Rusia a fost din prima clipă în spatele așa-ziselor mișcări „separatiste” din Lugansk și Donețk, pe care nu le-a sprijinit doar moral și material, ci și cu trimiterea de trupe pe front. Acest lucru, știut de toată lumea dar nerostit direct în lipsa unor probe, este confirmat pentru prima oară din interior chiar de unul din combatanții ruși care au participat la operațiunile de acum 8 ani. Marat Gabidullin este primul mercenar din celebra grupare Wagner, armata privată a lui Putin, care rupe tăcerea și-și scrie experiența pe teatrele de operațiuni unde a fost trimis de Guvernul Rusiei. În România, cartea „Memoriile unui mercenar din grupul Wagner” a apărut la editura Corint.
Memoriile lui Marat, fost militar de carieră în trupele de parașutiști ale Uniunii Sovietice, a rătăcit și el, ca mulți alții, calea după destrămarea imperiului sovietic. A făcut greșeala să demisioneze, a eșuat în afaceri și a ajuns după gratii, motiv pentru care n-a mai fost reprimit în armata Rusiei după ce Putin a reînceput cursa înarmărilor. Așa a ajuns, la vârsta de 48 de ani, să fie printre primii 400 de mercenari angajați în gruparea Wagner, la foarte scurt timp după înființarea acesteia.
Momentul din 2018, când generalii ruși au trimis mercenarii să ocupe o rafinărie în Siria, apoi le-au spus americanilor că nu sunt oamenii lor, lăsându-i să fie masacrați, a pus capac răbdării lui Gabidullin, care a demisionat din grupul Wagner
Marat Gabidullin a servit în rândurile armatei private a lui Putin din 2015 până în 2019, când a decis să părăsească organizația, scârbit să vadă că Guvernul de la Moscova, care-l trimisese, pe el și camarazii săi mercenari, să lupte și să moară în Donbass și în Siria, nu le recunoștea nici măcar existența, pentru a nu mai vorbi de merite.
Momentul culminant, în care Marat a hotărât să iasă din Wagner, s-a produs în 2018, când comandamentul Armatei ruse din Siria le-a ordonat mercenarilor să meargă și să cucerească o rafinărie controlată de kurzii sprijiniți de americani. Rușii au fost masacrați, în acea noapte au murit sub bombele americane circa 200-300 de mercenari ruși din grupul Wagner. Marat – care era comandant de companie – a fost rănit. „Aveam arsuri pe toată fața. Sunt senzații indescriptibile, ești încremenit, rămâi întins pe jos și aștepți sfârșitul, nu mai poți să faci nimic. Ne-au tras o bătaie!”, relatează el în carte. Înainte de a lansa bombardamentele, americanii i-au contactat pe comandanții ruși din Siria care ordonaseră atacul și i-au întrebat dacă trupele din fața rafinăriei erau oamenii lor. Generalii lui Putin au negat.
După atac, lumea întreagă a căpătat dovada directă a prezenței mercenarilor Wagner în Siria. În timp ce pe ecranele televizoarelor rulau imagini cu soldații ruși uciși sau răniți în atac, Moscova continua să nege evidențele și pretindea că nu există mercenari. Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului Rus de Externe, a ieșit public și a declarat că acei oameni filmați nu erau ruși!
„Eram dezgustat! Să îi văd fața Mariei Zaharova care mințea cu nerușinare a fost insuportabil. O disprețuiesc, mi-e scârbă de ea! Nicio strategie guvernamentală nu poate justifica genul acesta de atitudine. Nu te desolidarizezi de ai tăi!“
Pentru Marat, prezent în acea bătălie, momentul a fost șocant. La scurt timp, a demisionat. „Eram dezgustat! Să îi văd fața acelei femei care mințea cu nerușinare a fost insuportabil. O disprețuiesc, mi-e scârbă de ea! Din punctul meu de vedere, nicio strategie guvernamentală nu poate justifica genul acesta de atitudine. Nu te desolidarizezi de ai tăi!”.
Dar primele două misiuni ale lui Marat nu au fost în Siria, ci în Donbass, în 2015, la câteva luni după așa-zisa rebeliune a „separatiștilor” pro-ruși. Autorul își relatează în amănunt experiențele. În general, se abține de la aprecieri și se rezumă la a descrie faptele, dar în unele locuri lasă să-i scape considerații personale.
Așa aflăm că, de fapt, regiunile Lugansk și Donețk erau controlate încă de la început de Rusia, care-și trimitea trupele pe „linia de contact” cu armata ucraineană, cu misiunea de a lansa provocări. La prima incursiune, mercenarul n-a fost trimis pe front, ci a primit, alături de unitatea sa, misiunea să restabilească ordinea în orașul Lugansk, unde milițiile separatiste făceau prăpăd. „Prezența noastră era necesară din cauza unor circumstanțe cât se poate de prozaice, care ilustrau situația din Republica autoproclamată: numărul de bătăi pe fond alcoolic între milițienii separatiști sau, mai precis spus, soldații armatei RPL, crescuse. Bătăile se terminau adesea cu focuri de armă, unii nedespărțindu-se niciodată de armele lor, nici măcar pe patul de spital“, scrie Marat Gabidullin. În prealabil, el relatase mizeria îngrozitoare găsită de mercenarii Wagner în cazarma care fusese ocupată, până atunci, de separatiști.
Un spital din spatele frontului plin cu femei bătute de iubiții și soții lor în timpul crizelor alcoolice
Spitalul, povestește autorul, nu era – așa cum s-ar putea crede – ocupat de soldați răniți de pe front, ci de iubitele și soțiile separatiștilor care se îmbătau crunt și apoi își băteau femeile până le rupeau oasele.
A doua experiență a fost chiar pe front. Acolo, Marat Gabidullin a descoperit că lucrurile stăteau exact pe dos față de cum le prezenta propaganda putinistă în Rusia. Nu exista niciun genocid și nicio agresiune din partea ucrainenilor. Dimpotrivă, mercenarii Wagner aveau misiunea de a face incursiuni în liniile inamice, încercând să provoace incidente. „Bombardamente de artilerie, operațiuni ale grupurilor de recunoaștere și de sabotaj, toate te făceau să te întrebi cine punea piedici armistițiului…”, scrie Gabidullin. După acest episod, mercenarul a părăsit Ucraina cu gândul clar de a nu se mai întoarce niciodată acolo: „Nu voiam să mă lupt cu frații mei. Înțelesesem că Ucraina era departe de a greși în toate privințele și că și Rusia era departe de a fi ireproșabilă. Ce să fac? Dacă mă vor trimite în Donbass, ba mai mult, în luptă, atunci nu, nu voi merge împotriva bunului meu simț și a ceea ce îmi dictează conștiința! Voi demisiona!”.
Citiți mai jos un scurt fragment din primul capitol al cărții „Memoriile unui mercenar din grupul Wagner”, scrisă de Marat Gabidullin, primul membru al acestei armate secrete și private pe care Putin a trimis-o, începând din 2014, pretutindeni unde a căutat să-și exporte influența, puterea și violența: Donbass, Siria, Libia, Republica Centrafricană, Mali.
„Misiune în Lugansk
vara lui 2015
(…) Am trecut frontiera cu Ucraina la miezul nopții, pe undeva, prin regiunea Rostov. Patrulele de frontieră, care supravegheau alene trecerea convoiului nostru, nu păreau să își pună întrebări despre identitatea acestui grup mare de oameni înarmați care traversa râul. În zori, ne aflam în periferia Krasnodonului (50 de kilometri de Lugansk). Privind peisajul prin geamurile groase ale blindatului, am observat un mare număr de tancuri și de piese de artilerie desfășurate de-a lungul drumului. În mod vizibil, nimeni nu își dădea osteneala să ascundă aceste echipamente militare și acele mașini de război. Convoiul nostru a ajuns la Lugansk către prânz și s-a împărțit în mai multe grupuri care s-au îndreptat spre bazele lor.
Unitatea noastră, atașată companiei lui Ratnik („Războinicul“), un fost ofițer Spețnaz, considerat cel mai bun comandant din SMP (Societatea Militară Privată – felul în care autorul desemnează compania Wagner, pentru a evita să-i pronunțe numele în carte – n. red.), a fost cantonată într-un fost centru de instrucție a pompierilor din regiunea Lugansk. Am găsit locul între o stare deplorabilă. Înaintea noastră, fusese ocupat de milițiile Republicii autoproclamate. Camerele erau pline de gunoaie menajere și de deșeuri alimentare. Peste tot erau împrăștiate cutii cu rații alimentare ale armatei ruse. Conserve desfăcute din rațiile militare, care emanau un miros de carne putrezită și atrăgeau o grămadă de muște. Haine uzate, zdrențe, piese de mobilă stricate și deșeuri de toate felurile completau acest tablou al delăsării absolute. Toaletele și dușurile erau toate înfundate, țevile erau literalmente smulse din racorduri. Conductele de apă funcționau, dar, pentru că apa să ajungă la chiuvetă și la dușuri, a trebuit să găsim țevi flexibile. Marele camion cu benă a trebuit să facă 10 drumuri pentru a transporta deșeurile putrezite către un depozit de gunoi aflat în plin câmp. Am început să mă îndoiesc serios de sănătatea mintală a milițiilor din RPL (Republica Populară Lugansk din estul Ucrainei susținută de Rusia – n. red.). Viitoarele experiențe nu vor face decât să-mi întărească această impresie.
