Am făcut, alături de soția mea, 5.000 de kilometri cu mașina prin Europa noastră, în ultimele două săptămâni. Să fi fost disperarea că toată normalitatea de acum e fragilă, că mâine demenți ca Trump, Putin, Orbán, Simion și alții pot distruge UE, că din tot naționalismul ăsta de grotă reapar granițe, vameși, vize, interdicții? Că ieșim din lumea civilizată, că ajungem sub cizma lui Putin, cum vor securoii de la noi?
Puteam să luăm avionul și apoi trenul: era mai rapid și mai ieftin. Dar am vrut să mai trec o dată prin cât mai multe țări, să revăd cât mai mult din Europa. Am condus așa: Cluj – Budapesta – Viena; Viena – Innsbruck (trecând puțin prin Bavaria) – Verona; Verona – Siena – Roma; Roma – Pozzuoli – Napoli; Napoli – Padova; Padova – Ljubljana – Budapesta; Budapesta – Cluj.
În 5.000 de kilometri, traversând Ungaria, Austria, Germania, Italia și Slovenia, nu am arătat niciodată vreun act de identitate. Am plătit peste tot cu telefonul, din contul de la BRD. (Acum 30 de ani, pe aceleași drumuri parcurse de tata cu Oltcitul, după eforturi imense de a obține vize și vize de tranzit, ne număram fiecare bănuț și schimbam parcimonios mărcile în forinți, șilingi, lire, dinari… Dormeam în mașină, mâncam sendvișuri făcute de-acasă. Dacă se strica mașina sau ne furau gentuța cu cash, eram fiii ploii.)
Am poposit în locuri unde am mai fost de zeci de ori (Viena, Budapesta, Roma), în unele unde ajunsesem în treacăt (Napoli) și am descoperit orașe noi (Innsbruck, Verona, Siena, Padova, Pozzuoli, Ljubljana).
Am plătit cam același preț la benzină și cazări (cel mai ieftin a fost la Viena, cel mai scump la Padova).
La Roma, am făcut 15 ore de curs cu 9 studenți din Norvegia, Italia, Franța, Spania și România și am ținut o prelegere despre poezia engleză veche doctoranzilor de la Sapienza. Soția mea a ținut cursuri de lingvistică romanică la Universitatea din Napoli.
Am vorbit italiană, germană, engleză, franceză, spaniolă cu studenții, italiană cu lumea prin Italia, germană în Austria, engleză în rest.
La Viena, o singură după-amiază, ritualul obișnuit: librăriile de pe Wollzeile, două-trei cărți (poezii de Hesse, o ediție germană din Epistola către Diognet, un volumaș de Romano Guardini), o plimbare de două-trei ore în interiorul ringului și binemeritatul Wiener Schnitzel cu bere.
Innsbruck – șarmant, vreme de vară, 20° Celsius, Alpii înzăpeziți în zare. Am umblat în cămașă.
Pe autostrada spre Italia am văzut două dealuri pe care încă se schia. E prima dată când fac acest drum (mergeam mereu prin Graz și Dolomiți, mai scurt). M-au impresionat viile omniprezente din Italia: încep la Brennero și se termină în Toscana. Am înnoptat de altfel într-o casă fermecătoare din sec. XVIII, într-o vie, pe un deal din marginea Veronei. Am văzut balconul zis „al Julietei” și arena romană din Verona. Am mâncat binișor, am cumpărat vinuri din regiune (nu le-am deschis încă, așteptăm prieteni).
A treia zi, în drum spre Roma, ne-am oprit la Siena. Altă premieră. Oraș compact medieval, superb, perfect ținut. În sec. XIII-XIV, Siena era cu siguranță vârful progresului în Europa. Cât geniu, câtă civilizație: pictură, mistici (nu doar Caterina, ci și alții pe care-i știam din manuscrisele de la Biblioteca Batthyaneum), prima bancă din lume, turnuri cât zgârie-norii, piețe uriașe, case mari cât blocurile de azi, un dom gigantic și magnific. Am rămas cu gura căscată.
