Copiii deportaților

Text publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948-2021) în anul 1999.

––––––––––––––––––––––––––

La 13 iunie 1941 şi la 6 iulie 1949 au avut loc cele mai masive deportări ale basarabenilor către Siberia.

Intelectualii, oamenii politici, preoţii, gospodarii satelor, sufletul şi conştiinţa spaţiului dintre Prut şi Nistru, au fost îmbarcaţi în vagoane pentru vite („bou-vagoane”) şi duşi la capătul lumii.

Odată cu aceştia au fost trimişi în Siberii şi copiii Basarabiei, cei care au procedat astfel conducându-se după proverbul: „O ţară fără copii e ca şi moartă”.

Admit că în imaginaţia bolnavă a celora care s-au lăţit peste noi, maturii acestor locuri, s-o fi făcut vinovaţi cu ceva (că-şi făceau cruce, că semnau cu alfabet latin, că aveau o casă bună în care voia să se mute vreo cutră etc.), dar care o fi fost vina acelor copii, unii dintre ei – abia născuţi, de-au fost şi ei judecaţi odată cu părinţii lor şi trimişi la urşii cei albi?!

Care lucru mai trist decât acela de a fi condamnat cu mult înainte de naşterea ta, să fii găsit vinovat de „crima” de a te fi născut, inclusiv aceea de a fi român basarabean în această parte a lumii de la răscrucile istoriei…

Am tras noi oare toate învăţămintele pe care ni le-a oferit istoria, în ultimele două secole cel puţin, ca să ştim că nu le mai repetăm pe viitor?!

Acum vreo 10 ani am fost mirat să descopăr la lecţiile profesoarei Serafima Sava din Orhei că toţi elevii dumneaei aveau „carneţele de poezii”, în care transcriau din ziare, din reviste, din cărţi, din manuale cele mai frumoase poeme.

Doamna profesoară mi-a povestit atunci de ce-i îndeamnă pe copii să procedeze astfel.

A fost deportată în 1949 împreună cu părinţii ei în Siberia, şi-n noapte, copilă fiind, n-a reuşit să ia cu sine decât o păpuşă, dar şi un volumaş de poezii de M. Eminescu, pe care l-a ascuns în grabă sub hăinuţă, să nu-l vadă soldaţii care veniseră să-i „ridice”.

Şi acolo, în taigaua fără început şi fără sfârşit, când îi era frig, când i se făcea foame sau îi era dor de satul copilăriei, când i se părea de multe ori că acuşi-acuşi va muri, deschidea volumul de poezii eminesciene şi recita de răsuna taigaua de vocea ei subţirică:

„…Codrule-codruţule,

Ce mai faci, drăguţule,

Că de când nu te-am văzut

Multă vreme a trecut…”

Sau:

„De treci codrii de aramă

de departe vezi albind…”.

Şi gerul i se părea mai puţin hain, şi foamea mai suportabilă, şi taigaua se îmblânzea sau dispărea cu totul din jurul ei.

– Şi nu mai eram atât de singură şi părăsită…, îmi spunea profesoara.

Acel volumaş de poezii eminesciene, care i-a ţinut loc de Biblie şi de celelalte cărţi, a încălzit-o acolo între gheţari, i-a ţinut de foame şi de sete, a sprijinit-o să uite de străinie, a ajutat-o să supravieţuiască, să nu moară „de tristeţe”, cum îmi zicea chiar ea, şi să se întoarcă Acasă.

După ce a revenit în Basarabia, ca să fie mai aproape de Eminescu, s-a dus la facultatea de limbă şi literatură.

De atunci încoace a altoit mai multor generaţii de elevi dragostea pentru cuvântul poetic, convingându-i pe discipolii ei să îndrăgească poezia.

– Niciodată nu se ştie ce li se poate întâmpla în viaţă, îmi povestea ea în 1990, când Basarabia şi cu Siberia erau încă o singură ţară. Îi deprind (zicea, arătându-mi carneţelele copiilor cu poeme copiate stângaci) să poată trăi cu Poezia, iar mai exact, să nu poată trăi fără Poezie, care la nevoie să le poată ţine şi cald, şi saţ, să-i ajute să nu se simtă părăsiţi…

De câte ori văd de atunci încoace în câte o gară, la câte o staţie de autobuz sau troleibuz pe câte cineva scoţând din buzunar sau din geantă vreun carneţel, ca să citească din el o poezie sau o rugăciune, îl salut de departe cu privirea, gândindu-mă că acesta ar fi numaidecât unul dintre elevii doamnei Serafima Sava, profesoară de la Orhei.

Scriitorul şi actorul Arcadie Donose, născut la Rudi, îmi povestea şi el de „lecţia” vieţii sale pe care a învăţat-o în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 la gara Pământeni din Bălţi.

Era student la Şcoala Pedagogică şi s-a nimerit întâmplător la gară, în timp ce aştepta trenul să-l ducă spre satul său de baştină.

Sute de familii de basarabeni cu tot cu copii şi bătrâni fuseseră îmbarcate în vagoane pentru animale, plânsete de copii despărţiţi de părinţi şi de părinţi rupţi de copiii lor răsunau până departe în cerul lui Dumnezeu – unele familii erau separate astfel, copiii urmând a fi izolaţi de părinţii lor „antisovietici”, întru a fi duşi în alte colţuri de Siberie…

Iar peste acel vacarm, ca să nu se audă plânsetele şi bocetele celor suiţi în trenuri, pe peronul gării Pământeni o fanfară cânta cântece vesele ruseşti…

Iată ce povesteşte scriitorul:

– Ceea ce nu pot uita şi n-am să uit e fanfara militară care cânta cântece de voie bună. „Oamenii plecau de bunăvoie”. Un fost coleg m-a strigat pe nume, ţin minte: „Aruncă-mi o bucăţică de pământ!”. Pământul era departe, santinela aproape, mi-am învins teama şi am aruncat spre vagon zgură neagră şi tare… Apoi locomotiva a strigat: „Taigaaa!”. Gara se cutremură de vacarmul despărţirii mieilor de oi. Am rămas cu zgura. O simt şi acum, e în pâine, o mestec cu lacrimi, mereu…

Aceste spuse ale poetului de la Rudi, care compara acea noapte de calvar cu despărţirea mieilor de oi, mi-amintesc de versurile poetului nostru dintâi – Dosoftei:

„…Am mâncat pâine cu zgură

Şi lacrimi în băutură…”.

Acesta a fost destinul celor desprinşi cu sila de vatra strămoşească…

Câţi dintre acei copii s-au mai întors înapoi?!

Câţi au rezistat?! Care o fi fost vina lor?! Câţi dintre aceştia au fost reabilitaţi?! Câţi mai suferă şi azi?!

Acei copii, cu copilăria mutilată, îndurau geruri de –40 de grade timp de aproape 10 luni pe an, în celelalte două luni suportând înţepăturile norilor de ţânţari, vântul rece care-i lovea peste faţă ca un bici sau ca un brici, întunericul care nu pleca pentru cei duşi mai către nord câte o jumătate de an, acei copii neputându-se îndepărta prea mult de barăcile în care locuiau ca să nu se rătăcească în taigaua deasă ca o perie, suspinele părinţilor lor care plecau zilnic să taie hectare de pini uriaşi pentru o bucată de pâine…

E plină Siberia cu cimitire de-ale basarabenilor.

Inclusiv cimitire de copii.

Moş Pavel Angheli e cioban în comuna Clişova, judeţul Orhei.

Mă aşteaptă o zi întreagă la sediul redacţiei. Ne întâlnim la o oră târzie ca să-mi povestească despre sine.

Erau dintr-o familie de oameni bogaţi (aveau 50 de hectare de pământ, 4 boi şi 18 poloboace). Pentru această „crimă”, familia Angheli a fost trecută pe lista „chiaburilor”.

Când NKVD-iştii au bătut cu patul armelor în noaptea de 6 iulie 1949 în uşa lor, tatăl şi mama, speriaţi, s-au strecurat pe o ferestruică în grădină, dispărând în bezna nopţii.

Maturii se gândiseră că „oaspeţii” nepoftiţi nu vor fi atât de câinoşi să deporteze nişte copii. Dar au greşit. Cei trei copii ai familiei Angheli au fost urcaţi într-un camion, apoi în tren, descărcându-i după o lună de mers undeva în Siberia. Pavel avea 12 ani, ceilalţi erau mai mici. Văzând lipsa de suflet a noilor autorităţi, peste câteva zile tatăl a pornit să-i caute prin toată Siberia, ca să-i găsească. Dar a fost prins şi dus la canalul Volga-Don, unde a muncit cu roaba.

În toată această perioadă, cei trei copii şi-au făcut un bordei în care să trăiască, au muncit la tăiat taigaua etc. Când basarabenilor li s-a permis să revină, s-au întors şi ei în sat. Aici nu-i aştepta nimeni. Între timp tata murise, mama lor vitregă se măritase într-un sat îndepărtat şi n-a dorit să-i recunoască, deoarece avea de mult o altă familie, alţi copii.

Lui Pavel, deşi la şcoală fusese elev eminent, i s-a propus să pască oile satului. Încetul cu încetul, şi-a pus fraţii şi surorile pe la casele lor. Le-a fost tată şi mamă. Vorbeşti cu el şi ai impresia că vorbeşti cu un academician. La sfârşit îl întreb:

– Ce doriţi?! Cu ce să vă ajut?!

Se închină respectuos, ca un voievod fără de tron, şi, când pune mâna pe mânerul uşii, se întoarce către mine şi zice:

– Mulţumesc că m-aţi ascultat.

Moş Pavel nu are nevoie de nimic. El vrea doar să fie ascultat, să se ştie că Siberia a fost, că ea poate să se mai întoarcă, să se ştie că a existat o generaţie de copii cu destinele mutilate, care au fost striviţi de bocancii servilor lui Stalin odată cu părinţii lor.

Basarabenii noştri, ajunşi în Siberia, au devenit şi acolo gospodari: şi-au făcut case frumoase, şi-au făcut rost de văcuţe etc., au plantat pomi în miezul zăpezilor, care – credeau ei, citindu-1 pe Miciurin, – vor rodi şi iarna, încât împilătorii lor voiau de-acum să-i deporteze şi de acolo. Numai că nu aveau unde. Dincolo de pol era altă ţară.

Nu s-au pierdut nici acei copii trimişi în Siberia cu părinţii lor. N-au murit. Nu s-au rătăcit în taigaua Siberiei. Nu s-au mankurtizat.

Reveniţi din taiga, ei au pus mâna pe carte, au muncit cu sudoarea frunţii, ştiind că vor putea răzbi numai cu propriul efort. Or, originea socială „din chiaburi” era o „danga” pe frunte pentru toată viaţa. Ba mai mult. Aş crede că cei care reprezintă azi conştiinţa Basarabiei sunt în majoritatea lor copiii celor deportaţi în Siberia. Ca o răzbunare, copiii foştilor deportaţi sunt azi miniştri, scriitori, savanţi, deputaţi, profesori, medici etc.

Preşedintele Parlamentului, Dumitru Diacov, şi procurorul general al municipiului Chişinău, Ion Diacov, s-au născut în sectorul Udamik din raionul Kargapolie, regiunea Kurgan, în familia unor deportaţi.

Vadim Hotineanu, ministru adjunct al Ocrotirii Sănătăţii, e născut în oraşul Kîzîl-Orda lângă pustiul Karakum în 1950 (părinţii şi bunicii săi fuseseră deportaţi din Basarabia la 13 iunie 1941).

Ex-ministrul Industriei şi Comerţului, Ion Tănase, şi-a petrecut şi el copilăria în satul Lebedinskoe, raionul Iurghinsk, regiunea Tiumen.

Ca şi ex-ministrul Transporturilor şi Comunicaţiilor, Tudor Leancă, „siberian” şi el, care s-a născut în 1950, în regiunea Tiumen, unde părinţii i-au fost deportaţi în 1946 şi de unde au revenit abia în 1956.

Ca şi actualul director al Departamentului pentru Privatizare, Andrei Cucu, care a făcut primii săi paşi în vagonul care-l ducea cu tot cu părinţi spre Siberia.

Regretatul profesor universitar, economistul Ion Graur, se născuse undeva în fundul Siberiei.

Ca şi regizorul Nicolae Ghibu.

Ca şi Nicolae Barbăscumpă, fost preşedinte al Executivului de la Floreşti.

Cunoscutul solist al orchestrei „Folclor”, clarinetistul Constantin Baranovschi, al cărui tată a fost arestat şi împuşcat în 1950, împreună cu mama sa şi trei fraţi au fost deportaţi în Kazahstan.

Tatăl savantului Ion Holban, doctor în fizica nucleară, Maxim Holban, fusese condamnat politic pe 15 ani la Kolîma şi pe 5 ani cu privarea de drepturi civile. Numele lui era: Z-2-588.

Cunoscuta interpretă Nina Crulicovschi a copilărit, împreună cu ziaristul Constantin Mardare, în aceeaşi localitate din regiunea Kurgan, unde fuseseră deportaţi părinţii acestora.

Foarte talentatul pictor Nicolae Guţu e născut în satul Kuria, raionul Dubrovski din Siberia.

