Pericolul patriotismului

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 15 iunie 2000.

În timp ce foştii „internaţionalişti” trâmbiţează la fiecare pas despre pericolul românismului, de care moldovenii s-ar putea apăra doar vorbind ruseşte, tot ei încercând să ne convingă că „patria noastră” e fosta sau viitoarea URSS, iată că, de la un timp, şi unii profesori-ziarişti-scriitori-ideologi consideră noţiunea de „patriotism’’ compromisă, anacronică, demodată, scoţând-o din manuale, din dicţionare, din sistemul educaţional, pe motiv că „patria noastră e Europa”. S-ar părea că şi la acest capitol nu facem decât să imităm „Europa”. Dar aşa să fie oare?

Am fost surprins într-un fel să descopăr că ţările europene ţin la propria identitate, că ele, unele, dispreţuiesc doar „patriotismul” altora, dar nu şi pe cel propriu, că numai la noi ura faţă de ţara în care te-ai născut, de naţiunea de care aparţii face şi ea parte din noţiunea de „patriotism”, că numai la noi cu cât îţi înjuri mai abitir poporul, neamul, ţara, cu atât eşti considerat (de către unii) mai „patriot”. Numai la noi, nu însă şi în ţările bătrânei Europe…

Unul din cele mai vechi popoare europene e cel al grecilor.

Când un grec se întâlneşte cu un alt grec, se salută cu „Iaso patriotis!”.

Adică: „Îţi doresc sănătate, patriotule!”.

La noi, dacă un român s-ar saluta cu un alt român astfel, ar fi ironizat, batjocorit, luat în derâdere, pe când grecul consideră că a fi patriot e o calitate indispensabilă unui om. Cine nu e patriot, acela nu e grec, crede acesta. Noţiunea de „patriotis” înseamnă la ei totul: că suntem aceiaşi, pentru că iubim aceeaşi patrie, pentru că avem un trecut comun, un prezent comun şi un viitor comun.

Fiecare grec găseşte de datoria lui să fie întâi de toate patriot. Dacă n-ar fi fost astfel, bănuim, nu le-ar fi fost uşor să rămână greci într-o istorie de aproape patru milenii.

Turcul din Grecia sau albanezul, ori aromânul din această ţară se consideră şi ei „patrioţi” greci, doar că vorbesc o altă limbă. Încă o ciudăţenie a grecului ar fi că el nu se crede european. El se consideră grec.

Pentru el, Europa este locuită de europeni. Ea începe dincolo de hotarele Greciei. Grecii care au dat numele continentului refuză să se considere europeni. Când cineva pleacă din Grecia, afirmă că se duce „în Europa”. A fi grec pentru ei înseamnă mai mult decât a fi european, ultimul fiind un alt sinonim pentru naţiunea mai veche de „barbari”.

La 30 septembrie 1999, după o sesiune a Adunării Interparlamentare a Ţărilor din Bazinul Mării Negre, care a avut loc în oraşul Volos, colegii greci – deputaţi în Parlamentul de la Atena – ne-au oferit o recepţie. Acolo m-am convins încă o dată că grecii sunt unul din puţinele popoare care-şi cunosc cântecele – pot cânta cântece care se întind în vreme ore în şir – şi toţi ca unul îşi pot dansa dansurile străbune.

Un popor de tineri şi de bătrâni, de bărbaţi şi de femei, de copii şi de oameni de stat care ştiu să se lase entuziasmaţi de nişte ritmuri populare este un popor mare, chiar dacă mai numără colo câteva milioane de cetăţeni.

Colegii noştri deputaţi, primarii şi oaspeţii de la Atena se prind cu toţii în horă, dansând „Horos”, „Tebeghico”, „Sirtaki” şi alte dansuri cu o măiestrie deosebită, iar cine oboseşte iese la margine ca să bată ritmic din palme, astfel că participarea e generală. Un dans cu cântec ţine ore: unii se prind, în timp ce alţii se desprind, dar hora nu oboseşte.

Dragostea acestora pentru cântecul şi dansul grecești sugerează un lucru: am fost mii de ani greci şi vom rămâne încă mii de ani ce-am fost, fiindcă ne iubim ţara, cu istoria, cu cântecele şi dansurile ei.

Se aduc lăzi de şampanie, care se deschid chiar în mijlocul „horei”. Cele mai des folosite cuvinte sunt: „agapi” (iubire), „elpida” (speranţă), „ev haristo” (mulţumesc), „politia” (stat) „patriotis” (patriot, care e un alt sinonim pentru noţiunea de grec) şi, desigur, „Elada” (Grecia).

De la Volos ne deplasăm către Atena cu un autocar.

1. Şubina, reprezentantă a Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, îl întreabă pe grecul care ne însoţeşte:

– Что за город? (Ce oraş e acesta?)

– Konstantinos.

– И у нас есть такой город: Константиновск в Ростовской области. Как объяснить что многие греческие города имеют русские названия? (Şi la noi există un oraş cu denumire asemănătoare: Konstantinovsk, în regiunea Rostov. Cum se explică faptul că multe oraşe greceşti au nume ruseşti?) – întreabă ea cu o mândrie ascunsă.

Grecul strânge din umeri. Şi nu poate să explice cum de un oraş de 2.000 de ani (Konstantinos) a împrumutat numele său de la un oraş de nici 200 de ani (Konstantinovsk). Deşi explicaţia e simplă: dimpotrivă, multe dintre oraşele ruseşti au în denumirile lor, ca rădăcini de cuvinte, nume greceşti.

Şi-n Israel am fost plăcut surprins să descopăr dragostea omului simplu pentru istoria patriei lui multimilenare. Steaua cu opt colțuri sau sfeşnicul cu şapte braţe sunt pentru evrei simboluri aducătoare de noroc. Iar în preajma Zidului Plângerii din Ierusalim, rugăciunile lor sunt dansate. Oameni care nu s-au văzut vreodată în viaţă se prind unul lângă altul într-un fel de horă, dansându-şi ruga către Cel de Sus.

În 1990, o primă delegaţie a Republicii Moldova (din care făceau parte deputaţii Ion Borşevici, Mihai Munteanu şi subsemnatul) a avut o întâlnire la Knesseth-ul (Parlamentul unicameral) din Ierusalim.

De cum am păşit pragul înaltului for legislativ israelian, o orchestră a început să intoneze o horă populară românească: „Cucuruz cu frunza-n sus”, iar toţi deputaţii israelieni s-au ridicat în picioare. Ne zicem: colegii din Israel acuşi se vor prinde într-o horă săltăreaţă, ei întâmpinându-ne astfel, credeam, cu cântece româneşti, în semn de omagiu şi ca să ne simţim cât mai bine şi-n incinta Parlamentului lor, ca abia mai apoi să aflăm că vechiul cântec popular românesc „Cucuruz cu frunza-n sus” este de fapt… imnul Statului Israel!

Melodia a fost dusă acolo încă la sfârşitul secolului trecut de foşti concetăţeni de-ai noştri, devenind imn al statului constituit la 14 mai 1948.

Un alt cântec românesc – „Pe-al nostru steag e scris Unire” – este imnul naţional al Albaniei de azi.

La Tirana, unde am auzit intonându-se acest cântec compus de Ciprian Porumbescu, mi s-a explicat că independenţa Albaniei a fost proclamată la Bucureşti (în 1912). În prezenţa primului preşedinte albanez Kemal, care sosise în capitala României de la Istanbul, şi a unei puternice diaspore aromâne care cântase acest cântec iniţial în română. Cu acest cântec a sosit preşedintele Kemal la Tirana – însoţit de mulţi cărturari aromâni şi de un regiment de pază alcătuit din jandarmi români – cu un vapor special, ca să anunţe Albania că ea e independentă. Şi a făcut acest lucru cu melodia lui Ciprian Porumbescu, care a devenit pe dată, când i s-au tradus cuvintele în albaneză, noul imn al Albaniei.

Poporul nostru a furnizat imnuri pentru câteva state, ca numai noi să nu avem imn. Fiindcă odată răpindu-ni-se „Deşteaptă-te, române!”, n-am mai ajuns să credem că poezia lui A. Mateevici îl poate substitui cu-adevărat. Dar şi „Limba noastră” – rar concetăţean de-al nostru care cunoaşte mai mult de o strofă şi jumătate. O cântăm mai mult în gând. „Din Paşte-n Paşte”, cum se zice. La mari sărbători oficiale. Unde e intonată doar melodia, fără de cuvinte.

În Albania am fost mirat să descopăr (pe lângă cele peste 750.000 de cazemate, la o populaţie de 3 milioane de albanezi, rămase de pe vremea comuniştilor, când Albania se pregătea să lupte cu SUA, URSS, Iugoslavia, Grecia, Italia) o tradiţie ciudată: aşa cum în Basarabia pe peretele unei clădiri care se ridică e pusă o cruce mică din lemn, ca viitoarea casă să fie cu noroc, deasupra fiecărei clădiri începute în Albania este arborat drapelul naţional de culoare roşie cu vulturul bicefal, negru, profilat pe el, ca acesta să le aducă albanezilor baftă.

Şi la Istanbul, fiecare turc păstrează în casa lui drapelul cu stea şi semilună. În multe geamuri se vede profilat. Iar în discuţii, turcii, care sunt de neam asiatic, se consideră un popor mai european decât noi.

Acum o lună, cu o zi înainte de meciul de fotbal dintre echipele de fotbal Galatasaray Istanbul şi Leeds United (Anglia), un grup de microbişti turci a asasinat doi suporteri englezi. Aflu zilele trecute că s-ar putea ca asasinii turci să fie achitaţi pe motiv că dânşii au declarat că i-au linşat pe englezi pentru că aceştia… profanaseră drapelul de stat al Turciei, care este pentru turci sfânt.

La noi, câţi şi-au bătut joc de tricolor, inclusiv în incinta Parlamentului, dar… a fost pedepsit măcar cineva?!

În anii 1989-1990, tricolorul ne însoţea pretutindeni: la nunţi, adunări, serbări. Azi ne-am săturat şi de el. Iar un domn pe numele lui Vasile Ţurcanu, în ziua sfinţirii Clopotniţei Memoriei, a fost arestat, bătut de nişte poliţişti şi amendat, din considerentul că venise la manifestare cu un tricolor care nu avea stemă.

Înainte vreme ne croiam steagurile naţionale care şi cum putea, din bucăţi de materie procurate de la talcioc sau magazine, azi însă ni se cere să pictăm pe pânza lor şi vulturul valah, ca măcar astfel tricolorul nostru să se deosebească de cel românesc, care e acelaşi, din acest motiv sfântul nostru tricolor aproape că e expulzat din viaţa de zi de zi, de la manifestări, serbări, competiţii.

Din manualele alternative (elaborate la Chişinău) au fost izgonite istoria şi literatura naţională. Iar numele lui Ilie Ilaşcu – destinul căruia ar putea deveni o lecţie de patriotism pentru generaţiile tinere – e tot mai umbrit de suspiciuni.

Acum, când asistăm, distanţi, la asasinarea lentă a lui Ilie Ilaşcu, mă gândesc că dânsul poate nici nu are un popor pe potriva jertfei lui.

Umilit zilnic nu atât de călăii lui, cât de oamenii politici de la Chişinău, care l-au părăsit de mult, în celula lui neîncălzită iarna şi lipsită de lumină în celelalte anotimpuri, el este acum în pragul orbirii, iar condamnarea la moarte de la 9 decembrie 1993 e aproape realizată.

Viaţa lui e un exemplu de demnitate şi dârzenie. Dar câţi profesori le vorbesc elevilor lor despre Ilie Ilaşcu?! În câte şcoli există muzee care conţin şi fotografia acestui distins fiu ai Basarabiei noastre?! În multe instituţii şcolare unde am întâlniri, când întreb cine e Ilie llaşcu, de cele mai multe ori (iartă-mi, frate Ilie, această mărturisire, dacă citeşti aceste rânduri!), copiii strâng din umeri, iar în câteva şcoli mi s-a spus că Ilaşcu ar fi un puşcăriaş. Atâta. Alte detalii nu se cunosc despre cel care a devenit de mult simbolul Basarabiei neîngenuncheate.

Un basarabean cu şira spinării bate la ochi. Unui basarabean, ni se spune, îi stă cel mai bine în genunchi. Un popor care-şi cere scuze la nesfârşit pentru faptul că există şi el… se acuză. Să ne respectăm ceva mai mult simbolurile, istoria, oamenii… Să ne asumăm Soarta.

Harta Europei pârâie din toate încheieturile. Şi ea se rupe sau are toate şansele să se rupă acolo unde populaţia asistă tot mai indiferentă la propriul destin (vedeţi istoria Republicii Moldova de la 1990 încoace).

Iar la noi, unii îşi pun talentul în slujba neamului, alţii – contra lui.

Noţiunea de „patriot” în Basarabia e identificată mai degrabă cu cea de „naţionalist”. Iar duşmanul propriei ţări e calificat drept „internaţionalist”.

Iată că „internaţionalistul” de ieri a devenit azi membru al Mişcării „patriotice” Pro-Moldova, scopul vieţii lui fiind combaterea românismului (cum o făcea şi când era „internaţionalist”, numai că atunci o făcea de pe poziţiile minciunii oficiale, plătite, în ruseşte, pe când acum o face în „moldoveneşte”), a limbii române, a istoriei româneşti (el, care cunoaşte doar istoria URSS), a românilor în genere. Iar pe români îi tratează ca pe nişte „neoameni” (dacă Ambasada României sau o Asociaţie nonguvernamentală din Republica Moldova ar avea timp şi interes să distrugă publicaţia „Glasul Moldovei”, i-ar intenta acesteia vreo mie – două de procese conform art. 7 şi 7(1) ale Codului civil, falimentând-o în câteva săptămâni, mai ales pentru propagarea „urii rasiale” contra propriului popor, numit de autorii ei impropriu).

