Iliescu, nu fi trist: Andrei Ursu-i fesenist!

Tot mai suspectă râvna cu care Andrei Ursu continuă să polueze diverse site-uri și emisiuni cu intoxcările sale despre Decembrie 1989. O vreme i-am ignorat minciunile, dar acum se impune o punere la punct. Altfel, ajungem la o trăsnaie: după moartea bolșevicului Ion Iliescu, teoria diversionistă a acestuia să fie dusă mai departe de fiul unei victime a regimului comunist!

Omul e pur și simplu nedocumentat, chiar mitoman, dar cred că face și un joc murdar. Din teoriile lui, total nefundamentate, câștigă două categorii de criminali din Decembrie 1989: militari români și agenți sovietici. Nu știu pe cine-și propune mai mult să protejeze (armata ceaușistă sau agentura moscovită), dar e ceva suspect aici… Sau, poate, e doar o gravă incapacitate de a accepta adevărul documentat, mergând pe idei preconcepute, 100% iliesciste (deci sovietice).

Fundamental, Andrei Ursu – fiul inginerului și scriitorului Gheorghe Ursu, arestat în septembrie 1985 și omorât în celulă după nici două luni, de un deținut violent, la instigarea unor ofițeri de Mliție/Securitate – se află pe contrasens cu adevărul în trei chestiuni majore care definesc „revoluția” română:

1. neagă rolul major și decisiv al Marilor Puteri în declanșarea evenimentelor care au dus la răsturnarea regimului Ceaușescu (ca și cum Malta, 2-3 decembrie 1989, n-ar fi existat);

2. neagă cu înverșunare prezența masivă a agențlor sovietici în România, în decembrie 1989, și instrumentarea de către aceștia a „diversiunii teroriste” – producție URSS – care a făcut aproape 1.000 de morți după fuga lui Ceaușescu;

3. susține că morții din 22-31 decembrie 1989 au fost victimele Securității, care, printr-o misterioasă rețea de rezistență – niciodată dovedită –, lupta să-l readucă la putere pe Ceaușescu.

Toate sunt minciuni de proporții gigantice, dar cea mai gogonată este cea de-a treia.

E facil să arunci totul pe securiști (așa făceam și eu în anii ’90, înainte de a plonja într-o amplă muncă de documentare), ai rezolvat problema rapid. Însă e doar o rezolvare parțială (maximum 20%) pentru perioada 15-22 decembrie și una total mincinoasă pentru perioada 22 decembrie 1989 – ianuarie 1990.

Aici e și un paradox: Securitatea a fost absolvită de marile crime din 45 de ani de comunism (pe care le-a făcut), dar condamnată pentru crimele din Decembrie 1989 (pe care nu le-a făcut). Mă refer, în special, la crimele de după fuga lui Ceaușescu (pentru cele de dinainte au existat procese, avem vinovați, zeci de inși au ajuns în pușcărie).

Evident că Securitatea a acționat ca organ de represiune până în zorii zilei de 22 decembrie 1989, făcând ceea ce știa mai bine: filaj, diversiune, terorizarea populației care începea să se ridice împotriva regimului (Timșoara, în special). Dar inclusiv în perioada 15-22 decembrie, nu Securitatea a produs 159 de morți, ci, în principal, Armata. Avem „dosarul Timișoara”, judecat de două ori, pentru că prima dată Ion Iliescu, ajuns președinte, le-a anulat pedeapsa de 15 ani generalilor Stănculescu și Chițac, tovarășii săi din decembrie 1989. La București, pe 21 decembrie, până după miezul nopții, represiunea a fost condusă personal, pe teren, de generalul Milea.

Nici când „a trecut de partea poporului” – ca și Armata și Miliția, de altfel –, Securitatea n-a făcut-o din convingere sau de plăcere, ci pentru că n-avea încotro. Generalul Iulian Vlad fusese avertizat din vara anului 1989 să nu se opună schimbării de regim, că va pica de „partea greșită a istoriei” și va plăti scump – cu libertatea sau chiar cu viața.

Încercând să-și salveze pielea, Vlad și principalii săi colaboratori au așteptat momentul potrivit să facă o piruetă și să-l abandoneze pe „dictator”. Evident că-i interesa să joace un rol și în noul regim, să-și păstreze privilegiile și să nu fie pedepsiți pentru abuzurile/crimele lor de până atunci (inclusiv asasinarea lui Gheorghe Ursu). Iar singura lor soluție era să se înșurubeze în „regimul Iliescu”, pe care sovieticii voiau să-l impună cu orice preț, pentru a fi siguri că România rămâne în sfera lor de influență și nu evadează spre Occident, așa cum făcuseră deja RDG (reîncorporată în Germania), Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. Moscovei îi mai rămăseseră doar România și Bulgaria (Iugoslavia era o problemă mai complicată), plus cele 15 republici din componența URSS, dintre care unele dădeau semne că vor să se desprindă.

