Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 23 iulie 2015.
În 1990, în casa lui Adrian Păunescu am cunoscut-o pe mama poetului, doamna învăţătoare Floarea Păunescu, aşa cum îi spun şi azi locuitorii satului Copăceni de lângă Bălţi.
Atunci mi-a povestit că la 23 august 1944, când canonadele sovietice se auzeau tot mai aproape şi cum soţul, Constantin Păunescu, se afla mobilizat pe front, ea şi-a strâns în grabă câteva lucruri într-o boccea, l-a luat în braţe pe pruncul Adrian, cu intenţia de a se refugia mai către interiorul ţării.
Dar în acea zi, prin gara Pământeni n-a trecut niciun tren. A oprit doar unul singur, încărcat cu soldaţi. Îndată, toată acea mare de oameni l-a luat cu asalt: mamele şi-au transmis mai întâi pruncii prin geamurile deschise, apoi s-au îmbulzit şi ele să intre pe uşi.
Ajunsă în vagon, doamna Floarea s-a umplut brusc de frică, a avut sentimentul dureros că şi-a pierdut pruncul şi a început să strige, disperată: „Unde mi-e copilul?! Vă rog, daţi-mi copilul!”. Şi imediat, din capătul celălalt al vagonului, soldaţii români i-au transmis pe deasupra capetelor lor, unul de la altul, mai mulţi copii mici.
Au ajuns până la ea vreo 5 sau 6 prunci, până când învăţătoarea a exclamat despovărată: „Acesta e al meu!”, ceilalţi fiind întorşi altor mame din alte colţuri de vagon sau care abia urmau să urce în tren.
Cum trenul nu i-a putut încăpea pe toţi, mi-a mai spus mama Floarea, multă lume a rămas atunci pe peron. Inclusiv unele mame cu pruncii băgaţi în vagoane, ca să-i salveze astfel de viitoarele deportări sau de foametea care avea să secere sute de mii de vieţi în anii următori.
De multe ori sunt înclinat să cred că în acea infernală învălmăşeală, adevăratul Păunescu a rămas acolo: el e poate unul dintre noi.
Iar cel trecut dincolo de Prut e, poate, copilul unei basarabence care semăna la chip cu mama lui Grigore Vieru, cu cea a lui Mihai Cimpoi, cu cea care i-a dat viaţă lui Spiridon Vangheli, sau chiar cea a subsemnatului.
Numai aşa îmi explic multa dragoste pe care Adrian Păunescu a purtat-o Basarabiei şi care a bocit de dor de ea, ca după o patrie pierdută, cu mult înainte de 1989:
Măi, soldat de grăniceri
de dincolo de hotar,
aş veni la piept să-ţi sar,
că noi, frate, suntem veri,
Nu te-ntreb de bunul unchi,
dar te rog, cu-acelaşi glas,
să-i întrebi de ce mi-au tras
graniţa peste genunchi…
Nicolae Dabija, 23 iulie 2015
Cumplit de triste vremuri…
„Mai soldat de graniceri…”
O licenta poetica ca sa spunem asa.
Granicerii sovietici tineau de KGB, erau adusi din alte parti ale imperiului, si nu erau in nici un caz romani. Puterea rusa/sovietica s-a mentinut doar angajand tot felul de ucigasi in structurile de forta si in special in aceste forte de graniceri.
Aceste forte de „graniceri” sunt responsabile de masacrele de la Fantana Alba si Lunca. Ucigasii rusi si ukrainieni au deschis focul incrucisat cu Pulyemyot Maksima M1910 (multumiri americanilor si lui Hiram Maxim pentru „ajutor”). Ucigasii georgieni au decapitat sau injunghiat cu sabiile supravietuitorii. Toate victimele erau romani condusi cu oile la abator crezand in dumnezeul crestin.
Asta e povestea cu „granicerii” sovietici.
Cretinii din parlamentul tarii au stabilit 1 Aprilie drept zi de comemorare a victimelor masacrelor, in timp ce rusii si ukrainienii considera ca romanii s-au masacrat singuri ca sa-i faca pe ei sa arate prost.
Realitatea e mult mai distopica, iar diferenta e data de realisti, nu de popi exaltati, nici de poeti lacramosi.
Timofei Amvrosievich Strokach – etnic ucrainian
Sergo Goglidze – etnic georgian
Numele ucigasilor nu e pomenit aproape nicaieri in romaneste. Doar „timpurile grele”, de parca nu mizeriile astea au facut ca timpurile sa fie grele.