Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 2 februarie 2017.
Acum o săptămână, la Strasbourg, în cadrul unei conferinţe de presă, V. Voronin a afirmat că limba, denumirea, alfabetul acesteia, cât şi istoria sunt probleme interne ale partidului comuniştilor. E drept că preşedintele nostru a confundat denumirea partidului al cărui preşedinte este cu denumirea țării al cărei preşedinte este, iar pentru domnia sa aceste două noţiuni chiar că sunt identice.
La fel şi I.V. Stalin în anii ’30, când pusese la dubă un sfert din populaţia ţării şi împuşcase zeci de milioane de cetăţeni, la protestele opiniei publice internaţionale reproşa că nu va îngădui nimănui să se amestece în treburile interne ale statului său: „Ce se întâmplă în URSS sunt doar probleme ale URSS”.
Dacă suntem cetăţeni ai Republicii Moldova, poate dispune Voronin chiar cum doreşte de vieţile şi destinele noastre?!
Să fie limba şi istoria doar probleme ale partidului comuniştilor?!
Să ţină cont conducătorii acestuia doar de cele dorite de Moscova şi mai puţin de adevărul ştiinţific, recunoscut de toată lumea?!
Vasile Stati şi alţi demagogi, când e vorba de existenţa unei limbi „moldoveneşti”, fac trimitere la o ediţie mai veche a Atlasului lingvistic european, de la sfârşitul anilor ’40, când la insistenţa lui I. V. Stalin şi a lingviştilor lui şi când România comunistă n-a mai protestat, a fost inclusă o nouă limbă romanică – „limba moldovenească”.
Dar la începutul anilor ’90, la insistenţa savanţilor ruşi şi ca o scuză pentru faptul că tot dânşii politizaseră atlasul respectiv ceva mai înainte (aceste detalii mi-au fost furnizate de distinsul lingvist Nicolae Saramandu), în dreptul noţiunii de „Moldova” se include şi limba vorbită de acest stat – „română”.
În cadrul comisiei, tot savanţii ruşi, recunoscând şi alte greşeli ale lor, au insistat a se insera în Atlas limbi dispărute din Siberia şi Caucaz pe care tot dânşii le scoseseră, conducându-se de criterii extralingvistice.
Astfel, la recomandarea Comitetului Internaţional Permanent al Limbilor („sur la recommandation du Comite International Permanent des Lingvistes”), în Atlasul Limbilor Europei („Atlas linguarum Europae”), vol. I, fascicula VI, apărut la „Instituto Poligrafico e zeca dello stato” din Italia şi editat de UNESCO în anul 2002, la pagina LX e menţionată ţara noastră – „Moldova”, precum şi limba vorbită de cetăţenii ei: „roumain (R)” – româna.
Atlasul respectiv e considerat cel mai autoritar în materie de lingvistică din Europa. Deci, Europa ştie, recunoaşte, ne spune că vorbim limba română. Pe când noi afirmăm că vorbim o limbă inexistentă – limba moldovenească, tocmai când aceasta a fost scoasă din toate atlasurile care se respectă.
Vor avea Voronin şi „lingviştii” săi tupeul sau „curajul” să insiste în secolul XXI – ca altădată I. V. Stalin – să mai înlocuiască o dată noţiunea de „limba română” cu cea de „moldovenească”?!
Nu cred, deşi totul este posibil.
Spun „totul este posibil” pentru că, bănuiesc, nu mai există undeva în lume un alt preşedinte de ţară care să-și urască atât de mult intelectualii, scriitorii, limba, alfabetul acesteia, istoria, considerând ignoranţa sa adevăr în ultimă instanţă.
Aşa cum domnia sa a creat încă o „uniune a scriitorilor” fără scriitori, nu mă îndoiesc că mâine-poimâine Voronin va înjgheba şi un alt institut de lingvistică, care să-i susţină aberaţiile (sperăm ca măcar acela să-l înveţe cele cinci litere latine cu care să-şi transcrie numele lui de preşedinte al unei ţări latine, iar copiii să nu-i mai citească numele din abecedar – „Bopohuh”, cum s-a întâmplat în această toamnă în mai multe şcoli, unde jocul preferat al picilor a devenit „Bopohuh şi indienii!”).