Lugansk era un oraș de dimensiuni medii, foarte urbanizat, cam dărăpănat, dar plin de viață. Activitatea comercială se reducea, în esență, la mici magazine și la o mare varietate de cafenele și restaurante. La periferie, de-a lungul autostrăzii, se vedeau lucind semnele a numeroase firme de închirieri de automobile, toate părăsite. Când mi-am întrebat colegii care participaseră în 2014 la luptele de la Aeroportul Lugansk dacă proprietarii au avut timp să le evacueze sau măcar să le vândă, mi-aau răspuns râzând:
– Nu! N-au putut să le vândă nici măcar la jumătate de preț. Imediat ce separatiștii au făcut rost de arme, au pus mâna pe toate mașinile.
În centrul orașului, la piață, găseai produse importate din Rusia, dar și din Europa. Pentru a trece marfă prin «frontiera» dintre cele două tabere beligerante era destul să plătești o taxă, adică o șpagă.
Până la război, orașul se dezvoltase în ritm susținut. Cu hoteluri, centre comerciale, restaurante, cafenele, saloane de coafură și saune, Lugansk continua să trăiască, deși purta unele semne ale conflictului: domul cinematografului era crăpat și un bloc de locuințe avea o gaură de dimensiunile unui apartament, provocată de un tir de rachete.
La două zile după sosirea noastră, compania lui Ratnik a plecat pe linia de contact, iar noi am rămas singuri în bază, cu tehnicienii. Unitatea noastră fusese repartizată la spitalul central din oraș. Prezența noastră era necesară din cauza unor circumstanțe cât se poate de prozaice, care ilustrau situația din Republica autoproclamată: numărul de bătăi pe fond alcoolic între milițienii separatiști sau, mai precis spus, soldații armatei RPL, crescuse. Bătăile se terminau adesea cu focuri de armă, unii nedespărțindu-se niciodată de armele lor, nici măcar pe patul de spital.
Pe durata acestei misiuni am avut timp să observ moravurile cetățenilor „republicii populare“ din Lugansk. Medicul de gardă mi-a explicat imediat că, în realitate, serviciul cel mai aglomerat nu era traumatologia, cum te-ai fi așteptat când frontul era atât de aproape, ci chirurgia maxilo-facială.
– Crezi că sunt luptători care au fost loviți de un glonța sau de o schijă în maxilar și care se vindecă acolo? Ei bine, nu! În toate acele paturi sunt mai ales femei, soțiile și iubitele rebelilor noștri. Soțul vine prost dispus de pe front, se îmbată criță și începe să bată tot ce îi stă în cale. Femeia este o ființă slabă și asupra ei își varsă furia.
Am trecut pe acolo să văd locul. Spusese adevărul. Saloanele erau pline de femei, cu atele la maxilar și cu pansamente care le acopereau rănile. Într-o seară, o infirmieră foarte tânără ni s-a alăturat în timp ce ne beam cafeaua pe verandă. A început să își strigă ora împotriva blestemaților de ukropi (poreclă disprețuitoare dată de ruși ucrainenilor pro-Kiev – n. red.), pe care îi făcea în toate felurile, dar din tot valul ei de cuvinte nu am reușit să înțeleg ce îi reproșa mai exact puterii centrale ucrainene. Monologul ei semăna mai mult cu nemulțumirea unui copil care fusese lipsit de desert și care nu știa exact pe cine să dea vina.
Dis-de-dimineață, la sfârșitul gărzii de 24 de ore, ea a plecat acasă ducând o sacoșă cu alimente provenite din ajutoarele umanitare primite în ajun. De trei luni, personalul medical nu își mai primise salariile, dar era remunerat în natură. Infirmiera nu părea prea șocată că era plătită în alimente primită gratuit de angajatorii ei. Poate credea că și aceea era o vină a «jegoșilor de ukropi»…
Cu luptătorii armatei republicane din Lugansk, n-am avut nicio problemă. Au înțeles imediat că erau de acum supravegheați de mercenari și și-au văzut de treaba lor. Știau foarte bine de ce suntem în stare. Pe lângă zborurile insistente despre participarea soldaților angajați la lichidarea lui Mozgovoi (unul dintre liderii autoproclamatei Republici Populare Lugansk asasinat în 2015, după ce devenise prea violent și nu mai răspundea la comenzile Moscovei – n. red.), locuitorii RPL își aminteau de forța cu care mercenarii rezolvaseră problemele din batalionul pro-rus Odessa, ai cărui luptători se transformaseră în hoți și bandiții ordinari. Convalescenții ieșeau dimineața devreme în curtea din fața intrării principale a Spitalului și, după o mică plimbare, mergeau la magazinele învecinate. O sticlă de votcă ieftină și proastă era golită în trei, cum cere tradiția. Apoi apărătorii Republicii se întindeau pe iarbă, în spatele magazinului, și dormeau liniștiți (…)”.
