare pe numele lui Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, pentru următoarele acuzaţii:

• deportarea ilegală a copiilor ucraineni din zonele ocupate ale Ucrainei în Rusia;
• transferul ilegal de populație (în special copii) din teritoriile ocupate — considerate crime de război conform Convențiilor de la Geneva.

Președintele Vladimir Putin devine primul lider politic al unui stat membru permanent al Consiliului de Securitate ONU împotriva căruia CPI emite un astfel de mandat.

CPI a emis un mandat și împotriva Comisarului rus pentru Drepturile Copilului, Maria Lvova-Belova, care este acuzată de implicare directă și complicitate la executarea acestor deportări ilegale.

Mandatul este valabil în cele 123 de state membre ale CPI. Rusia nu recunoaște jurisdicția CPI și consideră mandatul ca fiind „nul”. SUA și China comunistă nu au fost niciodată state membre al CPI.

DE ACELAȘI AUTOR: