Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 9 noiembrie 2006.
Lui Napoleon Bonaparte, împăratul care cucerise o jumătate de Europă, îi aparţine o frază: „Sunt două puteri în lume: Sabia şi Pana de Scris; iar în cele din urmă, prima este întotdeauna cucerită de cea de-a doua”.
Scrisul, această sângerare cu cerneală, cum i-a zis Jean Cocteau, va fi o mărturie pentru vremurile care vor veni că noi, condeierii basarabeni de la începutul secolului XXI, am existat; că am încercat, cu ajutorul foilor scrise, să astupăm nişte prăpăstii, să apărăm nişte valori, să creăm un cult pentru Adevăr şi o pavăză pentru Dreptate.
Avem cu toţii nişte datorii în faţă viitorimii.
La Congresul 1 al Intelectualităţii afirmasem: „Un scriitor care vrea putere este un prost. Dar un scriitor căruia îi este totuna cine se află la putere este prost de două ori”.
Nouă nu ne este totuna cine se află la putere.
La ora actuală sunt atacate la nivel de stat: Limba Română, Istoria Românilor, Literatura Română, numele nostru de Român, legăturile fireşti pe care ar trebui să le avem cu Patria-Mamă, România.
Cei de la putere cred că un adevărat „patriot” ar trebui să-şi înjure Ţara, strămoşii, limba, Biserica Neamului şi să laude partidul de guvernământ.
În şcoli a fost introdusă Istoria integrată, care urmează să cultive în cetăţenii de mâine ură faţă de Neamul lor, faţă de strămoşi şi să antreneze o dragoste neţărmurită faţă de cei care ne-au deportat părinţii, care ne-au ucis cărturarii, care ne-au forfecat hărţile ş.a.m.d.
Voronin vorbea recent că în 1918 românii de dincolo de Prut ne-au ocupat pe noi, românii de dincoace de Prut, şi, noroc de ruşi, care ne-au eliberat pe noi, românii, de sub jugul românilor, de altfel nu mai vedeam noi frumuseţile Siberiei şi nici nu mai aflam cum arată aurora boreală.
Când mă gândesc la „ocupanţii” Lucian Blaga sau George Enescu, Nichita Stănescu sau Gheorghe Zamfir, Adrian Păunescu sau Sabin Bălaşa ş.a.m.d., îmi vine să exclam:
„Fraţilor, mai ocupaţi-ne o dată! O dată pentru totdeauna! Ca nici un «eliberator» să nu ne mai poată smulge vreodată pe unul din îmbrăţişarea celuilalt!”
Mi se spune că Ministerul învăţământului a şi dat zilele acestea indicaţii să fie elaborate pentru şcoli manuale de «limba moldovenească».
De curând, limba vorbită de basarabeni va fi inclusă în Cartea Recordurilor Guinnes pe motiv că ea are cele mai multe denumiri din lume. Aceasta e numită: limba de stat, limba oficială, limba maternă, limba naţională, limba lui Eminescu şi Creangă, limba comună, limba nerusă (aşa-i zicea D. Diacov), limba strămoşească, limba neamului, limba noastră ş.a.m.d., şi asta numai pentru ca să nu i se spună pe nume – limba română.
Dar ea e una şi aceeaşi pretutindeni unde locuiesc români.
În vara acestui an am participat la Festivalul Internațional de Poezie de la Uzdin (Serbia).
Acolo, în satele româneşti din Vojvodina, am tras o concluzie: că limba română nu are dialecte. Le-am spus valahilor de acolo: „Am venit la d-voastră ca să vă anunţ că şi la 1.700 de kilometri de aici se vorbeşte tot româneşte”.
Din păcate, după 1 ianuarie 2007, avem toate şansele să rămânem în afara Europei.
Asta şi din cauza guvernanţilor noştri, care au respins oferta preşedintelui Băsescu ca Republica Moldova să se integreze în Uniunea Europeană odată cu România la 1 ianuarie 2007.
De atunci încoace, de multe ori m-am gândit că ceea ce n-au putut face sau n-au vrut să facă politicienii – pot să facă oamenii de cultură.
Eu mai cred că nişte teritorii pierdute de oamenii politici pot fi recuperate de oamenii de cultură – cu ajutorul cărţilor, artei, logosului, valorilor spirituale.
Vasile Alecsandri afirmase că „românul se naşte poet”. Dar părerea mea e că era mai bine dacă se năştea cititor.
Am fost în casele mai multor intelectuali de la ţară şi n-am văzut decât o carte-două. Şi-acelea în ruseşte.
La fiecare cap de cititor în R. Moldova revin câte 17 cărţi în limba rusă şi câte două în limba română.
Din fondul total de carte al Republicii Moldova, care constituie 17.500.000 de cărţi, doar 471.437 de cărți sunt tipărite în grafie latină, adică nici jumătate de milion.
Fondul de carte cu grafie latină în raionul Teleneşti (cu populaţie românească de 91%) constituie 10%, iar în raionul Rezina (cu populaţie românească de 85%) constituie 13,8%.
Biblioteca Naţională a Republicii Moldova are doar 8% de carte românească. Academia de Ştiinţe – 4%. Ş.a.m.d.
Cu toate acestea, cartea românească e discriminată în continuare în spaţiul pruto-nistrean.
Prietenul nostru Florin Şandru din Piteşti a dorit să treacă Prutul cu o bibliotecă de cărţi ca s-o ducă într-un sat românesc din Basarabia. De la Ministerul Culturii, unde există şi o Comisie de „acceptare a donaţiilor de carte”, i s-a cerut să expedieze mai întâi o listă care ar cuprinde titlul fiecărei cărţi, autorul, editura la care a apărut şi, obligatoriu, relatat rezumatul fiecăreia dintre cele 2.700 de volume pe care intenţiona să le doneze.
Şi el a renunţat.
De ce?
Pentru că urma să piardă câteva luni de zile ca să citească fiecare carte şi s-o povestească în rezumat pentru necărturarii din Comisie.
La vama Chişinău funcţionează o Comisie de evaluare a literaturii, care ar urma să vină de peste Prut, în care trei dintre cei cinci membri nu cunosc limba română, iar ceilalţi doi nu ştiu să citească.
Nu de acelaşi tratament se bucură însă cărţile venite din Federaţia Rusă.
Acestea trec liber în Basarabia, fără taxe vamale, şi nici nu sunt supuse cenzurii.
Şi asta în timp ce toate librăriile gem de carte rusească, pe orice temă, de la manifeste sataniste la îndrumare pornografice.
Şi asta în timp ce dispar publicaţii naţionale, sunt lichidate librării, se închid biblioteci: din cele 4.000 de biblioteci care existau în R. Moldova acum 15 ani, mai funcţionează doar circa 1.700.
Iar radioul moldovenesc şi televiziunea moldovenească, de când au devenit „publice”, sunt şi mai comuniste decât pe vremea comuniştilor.
Scriitorii nu au acces la ele. Dar Cuvântul scriitorului este aşteptat, mai ales la ţară, mai ales în clasele neîncălzite din satele noastre.
În mediile scriitoriceşti se vorbeşte ostentativ de problema sincronizării.
Acum o vreme, îl întâlnisem pe un coleg scriitor care nu mai scrie nimic de vreo 15 ani.
– Ce faci?, l-am întrebat.
– Mă sincronizez, mi-a răspuns.
– Cum?
– Înlocuiesc în unele poeme de-ale mele numele lui Lenin cu cel al lui Ştefan cel Mare, iar în alte poezii schimb data de 28 iunie cu cea de 1 decembrie.
Aşa înţeleg unii să se sincronizeze. După părerea mea, problema sincronizării e una falsă.
Pentru că un Vieru, un Cimpoi, un Codru, un Matcovschi, un Strâmbeanu, un Suceveanu, un Beşleagă, un Cibotaru nu mai au nevoie să se sincronizeze cu marea literatură română, ei au scris mereu în contextul acesteia, ca şi Alexei Mateevici odinioară sau Constantin Stere.
Aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre Cimpoi: fără tactul, măiestria lui de a echilibra lucrurile, Uniunea Scriitorilor s-ar fi prăbuşit.
El are multe calităţi, dar are şi un defect: nu poate urî.
Supărarea domniei sale e a unui copil.
Altcineva în locul lui de mult trântea uşa. Pe când el a reparat mereu uşi trântite de alţii.
Când a avut loc regruparea scriitorilor, Cimpoi s-a pomenit cel mai singur, părăsit şi de unii, şi de alţii.
Iar acum eu cred că domnia sa trebuie ajutat ca să poată să ne ajute.
Probleme există suficiente şi în rândul scriitorilor, inclusiv extra-literare, legate de orgolii, invidii, insatisfacţii, nerealizări ş.a.m.d.
Dar ceea ce ne uneşte ar trebui să fie mai puternic decât ceea ce ne dezbină. Numai aşa vom putea redeveni o forţă.
Numai aşa vom fi ce-am fost sau, vorba voievodului Petru Rareş: „… și mult mai mult decât atât!”.
Nicolae Dabija, 9 noiembrie 2006
