Sentința de condamnare la moarte a poetului Ion Caraion i-a fost adusă la cunoștință, în februarie 1959, de anchetatorul Bistran, în timpul nopții, în curtea închisorii.
Întrebat dacă e convins că deținutul e vinovat cu ceva, Bistran a răspuns cu cinism:
– Măi, Caraion, de fapt tu n-ai făcut nimic. Dovezile noastre… știi și tu cum sunt dovezile, dar ești mai necesar pentru noi aici, în închisoare, sau mort, decât afară…
Scena i-a fost povestită lui Marin Preda, care a inclus-o, ca și pe altele, în „Cel mai iubit dintre pământeni”, avându-l ca erou pe Victor Petrini, un profesor de filozofie, imaginea în oglindă a lui Ion Caraion.
Ion Caraion a fost condamnat la moarte printr-o decizie luată acolo sus, în conducerea comunisto-securistă.
Marin Preda i-a luat apărarea cât a putut, în lumea literară, dar mai sus nu putea, pentru că avea și el probleme – Securitatea îl considera „un element dușmănos”.
Până la moartea sa suspectă la Centrul de creație literară de la Mogoșoaia, în 1980, Marin Preda n-a știut că Ion Caraion – victima regimului comunist – l-a turnat la Securitate vârtos și cu talent. După ani de tortură, fostul deținut politic făcuse pactul cu diavolul.
Cei mai în vârstă știu, cei mai tineri se miră aflând despre justiția comunistă făcută după principiul leninist „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Crede cineva că dacă în prezent s-ar instaura o dictatură așa-zis „suveranistă”, am fi feriți de asemenea pericole? Cu tradiționalele și remarcabilele excepții, serviciile de informații, Jandarmeria, justiția, autoritățile locale (mai ales cele numite, nu alese) ar forma o forță aservită dictaturii suveraniste, cu model moscovit și belarus. Privilegiile lor ar fi atât de mari, încât ar acționa după principiul ”n-am mamă, n-am tată”.