Mihail Beţianu, pictor basarabean din Moscova, a văzut şi el lumina zilei într-o noapte polară lângă Polul Nord. Familia Beţianu fusese deportată de două ori: o dată în 1940, apoi încă o dată în 1949.

Dramaturgul Nicolae Negru îmi povestea de vuietul pinilor uriaşi din taigaua din jurul satului Zimovskoe, raionul Pîşkino-Troiţki, regiunea Tomsk, care îi cususeră cu o perdea orizontul şi care i-au dominat – ca unică amintire – copilăria.

Împlinise abia un an când a fost condamnat la „вечное поселение” („deportare pe viaţă”) în gheţurile Siberiei.

Fratele lui, doctorul în istorie Gheorghe Negru, se născuse în Siberia (1955).

Poeta Ludmila Sobetsky s-a născut în colhozul Berezovo, raionul Zverinogolovsk din regiunea Kurgan. Vina ei era una: bunicul scriitoarei noastre, Vasile lavorschi, precum şi mama acesteia, Irodiada lavorschi, au fost distinşi intelectuali basarabeni, profesori care au semănat lumina cărţii în Taxobeni, Gherman, Sculeni, în alte sate de la Prut.

Actorul Valeriu Cupcea reuşeşte imediat după război să intre la Institutul de Artă Teatrală „A.N.Ostrovski” din Leningrad şi când tatăl său, Pimen Cupcea, un vinificator celebru din Basarabia, a fost deportat în Donbas, acesta n-a fost găsit acasă…

Etc., etc., etc.

Dar… dacă victimele îşi şi iartă călăii, aceştia din urmă nu-şi vor ierta niciodată victimele.

Şi după revenirea celor deportaţi din Siberii, cei care i-au deportat au continuat să-i urmărească şi să-i persecute. Erau un fel de „paria” ai societăţii, calificaţi „duşmani ai poporului” (care popor?!, foştii NKVD-işti să fi fost chiar dânşii poporul?), accesul spre instituţiile de învăţământ superior, către unele funcţii de conducere fiindu-le îngrădit, lor le era interzis să plece „peste hotare”, să devină membri de partid etc.

Şi, cu toate astea, au răzbit.

În anii ’70, Securitatea făcuse o „razie” la Institutul Politehnic şi găsise vreo 30 de „feciori de chiaburi”, care erau profesori la această instituţie de învăţământ. Atunci a fost destituit rectorul Sergiu Rădăuţanu, care s-a dovedit că se trăgea şi el dintr-o „familie de moşieri”.

În 1988, Viktor Smirnov, secretarul doi al CC al PCM, reprezentantul Moscovei şi, de fapt, adevăratul conducător al RSSM, în una dintre cuvântările sale se arătase alarmat că tot mai mulţi „fecioraşi de chiaburi” („кулацкие сыннки”) au ajuns lectori universitari, oameni de cultură, cadre didactice, medici etc., locul acestora fiind, în concepţia rusului, la „coada vacii” şi la „coada sapei”, şi nu în laboratoarele ştiinţifice sau în prezidiile unor adunări.

Şi atunci Mihai Moroşanu, fiul unuia dintre „chiaburii” deportaţi odinioară, folosindu-se de democratizările iniţiate de Gorbaciov, a avut curajul nebun să-l dea pe secretarul 2 al Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM, Viktor Smirnov, în judecată. Când a auzit de fapta asta, prima reacţie a lui Smirnov a fost să-l aresteze pe M. Moroşanu. Dar M. Moroşanu mai fusese arestat o dată în 1966 şi condamnat pentru „naţionalism”. Era obişnuit cu alde astea. V. Smirnov a hotărât atunci, sfătuit de consilierii săi, să nu se prezinte la proces. Şi l-a pierdut.

Cred că prin acest proces judiciar au fost reabilitaţi pentru prima dată cei deportaţi, condamnaţi, persecutaţi pe nedrept. Celelalte reabilitări, din păcate, n-au mai urmat.

Urmaşii foştilor călăi îi persecută, deja ei, în continuare pe urmaşii foştilor deportaţi. Feciorul lui Mordoveţ, şef al NKVD-ului în 1949, care a condus operaţiunea „Iug” de deportare a basarabenilor („Să fie trimişi atâţia câte vagoane vom avea!”), până mai ieri mai era, dacă n-o fi şi azi, lucrător al Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova, apărând cu trup, suflet şi pistol independenţa, statalitatea şi integritatea ţării etc. de unionişti, adică de feciorii şi fiicele celor deportaţi, schingiuiţi, împuşcaţi de tatăl său, or, nu se poate ca cineva care a fost dus în Siberia şi n-a murit acolo de tot să nu fie şi unionist.

Copiii celor deportaţi atunci şi azi îşi mai caută dreptatea umblând pe drumuri. De multe ori cerând-o chiar de la cei care i-au nedreptăţit.

Elena lsbas din Isacova, judeţul Orhei, avea 10 ani la 13 iunie 1941, când a fost dusă în tundră. Deşi era bolnavă, a fost ridicată în caroseria camionului cu păturile de către soldaţii care au spart uşa casei cu paturile armei. Când s-a întors la Isacova, avea 24 de ani.

– 14 ani am stat în Siberia. Şi azi nu-mi dau pensie, pentru că nu-mi găsesc 4 ani de Siberie… Nu-mi ajung 4 ani de vechime, mi se plânge ea printre lacrimi…

Alexandru Stepanenco din Orhei, fiindcă a luptat pentru „Hristos, Rege şi Naţiune”, a fost deportat şi el. Acum câţiva ani, nu avea pensie: nu-i puteau găsi „două luni” de Siberie, ca să i le adauge şi „vechimii” sale.

– Eu sunt om hotărât, îmi povesteşte domnia-sa. Unul de la NKVD, care m-a deportat, în seara în care a auzit că m-am întors la Orhei, s-a împuşcat „de bucurie”. Se speriase, fiindcă îi făgăduisem că am să-l găsesc şi în gaură de şarpe.

Tudora Petcu şi Ana Laşcu sunt două surori din Chiperceni, Orhei, plecate şi ele în tundră pe când erau copile.

– Purtăm rană în suflet de 50 de ani. Din 1949 şi până în 1957 am fost la urşii albi. Când ne-am întors, nu ne-au dat un capăt de aţă. „Nu le dăm nimic, ziceau şefii din sat, că se chiaburesc la loc.” Am trăit în gazdă la oameni străini, eram 10 suflete. În 1979 am făcut cerere la cârmuire ca să ne vândă casa din care fuseserăm daţi afară, că era liberă: până atunci, la casa noastră se aflase conducerea colhozului. Degrabă însă s-au mutat în ea nişte „nacealnici”. În 1981, contabilul-şef a cumpărat-o de la gospodăria agricolă cu 6.000 de ruble. Azi, domnia-sa zice că a făcut reparaţii de 21.000 de lei. Şi cere aceşti bani de la noi…

Doamnei Alexandra Onescu din Orhei, deportată şi ea, i s-au restituit pentru casa confiscată 15 lei (evaluată odinioară cu 15.000 de ruble).

Tatăl Parascoviei Brânză din Trebujeni a fost deportat în anul 1944. Apoi, când a mai crescut un pic, în 1949, a fost deportată şi ea în Siberia. Se putea oare ca tatăl să fie vinovat, iar copiii lui nu?! Procuratura Republicii refuză s-o reabiliteze.

Elisaveta Ababii din Orhei îmi povesteşte că pe lista deportaţilor era trecut numele soţului ei, care era învăţător. A vrut să plece cu el, dar nu i s-a permis. Soţul, când i s-a făcut dor de ea, a fugit din Siberia numai ca s-o vadă. A fost împuşcat în 1949 în grădina casei ei. Zestrea, care i se afla în casa socrilor, a fost confiscată toată, când aceştia au fost arestaţi. Azi nu i se acordă nicio despăgubire.

Ioana Mârzac din Orhei s-a aflat şi ea 7 ani în Siberia.

Pavel Călugăr din Orhei a fost şi el deportat la 13 iunie 1941, cu 9 zile înainte de război.

Vasiliţa Niţulenco, învăţătoare din Rezina, avea 7 ani când a cunoscut Siberia.

Nici dânşii nu pot obţine vreo despăgubire. Ca şi miile şi zecile de mii de deportaţi.

Poveşti triste, care nu sunt deloc poveşti.

Au trecut 50 de ani de la acea zi neagră, în care zeci de mii de basarabeni au fost duşi în Siberia.

Unii mai cochetează şi azi cu istoria, încercând să ne spună că atunci, în 1949, nu s-a întâmplat nimic, sau aproape nimic.

Cum zicea un comentator al Televiziunii de la Chişinău în cadrul programului „Mesager” de sâmbătă, 26 iunie 1999: „Există o armonizare a neantizării. Deportaţii o duceau în Siberia mai bine ca aici”.