E plină „târişoricuţa” de „internaţionalişti”, care vor încerca să-ţi spună că e necuviincios să vorbeşti româneşte, că limba română e o limbă doar pentru slugi, că e o ruşine să fii român, că „moldovenii” şi „românii” sunt popoare diferite. Iar de aici – că moldovenii sunt mai fraţi cu ruşii decât cu românii, că patria noastră începe de la Prut şi se termină în „Siberia”, că a-ţi iubi moşia moşilor şi strămoşilor tăi e un anacronism, că numai naţionalismul altora e bun, pe când al nostru e „barbarie” şi „înapoiere”, că doar alţii trebuie să ne decidă la nesfârşit soarta etc.

Nu ştiu de ce mi se pare că dacă Eminescu ar fi trăit azi, ar fi fost declarat şi el „naţionalist”, „fascist”, „antieuropean”, „antirus”. Ca şi Ilaşcu. Ca şi alţii ca el. Deşi a-ţi iubi neamul nu înseamnă deloc a urî alte neamuri.

Doar cine-şi iubeşte Patria, acela poate respecta cu adevărat alte popoare. „Patria e una singură, celelalte sunt ţări”, spunea un înţelept.

La 28 martie 1900, primarul Vienei, Karl Lüger – cum naţionalităţile mici, inclusiv românii, asaltau oraşul în detrimentul nemţilor – a promulgat o lege conform căreia fiecare cetăţean urma să depună jurământ „de păstrare în oraş, după puteri, a caracterului german”. Minoritarii urmau, potrivit acesteia, să se comporte „nemţeşte”.

Pe când la noi o atare lege? Capitala unei ţări este ţara însăşi. Reprezintă oare Chişinăul Republica Moldova?! Este acesta un oraş românesc? Respectă locuitorii lui alogeni, care sunt majoritari, „caracterul românesc” pe care ar urma să-l aibă capitala celui de-al doilea stat românesc?!

Ba bine că nu! Fiecare cetăţean – conform legilor universale – are dreptul să locuiască unde doreşte, cu condiţia să se conformeze legilor acelui stat şi să se comporte ca atare.

Dacă reprezentanţii popoarelor slave ar fi preferat să se mute la Addis Abeba, spre exemplu, continuând să vorbească şi acolo doar ruseşte, sau să se roage Dumnezeului ortodox şi nu şi-ar fi „văpsit”, dintr-o imprudenţă, chipul cu cremă neagră zilnic când ar ieşi din case, ca să semene cu oamenii locului, aceştia ar fi fost decapitaţi de mult.

Condamnăm actele de barbarie asemănătoare, oriunde s-ar întâmpla acestea pe glob, dar e bătătoare la ochi şi impertinenţa celora care intră, cum zice proverbul rusesc, în mânăstirile altora cu statutul lor.

Îi vom iubi pe toţi, îi vom accepta pe toţi, îi vom înţelege pe toţi, păstrându-ne individualitatea spirituală, nedezicându-ne de fiinţa noastră naţională şi rugându-i, totodată, pe cei care ne-au păşit pragul să ne trateze şi ei cu înţelegere.

De ce în şcolile neromâneşti se mai pune accentul pe educaţia unui patriotism rusesc, care de cele mai multe ori e antiromânesc, şi nu pe stimularea valorilor ţării în care li-i dat viitorilor noştri concetăţeni să trăiască?!

Vai de acei care nu au o patrie şi şi-o caută toată viaţa! Despre aceşti „călători pe pământ” vorbeşte Apostolul Pavel în Epistola către evrei: „Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută lor patrie” (Evr. XI, 1.4).

Ţările şi neamurile sunt date de la Dumnezeu: „El va judeca neamurile şi la popoare fără de număr va da legile sale” (zice proorocul Isaia II, 4); „…El va judeca popoarele cu dreptate” (Psalmul XCV. 10); „Scoală, Doamne, să nu se mândrească omul, ci neamurile să se judece înaintea feţei Tale!” (Psalmul (X. 19). De aceea eşti obligat dacă nu să o iubeşti (fiind, Doamne fereşte, incapabil de iubire), cel puţin să-ţi ajuţi ţara căreia îi aparţii prin naştere, şi căreia astfel îi eşti veşnic dator.

Toate marile popoare ale Europei îşi iubesc ţările proprii.

Numai la noi, patriotismul este considerat un defect.

Numai la noi, şcoala, manualele, presa, televiziunea, puterea etc. cultivă zi de zi cetăţeanului nostru sentimentul ruşinii de a fi român.

Dar cine să pătrundă psihologia unui popor îngenuncheat?!

Nicolae Dabija, 15 iunie 2000

DE ACELAȘI AUTOR:

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”