Acum 45 de ani, pe 14 august 1980, 17.000 de muncitori ieșeau în stradă la Șantierele Navale din Gdansk, marcând începutul mișcării poloneze anticomuniste care va genera apariția sindicatului „Solidaritatea” (în poloneză, Solidarność).
Printre liderii protestatarilor se număra și un oarecare electrician pe nume Lech Walesa, care nu împlinise încă 37 de ani. Evoluția evenimentelor este de-a dreptul formidabilă, o lecție de demnitate și voință în istorie.
Greva a avut ca fundal nemulțumirile generale ale polonezilor, legate de creșterea prețurilor și scăderea nivelului de trai. Scânteia care a produs ieșirea oamenilor în stradă a reprezentat-o concedierea Annei Walentynowicz, o muncitoare decorată cu medalia de Erou al Muncii Socialiste care luase cuvântul împotriva unui supervizor prins că furase banii din fondul de salarii ca să-i joace la loterie. În loc să-l pedepsească pe delapidator, conducerea Șantierului Naval a dat-o afară pe Walentynowicz, ceea ce a scos lumea în stradă.
Istoria nașterii Sindicatului Solidaritatea, precum și a ascensiunii sale la putere, e absolut extraordinară și arată, în același timp, cât de imprevizibile sunt evenimentele care implică mase mari de oameni.
Walentynowicz este și ea un personaj cu viață de film. S-a născut în actuala Ucraină, la 10 ani muncea deja ca soră medicală într-un spital, în Al Doilea Război Mondial. A emigrat în Polonia, unde a devenit mare comunistă până când, în 1970, a văzut cu ochii ei represiunea sângeroasă a regimului contra muncitorilor de la șantierele navale. Apoi s-a întors la 180 de grade, a devenit o luptătoare anticomunistă și catolică devotată, s-a împrietenit cu Papa Ioan Paul al II-lea, după căderea comunismului a fost o personalitate marcantă a Poloniei. A sfârșit, laolaltă cu aproape toată elita poloneză, în accidentul aviatic de la Smolensk (Rusia), din 10 aprilie 2010, când mergea să comemoreze masacrul comis de sovitici la Katyn în 1940.
Revenind la povestea noastră, interesant este că liderul greviștilor, Lech Walesa, nu a intenționat inițial să fie un radical. El a negociat cu autoritățile comuniste condiții mai bune de muncă și de plată pentru muncitorii de la Șantierul Naval din Gdansk.
Dar, la fel ca absolut peste tot unde au fost regimuri comuniste (scena s-a repetat în Uniunea Sovietică, R. D. Germană, Cehoslovacia, Ungaria și România), odată pornit bolovanul la vale, acesta nu mai putea fi oprit. Până a negociat Walesa cu conducerea comunistă, muncitorii se radicalizaseră deja. Când el s-a întors la mulțime să anunțe că obținuse ce dorise, oamenii s-au arătat foarte nemulțumiți, reproșându-i că nu a luat în seamă și revendicările altor muncitori, de la alte șantiere navale.
Până la urmă, greva a dus la formarea primului sindicat liber din lagărul comunist, Solidaritatea. Acesta a devenit instantaneu o forță politică formidabilă, ajungând în cel mai scurt timp la 10 milioane de membri! Pentru a înțelege ce înseamnă asta, e suficient să spunem că în 1980 Polonia avea 35.700.000 de locuitori. Dacă scădem copiii și pensionarii, descoperim că aproape jumătate din populația activă a Poloniei intrase deja în Solidaritatea la doar câteva luni de la înființarea sindicatului!
Din acest moment, în ciuda tuturor manevrelor și a represiunii încercate de regimul comunist, mișcarea de opoziție din Polonia a crescut permanent. În următorul deceniu, lupta va continua până când, în 1989, puterea va fi silită să accepte apariția altor partide politice.
Spre deosebire de România, unde regimul Ceaușescu și Securitatea au reprimat sălbatic toate manifestările de opoziție până în ultima secundă, iar puterea a fost preluată apoi tot de securiști și de vechii activiști comuniști, în Polonia regimul comunist a avut totuși niște linii roșii peste care n-a fost capabil să treacă. Nivelul intelectual și civilizațional al liderilor comuniști polonezi era oricum incomparabil mai ridicat față de al celor de la București.
Au existat, desigur, eforturi uriașe – tipice regimurilor totalitare – pentru a reprima populația. S-a decretat Legea Marțială, puterea a fost preluată de Armată, Solidaritatea a fost interzisă, iar liderii acesteia – arestați. S-au purtat campanii de presă josnice, s-a încercat compromiterea ori cumpărarea liderilor mișcării, s-au comis și asasinate (preotul catolic Jerzy Popiełuszko a fost răpit și ucis de serviciul secret polonez pentru că în predicile sale critica regimul). Dar nu a existat o represiune în masă, liderii Solidarității n-au fost torturați și uciși în pușcării, iar conducerea țării n-a îndrăznit – așa cum au făcut Ceaușeștii în cazul Timișoarei – să ordone raderea de pe fața pământului a unor orașe precum Gdansk, unde începuse revolta.
În cele din urmă, când la Moscova a venit la putere Gorbaciov, iar acesta a transmis că nu mai susține militar și economic Polonia, puterea de la Varșovia s-a așezat la masa negocierilor cu Solidaritatea. Până la urmă s-a ajuns la un acord pașnic. S-a convenit ceva de neimaginat în orice alt regim comunist, și anume organizarea de alegeri parțial libere pentru Seim, una din cele două Camere ale Parlamentului (35% din locuri urmau să fie alese de cetățeni, restul de 65% ocupate din oficiu de comuniști și aliații lor) și alegeri total libere pentru Senat. Solidaritatea accepta ca poziția de președinte al țării să-i revină generalului comunist Wojciech Witold Jaruzelski, cel care condusese lovitura militară din 13 decembrie 1981 și instituise Legea Marțială.
În iunie 1989, absolut toate cele 35% din locurile Seimului și 99 din cele 100 de locuri din Senat au fost câștigate de candidații Solidarității. Un rezultat șocant, care arăta că, de fapt, Partidul Muncitorilor (comunist) nu mai avea nicio bază de susținere. Comuniștii mai erau doar partidul administrației. Ei controlau pozițiile de conducere din toată țara, dar atât, fără să fie votați ori doriți de cineva.
În fața acestei situații, comuniștilor le-a fost imposibil să mai rămână la putere. Inițial, Jaruzelski a încercat o manevră evazivă, desemnând un alt general să facă guvernul. Acesta n-a putut strânge o majoritate parlamentară, așa că două partidulețe-satelit ale comuniștilor au trecut de partea Solidarității în Seim. În august 1989, la Varșovia se forma astfel primul guvern necomunist din lagărul sovietic, o tranziție făcută până la urmă pe cale pașnică.
În România, acest lucru avea să se petreacă (parțial) la sfârșitul lui 1996.
VIDEO: AICI, discuția pe care am avut-o despre acest subiect cu istoricul Andrei Pogăciaș.