Apoi Roma, unica, incomparabila. Am locuit o săptămână la Accademia di Romania, unde și-a dat sufletul tata. Pentru care și-a dat sufletul tata, fiindcă sutele de studenți bursieri care au trecut pe-acolo din 1999 încoace îi datorează sejurul (înainte de tata, la Accademia locuiau diplomații în misiune și politrucii în trecere).
Am avut multe ore de curs, zilnic, plus conferințe și întâlniri. N-am apucat să fac iar turul bisericilor preferate. Dar tot am apucat să revăd câte ceva: Santa Sabina și Giardino degli aranci, catacombele Sf. Calixt, via Appia, străzile și piețele din centru. La San Paolo fuori le mura, preferata mea dintre bazilicile papale, nu am putut intra din cauza cozilor (an jubiliar, turism catolic intens). S-a nimerit însă să particip de două ori la vecernii la San Benedetto in Piscinula, cu splendide cântări gregoriene. Am cumpărat cărți de la Tombolini, librăria medieviștilor, de la Libraccio de pe Via Nazionale, San Paolo pe Via della Conciliazione, Feltrinelli din Piazza Argentina. Cel mai minunat lucru: am putut vedea magnifica expoziție Caravaggio de la Palazzo Barberini. Cred că voi scrie o carte despre Caravaggio și Shakespeare, riguros contemporani în creație, cu faza întunecată debutând tot prin 1600. Incredibil!
Am evitat să locuim la Napoli (parcări rare și precare, frica să nu ne lovească/spargă mașina) și am ales Pozzuoli, pe malul altui golf. Miros de sulf – am aflat de la colegul napoletan că locuiam pe un crater activ. Fusese cutremur cu o săptămână în urmă, iar zidurile casei unde trăsesem erau crăpate. Frig, ploaie, am degerat în casă și afară, am răcit. Dar tot am revăzut Capodimonte și Muzeul Arheologic Național, minunat renovat. Uitasem incredibilul „Taur Farnese”, „Tiranicizii” și celelalte minunății, plus obscenitățile acestei antichități impresionante prin umanismul artei și dezgustătoare prin păgânism. Doar la Atena mai vezi așa concentrare de capodopere antice.
Altminteri, față de Napoli, Clujul e Elveția – și totuși, metropola asta e fascinantă, cu toată mizeria ei. Așezarea între munte și mare îți taie respirația. Autostrada 56 – impecabilă, trenuri excelente între Pozzuoli și Napoli. Combinație incredibilă de Occident și lumea a treia.
Apoi, contrastul cu impecabila Padova, un soi de Oxford italian. Lume elegantă, tihnită, tineri drăguți, biciclete, curățenie de Germania și aspect de Italia. Vitrine dichisite, ca la Innsbruck. Totul perfect. Firește, eram acolo pentru Capela Scrovegni, capodopera lui Giotto. Giotto și Caravaggio: unul lasă în urmă încremenirea hieratică a icoanei și inventează arta occidentală, rămânând teolog desăvârșit; altul depășește madonele și putti convenționali și rebarbativi ai Renașterii, pentru a ne plonja în neliniștea metafizică, în îndoiala, ambiguitatea și clar-obscurul baroc (fără enervantul barochism). E o trecere vertiginoasă de la puțulici și scene convenționale la abisalitatea sufletului omenesc.
Cunoșteam fiecare scenă a lui Giotto, dar altfel înțelegi programul iconografic când vezi cum își răspund scenele vetero- și neo-testamentare, marianice și cristice, pe registre suprapuse și pereți opuși. De pildă, în scena Bunei-Vestiri, arhanghelul Gabriel și Fecioara conversează de pe ziduri opuse; între ei, altarul, în așteptarea Jertfei Mielului. Mie îmi dau lacrimile când intuiesc asemenea subtilități teologice. Minunată și biserica eremiților augustinieni, cu fresce de Andrea Mantegna. Trebuie să revenim.
