Mama Floarea

Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 23 iulie 2015.

În 1990, în casa lui Adrian Pău­nescu am cunoscut-o pe mama po­etului, doamna învăţătoare Floarea Păunescu, aşa cum îi spun şi azi locuitorii satului Copăceni de lângă Bălţi.

Atunci mi-a povestit că la 23 au­gust 1944, când canonadele sovieti­ce se auzeau tot mai aproape şi cum soţul, Constantin Păunescu, se afla mobilizat pe front, ea şi-a strâns în grabă câteva lucruri într-o boccea, l-a luat în braţe pe pruncul Adrian, cu intenţia de a se refugia mai către interiorul ţării.

Dar în acea zi, prin gara Pămân­teni n-a trecut niciun tren. A oprit doar unul singur, încărcat cu sol­daţi. Îndată, toată acea mare de oa­meni l-a luat cu asalt: mamele şi-au transmis mai întâi pruncii prin gea­murile deschise, apoi s-au îmbulzit şi ele să intre pe uşi.

Ajunsă în vagon, doamna Floa­rea s-a umplut brusc de frică, a avut sentimentul dureros că şi-a pierdut pruncul şi a început să strige, dis­perată: „Unde mi-e copilul?! Vă rog, daţi-mi copilul!”. Şi imediat, din ca­pătul celălalt al vagonului, soldaţii români i-au transmis pe deasupra capetelor lor, unul de la altul, mai mulţi copii mici.

Au ajuns până la ea vreo 5 sau 6 prunci, până când învăţătoarea a exclamat despovărată: „Acesta e al meu!”, ceilalţi fiind întorşi altor mame din alte colţuri de vagon sau care abia urmau să urce în tren.

Cum trenul nu i-a putut încăpea pe toţi, mi-a mai spus mama Floarea, multă lume a ră­mas atunci pe peron. Inclusiv unele mame cu pruncii băgaţi în vagoane, ca să-i salveze astfel de viitoarele de­portări sau de foametea care avea să secere sute de mii de vieţi în anii următori.

De multe ori sunt înclinat să cred că în acea infernală învălmăşeală, adevăratul Păunescu a rămas acolo: el e poate unul dintre noi.

Iar cel trecut dincolo de Prut e, poate, copilul unei basarabence care semăna la chip cu mama lui Grigore Vieru, cu cea a lui Mihai Cimpoi, cu cea care i-a dat viaţă lui Spiridon Vangheli, sau chiar cea a subsemnatului.

Numai aşa îmi explic multa dra­goste pe care Adrian Pă­unescu a purtat-o Basarabiei şi care a bocit de dor de ea, ca după o patrie pierdută, cu mult înainte de 1989:

Măi, soldat de grăniceri

de dincolo de hotar,

aş veni la piept să-ţi sar,

că noi, frate, suntem veri,

Nu te-ntreb de bunul unchi,

dar te rog, cu-acelaşi glas,

să-i întrebi de ce mi-au tras

graniţa peste genunchi…

Nicolae Dabija, 23 iulie 2015

DE ACELAȘI AUTOR:

* Zâmbete radioactive

* „Noi, maldavenii”