De unde o fi apărut şi marţafoi de-aceştia, care, după 50 de ani de la acele crime, vin să le elogieze în chiar limba jertfelor acelora?!

Cine uită greşelile istoriei, acela riscă să le repete.

Iertaţi-i, dar nu vă uitaţi călăii!

Ei aşteaptă să li se uite crimele ca să vă poată omorî din nou. De astă dată, copiii lor vor lovi în copiii voştri. Ca şi cum există popoare de călăi şi popoare de jertfe. Ca şi cum o viţă naşte numai condamnaţi nevinovaţi la moarte, iar alta – doar cadre pentru plutoanele de execuţie.

Victimelor regimului sovietic li s-au egalat drepturile cu cele ale cotropitorilor: la 9 mai au şi ei dreptul să depună buchete de flori la mormintele călăilor lor.

Atât, deocamdată.

Încolo: 40.000 de pensionari „cu merite”, foşti militari, enkavedişti, miliţieni etc., primesc pensii mari, suma pensiilor pe care le primesc aceştia la un loc egalându-se cu suma pensiilor pe care le ridică, în totalitate, ceilalţi 700.000 de pensionari din republică.

Scriitorul Alexei Marinat se plângea într-o zi la Uniunea Scriitorilor că torţionarul său, cel care l-a trimis în Siberia, ia o pensie de 1.000 de lei, pe când pensia distinsului nostru scriitor e de… 120 de lei.

„Meritele” călăilor noştri, dacă le-o fi având, le au numai faţă de alt stat. De ce nu-i plăteşte acesta?! Ci tot noi? Cât ne vom comporta astfel ca să nu-i jignim pe ocupanţi?!

Oare cât timp, copii, le vom mai răbda obrăznicia?! Copii ai deportaţilor, care aţi îmbătrânit de mult tot aşteptând ca altcineva să vă facă dreptate?

De ce nu v-aţi face-o chiar voi?!

Într-o ţară care e tot mai a voastră, tot mai a lui Dumnezeu…

Nicolae DABIJA

P. S. Părinţii lui Mihail Pleşco, fost şef de secţie la CC al PCM, fuseseră şi ei dintre deportaţi. Iar expresia lui preferată era: „рад стараться!”.

Ai lui Boris Marian – la fel. Tatăl lui a fost pârât de un frate, care-şi zicea Pavlik Morozov al familiei.

Citesc nişte articole în „Tineretul Moldovei”, de care mă cuprinde groaza prin agramatismul, agresivitatea şi ura patologică pe care o emană acestea contra lui Eminescu (cel care o salvase pe doamna Serafima Sava), semnate de Pavel Păduraru (dat afară din Universitate, mi se spune, pentru că nu citise din marele poet decât „Somnoroase păsărele” şi acum se răzbună, crezându-l pe Eminescu vinovat pentru asta), despre care aflu că e şi el din părinţi deportaţi.

Dar, lasă, îmi zic: n-am fi noi ceea ce suntem dacă o familie ca a noastră nu şi-ar avea şi ea arătăniile ei!

P. P. S. Distinsul economist şi om de suflet Alexei Marulea mi-a înmânat zilele trecute câteva fotografii: în casa părinţilor săi – Agafia şi Nichifor Marulea – de la Vatici, locuieşte azi Ion Spânu, unul dintre copiii acelor vremi de restrişte, care a fost „fugar” timp de 18 ani de zile prin pădurile, satele şi coclaurile raionului Orhei, el fiind vânat de către ostaşi, „drujinari”, miliţieni sovietici de-a lungul a circa două decenii, pentru o „vină” pe care încă nu şi-o cunoaşte.

În pragul casei sale, fostul fugar a prins – ca „pe nişte speranţe” (formula îi aparţine) – un tricolor; stema cu vultur, un portret al subsemnatului, iar dedesubt, o pagină din „Glasul” cu imaginea unui şarpe. Moş Ion Spânu îi transmite lui Alexei Marulea: „Să-i spui lui Dabija că balaurul comunist cu care luptă va fi învins greu. Dar Dumnezeu îl va ajuta să-l răpună…”

Nu-mi rămâne decât să-i fiu recunoscător domnului Ion Spânu de la Vatici pentru această încredere exagerată. Dar balaurul roşu, asta e credinţa mea, îl vom putea răpune numai împreună. Numai fiind mulţi, uniţi şi hotărâţi.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

N.D.

1 iulie 1999