A doua zi, drumul prin minunata Slovenie: Europa fără invadatorii ultimelor decenii. Peste Austria și Elveția în orice privință: curățenie, civilizație, liniște, infrastructură nouă impecabilă. Totul e perfect, nimic amenințător, agresiv. Fără oribilele graffitti, clădirile sunt superbe. Pavaj impecabil, oameni bine îmbrăcați și liniștiți, trafic cuminte. Fără înghesuiala care te obosește în Italia. Sufletul meu romanic, care tânjește după ordine germanică, jubila. M-aș vedea îmbătrânind între dealurile slovene, uitat de lume și ocolit de istorie.
Trecusem prin Slovenia acum vreo 15 ani: arăta încă estic, autostrăzi în lucru, case coșcovite. Acum – perfecțiune. Napoli e spectaculos, dar anxiogen; nespectaculoasa Ljubljana e ca un balsam pe suflet. E ambiția mediocrității din mine (sunt tot mai convins că singura fericire e aurea mediocritas împăcată, într-un loc armonios). Ambițiile sunt boală sufletească și chin, inclusiv fizic.
Apoi, imensa Budapesta – mult sub Ljubljana –, cu mizeria estică încă vizibilă, ca la noi. Sigur, când cobori de pe autostradă, prin Buda, spre Erzsébet Híd și vezi Dunărea, podurile, palatele, emoția e mereu puternică. Budapesta, ca așezare, e peste Paris, Londra sau chiar Roma. Râul e mai impresionant; deschiderea – mai amplă; dealul – mai abrupt; palatele eclectice – mai îndrăznețe.
Ajunși târziu, am apucat doar o oră de baie la Gellert. Peste toate, de când au devenit suveraniști, ungurii au început să te fure la rest, la restaurant, la magazin. Taximetriștii sunt escroci, ca la București în anii 1990: evitați, luați numai Uber sau transportul în comun – excelent!
Drumul spre Cluj are momentul lui de anticlimax brutal la coborârea de pe autostrada de doar 5 km de la Biharia și apoi de pe centurile lui Bolojan (Oradea și Oșorhei). Satele încă mizere, șoseaua cu virajele ei bezmetice și șoferii cretini (în special un camion care depășea mașini mici în mod absolut criminal și m-a agasat vreo 30 de kilometri până am reușit, nu fără riscuri, să-l las în urmă).
În schimb, Clujul e frumos, curat, înflorit, impecabil. În cartier la noi, în doar două săptămâni – mici modernizări. Și, peste toate, bucuria mamei, văzându-ne sănătoși înapoi, și bucuria mea s-o găsesc bine.
Mă voi lupta să nu pierdem această neprețuită normalitate europeană. Nu simt nicio nevoie de naționalism, putinism, suveranism, trumpism, orbanism și alte isterii grotești.
Frumos, optimist si odihnitor. Scrieti si scriem pentru noi. I…. functional este mut si sud la explicatiile si argumentele fara fisura pe care i le oferi. Nu vei termina bine partea ta de conversatie si te va desfiinta imediat cu contraargumente fixate cu piroane in capul lui si sustinute cu exemplificari extrase din filmele lui Sergiu Nicolaescu, reactualizate si reconfirmate de oamenii si institutiile de incredere cu care se afla in contact: tov colonel in retragere, d-l prof de istorie patriotica, un alt prost din vecini, Tik, Tok, popa, tv pubele sau tv Trinitas super crestin.
-ati mangaiat pe suflet, d-le profesor! Va multumim!
Visul nostru e sa traim intr-o tara ca Slovenia. Stim, este tara natala a Melaniei T. Visul nostru este sa fim condusi de un presedinte ca dvs. -cult, echilibrat, implicat.
Si dedicat total civismului ca Nicușor Dan.