Există lucruri evidente pentru toată lumea care are un pic de raţiune în scăfârlie.
Ambasadoarea SUA în Republica Moldova, Pamela Hyde, menţionase nedumerită, înainte de a-şi lua rămas bun de la Voronin. „Nu înţeleg de ce unii numesc limbă vorbită de majoritate «limba moldovenească», în timp ce toată lumea ştie că ea este limba română. Există, desigur, unele diferenţe de stil dintre Bucureşti şi Chişinău, dar ele există şi între Londra, New York şi Sydney, şi totuşi noi toţi vorbim engleza”.
Ea, care studiase româna şi nicidecum „moldoveneasca”, s-a arătat surprinsă să priceapă de minune şi limba „moldovenească”!
Ambasadorul SUA în România, Michel Guest, un alt cunoscător involuntar de limbă „moldovenească”, chiar dacă excelenţa sa nu a vizitat vreodată Republica Moldova, declara acum câteva săptămâni: „E regretabil faptul că se încearcă astăzi să se inventeze o limbă «moldovenească», atunci când se cunoaşte că limba care se vorbeşte în Republica Moldova e româna”.
Din păcate, aceste afirmaţii îi lasă reci pe diriguitorii noştri, care se anunţă mari cunoscători în materie de limbă şi toate celelalte.
Sub pretenţia că apără statul, aceştia apără minciuna.
Pentru că, chiar dacă admitem că vor să construiască un stat moldovenesc (de fapt, antimoldovenesc, dacă ţinem cont că România e creată la 1859 din unirea a două ţări de aceeaşi limbă – Moldova şi Muntenia), de ce aceşti bâlbâiţi, care nu cunosc din limba ţării decât colo vreo sută-două de cuvinte, acordă lingviştilor lecţii de limbă, istoricilor – lecţii de istorie, iar strămoşilor – lecţii de patriotism, intenţionând aici şi acum să ne creeze şi o nouă limbă, care nu e decât limba română ajustată la ignoranţa lor?!
Cum la noi filologii nu cred că trebuie să facă politică, iată că politicienii (Voronin, Tarlev, Ostapciuc, Mişin) fac filologie.
Pe când logic ar fi să-şi caute fiecare de ale lor.
Conform Atlaselor lingvistice internaţionale editate după 1990, limba „moldovenească” nu există, noţiunea de „moldave” fiind trecută la dialecte.
Dacă ni se va mai fura o dată limba – cum intenţionează capii „ţărişoarei” –, cu includerea limbii ruse de stat (deşi ruşii, în Republica Moldova propriu-zisă, fără cei din Transnistria şi Găgăuzia, mai rămân abia vreo 4%) sau ni se va impune cu sila să vorbim o limbă inexistentă, înseamnă să ne dezicem de însăşi fiinţa noastră naţională.
Pentru că, dacă veţi găsi undeva pe glob vreun popor care s-a dezis benevol de limbă şi care comunică (așa cum ni se cere şi nouă) mai degrabă cu ajutorul înjurăturilor, a râgâiturilor sau suspinelor, să ştiţi că acesta nu se deosebeşte aproape cu nimic de dobitoace. Acestea din urmă, şi ele, mugesc doar când le doare ceva, când li-e foame sau când li-e sete. În rest, preferă să fie mute.
Noi, basarabenii, vom alege oare să vorbim în secolul XXI o limbă inexistentă?
Sau vom şti să ne apărăm graiul, cel vorbit de moşii şi strămoşii noştri vreme de aproape două milenii, ca să-l putem transmite ca pe o ştafetă prin intermediul urmaşilor noştri şi mileniilor care vin?!
Nicolae Dabija, 16 octombrie 2006