Dar planul de la Moscova, executat de „grupul Iliescu” cu maxim cinism, era mai crunt decât puteau spera capii Securității. Pentru a salva Armata (care avea mâinile pline de sânge), singura care-l putea debarca pe Ceaușescu și instala pe Iliescu, și a atrage poporul într-o complicitate revoluționară (folosindu-l ca paravan și dându-i un motv de mândrie), din care criminalii să iasă basma curată și să-și prezerve puterea, sovieticii i-au livrat lui Iliescu scenariul „securiști = teroriști”. Plus capetele a vreo sută de securiști.

Tocmai de aceea, în Decembrie 1989 am avut sacrificii ritualice în rândul unor structuri de Securitate/Miliție (grupul Trosca/USLA, măcelul de la Sibiu, cei 48 de militari în termen de la Câmpina, elicopterul Nuță-Mihalea, crimele din secuime etc.), dar niciun măcel similar făcut de Securitate/ Miliție.

Știți de ce s-au întâmplat toate aceste orori, cu participarea extraordinară a TVR (Brucan, Brateș, Mircea Dinescu etc.)? Pentru că regizorii sovietici din spatele lui Ion Iliescu aveau nevoie:

1. să dea un chip monstrului terorist (care nu exista, dar holograma era întreținută prin crimele făcute de o Armată bezmetică, intoxicată, cu militari trimiși să se împuște între ei, mai ales noaptea), iar cea mai rentabilă era ecuația „teroriști = securiști” (cei 45 de ani de teroare comunistă erau o bază solidă și credibilă în acest sens);

2. să docilizeze total Securitatea, ai cărei ofițeri, înspăimântați de ce li s-a întâmplat unora de-ai lor, au venit în patru labe să se pună la dispoziția noii puteri, doar-doar nu-și vor pierde privilegiile, libertatea și chiar viața;

3. să salveze criminalii din Armată (Stănculescu, Chițac etc.), căci doar Armata, prin puterea ei de foc, îi putea garanta puterea;

4. să salveze rețelele Partidului Comunist (cu excepția căpeteniilor din CPEx), sacrificând doar inițialele PCR și înlocuindu-le cu FSN.

Securitatea putea fi sacrificată o scurtă perioadă de timp (doar anumite direcții și anumiți comandanți, din zona naționalistă, anti-KGB, nu și rețelele de poliție politică!), apoi recuperată, docilizată și folosită pentru consolidarea noii puteri. Cu securiștii – dar și cu „consilierii” sovietici, care nu s-au grăbit să plece după Decembrie 1989 – a făcut Iliescu toate diversiunile din 1990, inclusiv măcelul de la Tg. Mureș și mineriadele…

Apropo: să nu uităm cum a KGB-izat Iliescu Armata, cu Millitaru, Vasile Ionel, Cico Dumitrescu și alte zeci de generali și colonei cu stagiu la Moscova, aduși de la pensie… Iar Securitatea fost încadrată în Armată, timp de trei luni (decembrie 1989 – martie 1990), adică exact până după Tg. Mureș, când a fost înființat SRI, cu Măgureanu (omul Moscovei) la cârmă…

Auzindu-l pe Andrei Ursu, Ion Iliescu rânjește de pe patul de spital: exact așa ar vorbi, despre Decembrie 1989, și pacientul de 95 de ani! Doar din ianuarie 1990 se despart teoriile lor, până atunci sunt trase la indigo, în alfabetul fesenist al vremii…

P. S. Am muncit mult să elucidez misterele crimelor din Decembrie 1989, de aceea nu voi lăsa netaxate derapajele de la adevărul istoric. Volumele mele pe această temă – „Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției” – stau mărturie că istoria trebuie abordată cu responsabilitate, nu cu fanatism sau superficialitate.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

ALTE EDITORIALE DE GRIGORE CARTIANU:

* Urgia anti-Nicușor

* Mama lui Neamțu

* Țața patrioată ne bate cu pantofu’-n cap

* Interlopii

* Puciul Covrigarului

* Tăiați, bă, pensiile speciale!