Pesimismul propagandistic

În februarie 2022, când tancurile rusești erau concentrate la granița Ucrainei, opinia majoritară era aceea că rușii vor îngenunchea Ucraina în două zile, că din ceea ce era țara atunci nu va mai rămâne decât un teritoriu de mărimea unei gubernii.

Nu am crezut în acel scenariu, fiind convins (în mod eronat) că Putin nu va ataca Ucraina, dat fiind nivelul slab al tehnicii militare rusești, despre care citisem în diverse studii apărute în ultimii ani. Mi se părea o nebunie să pornești un război cu o națiune precum cea ucraineană (nu cu o armată), care-ți dovedise că a optat pentru Occident, în condițiile în care propria ta armată era depășită la toate nivelurile.

Nici eu n-am avut dreptate (Putin a ordonat invazia), nici pesimiștii (tancurile rusești s-au descălțat până la Kiev), iar nava-amiral a rușilor, „Moskva”, și-a reconfigurat traseul spre fundul Mării Negre.

Pesimismul față de posibilitatea rezistenței ucrainene și-a avut mai multe surse, printre care: neîncrederea în faptul că țările occidentale se vor strânge în jurul cauzei ucrainene; necunoașterea faptului că, după invadarea Crimeei, Ucraina a declanșat o operațiune de aducere la standarde occidentale a propriei armate; propaganda, care a prezentat armata Federației Ruse drept invincibilă.

Primele două cauze ale pesimismului s-au estompat treptat, chiar dacă nu cu rapiditatea cu care ar fi fost de dorit. Cu greu, țările occidentale au înțeles că miza războiului nu este doar Ucraina, ci propriul model cultural și politic, al individualismului și liberalismului democratic; pe front, nivelul de pregătire al militarilor ucraineni în raport cu cel al rușilor a fost evident.

Pesimismul în ceea ce privește șansele Ucrainei este încă alimentat de prima cauză: ezitările țărilor occidentale. Însă, spre deosebire de situația de acum doi ani, nu se mai pune problema dacă aceste țări vor ajuta sau nu Ucraina, ci dacă o vor susține pentru atacarea în adâncime a Rusiei. Ajutorul dat Ucrainei, chiar cu ezitările cunoscute, este o realitate, iar recentele discuții dintre Zelenski și Biden anunță că și sprijinul pentru atacul în adâncime va fi acordat. Iritarea Moscovei, care amenință cu arma nucleară ori de câte ori Ucraina mai primește un ajutor consistent, spune multe.

Rămâne pe poziții curentul propagandistic ce prezintă armata Rusiei ca invincibilă sau care arată slăbiciunea Ucrainei și a aliaților ei. O parte dintre mesaje sunt date cu țintă, iar altele intră în acest siaj pentru că atât emițătorii lor, cât și presa nu dovedesc suficientă atenție față de efectele negative ale inventării unor teme, ale trunchierii și ale difuzării unor informații corecte sub titluri formulate doar pentru a șoca.

Încă de la începutul invadării Ucrainei, o întrebarea ce apare cu o anumită ritmicitate în presa românească este cea privitoare la capacitatea de apărarea a României în fața unei invazii rusești. „România ar cădea în două zile”, ne avertizează titlurile; „Am avea nave rusești patrulând pe Dunăre”, spune alarmist ministrul de Externe.

Se prezumă că Rusia este acum un stat cu o armată proaspătă, doldora de tehnică modernă și cu militari a căror instrucție este adusă la zi, care se va trezi într-o dimineață și va pleca să cucerească România, trecând peste Ucraina și Republica Moldova ca pe propriul teritoriu.

Se prezumă faptul că Rusia nu a fost deloc afectată de sancțiunile economice și de cei peste doi ani de război cu Ucraina și că are capabilitățile de luptă ca înainte de „marea descălțare a tehnicii militare” în drumul spre Kiev.

Se prezumă faptul că România nu este stat membru NATO, ci că este singură, cu „Poarta Focșanilor” descuiată sau sărită din balamale.

Întrebarea generatoare de panică pune față în față o Rusie de dinainte de războiul din Ucraina și o România de dinaintea intrării în NATO. Iar când se vorbește de apartenența la NATO se dau date ce pun într-o lumină nefavorabilă organizația.

Recent, șeful comandamentului logistic al NATO vorbea de faptul că în organizație se lucrează la o strategie pentru extragerea cât mai multor militari răniți de pe front, în cazul în care NATO ar interveni cu trupe în teatrul de operații din Ucraina. La această știre se adaugă și obervațiile unui general român care arată, printre altele, că în cazul unei intervenții NATO în Ucraina, România ar putea pierde cel puțin 30.000 de militari, dar că un asemenea scenariu este puțin probabil, deși nu trebuie exclus. Sub ce titlu este publicată această știre? „Scenariul negru al unui război cu Rusia. Generalul Bălăceanu: «Am putea pierde cel puțin 30.000 de soldați»”. Și ni se spune: „NATO se pregătește pentru ce poate fi mai rău în cazul unui conflict cu Rusia. Un război între cele două părți ar fi absolut dezastruos, iar alianța ar pierde zeci de mii, dacă nu chiar sute de mii de militari, la fel și inamicul”. Deci, în primul rând Alianța ar suferi piederi; bine, și inamicul, dar mai pe la coadă.

Ce era dacă în titlu se dădea citatul, din spusele aceluiași general – „Un război între NATO și Federația Rusă pare puțin probabil, dar nu poate fi exclus în totalitate”? Scădea traficul pe site, ne spun specialiștii, pentru că o știre negativă vinde bine. Corect. Dar aceiași specialiști știu că majoritatea cititorilor nu trec de titlu, lucru dovedit de studiile în domeniul comunicării. Iar un cititor al titlului repectiv își va spune: „Iată cât ne costă războiul cu Rusia!” (despre care nu mai citește că este puțin probabil să se producă). „Iată că NATO știe că-și va trimite soldații la moarte sigură împotriva rușilor!”, își va spune alt cititor, fără să se gândească și la faptul că NATO are în primul rând o strategie de a veni pe front – deci, de a nu abandona țările din Est, așa cum se tot insinuează pe diverse rețele. Și, da, are și o strategie de extragere a răniților, spre deosebire de Rusia, ai cărei răniți primesc un glonț izbăvitor de la camarazii lor – e mai ieftin, iar pentru ruși resursele umane nu au contat niciodată.

Pesimismul astfel întreținut în rândul populației din țările ce sprijină Ucraina vine în sprijinul propagandei de război putiniste, care are tot interesul să slăbească susținerea publică a acțiunilor pro-ucrainene (de fapt, pro-occidentale) a statelor implicate.

Fiecare cu mizele sale: unii vor să câștige războiul, iar alții vor doar să vândă știri, indiferent de consecințele acestora.

DE ACELAȘI AUTOR: