Iar ne-am aranjat imaginea de ţară! De la Dracula la monstrul din Caracal

Dacă se va confirma în instanţă că ADN-ul din oasele găsite în casa lui Gheorghe Dincă este al Alexandrei, ne-am aranjat din nou imaginea de ţară.

De la Dracula la monstrul din Caracal! Asta va circula în toată lumea, atunci când justiţia va confirma că avem de-a face cu un criminal în serie aproape fără egal.

România a avut de câştigat din punct de vedere turistic pe seama istoriei cu vampirul din Carpaţi, în ciuda faptului că nu e nicio fericire să devii celebru în lume într-un astfel de mod.

Apoi, imediat după Revoluţie, n-am apucat să folosim simpatia imensă generată de răsturnarea unui regim dictatorial sângeros. Dar am folosit rapid sângele provocat de regimul Iliescu în morţii nevinovaţi de la Revoluţie şi la mineriade drept „brand de ţară”. De ţară care iese în lume prin iadul din interior, nu prin raiul ce convieţuieşte cu el – şi slavă Domnului că el există!

Şi nu prea târziu am ieşit în lume prin orfelinatele groazei, prin traficul de copii şi de prostituate, prin bande de infractori de toate felurile: hoţi la drumul mare, tâlhari, bătăuşi, spărgători de bancomate, cerşetori.

Asta ne-a urmărit ani buni. Peste 20 de ani. I-a urmărit în special pe românii curaţi, plecaţi în lumea largă, alungaţi de hoţia din ţară şi de clanurile politice, care au fost nevoiţi să suporte privirile întunecate ale celor din ţările gazdă, informaţi deja despre toate cele de mai sus.

Dar fraţii din Diaspora au îndurat, s-au chinuit, au înghiţit în sec, s-au umilit şi au mers mai departe sperând că, într-un târziu, Occidentul îi va judeca nu prin ochii infractorilor de toate felurile, ci prin ce fac ei înşişi, în viaţa lor de zi cu zi, acolo.

Şi chiar a meritat suferinţa asta! De câţiva ani încoace, imaginea României în lume era dată de milioanele de români buni la suflet, care cuceriseră Europa prin onestitatea vieţii lor în demnitate. Ea contrabalansase răul produs de armatele de rău-făcători deveniţi adevăraţi „ambasadori” ai iadului românesc.

Şi au trebuit să primească din nou o lovitură în moalele capului. De la doi derbedei, care au crezut că puterea politică îţi dă dreptul să-ţi calci ţara în picioare: Dragnea şi Tăriceanu. Aceşti şacali ordinari au dat tonul atacului la lege, au permis eliberarea infractorilor şi au vrut să scoată România din UE când abia ne curăţaserăm cu toţii de povara neagră a bestiilor fărădelegii.

Dar Dragnea a ajuns la puşcărie, Tăriceanu mai are puţin, şi iarăşi ne-am bucurat că am scăpat.

Însă apariţia monstrului din Caracal ne-a îngropat din nou imaginea de ţară, pentru care luptase fiecare, în locul lui umil.

Dacă se va dovedi că e vorba de un criminal în serie, unul aproape fără egal în în epoca noastră, cel puţin în Europa, asta ne va pune o ştampilă pe frunte foarte greu de dezlipit.

Milioane de români vor avea de suferit din nou. Şi nu e vina lor.

Cine plăteşte pentru că un astfel de criminal şi-a băgat victimele în malaxor fără să-l doară capul? Cum de nimeni nu l-a putut descoperi până la sacrificiul Alexandrei? Cum de cazul celeilalte fete, Luiza, n-a produs acţiune în Poliţie aşa încât să nu mai apară alte cazuri? Cum de vecinii n-au observat nimic? Cum de România a trebuit să fie ea, şi nu altă ţară, gazda unei astfel de nenorociri?

Unii vor spune că nu e dracul chiar aşa de negru. Iar eu le spun că e chiar mai negru decât vor ei să pară. Doar că ne facem că nu-l vedem. Aşa cum s-au făcut foarte mulţi dintre semenii noştri, de-a lungul anilor.

Căci asta l-a creat pe monstrul din Caracal: nepăsarea din jur. La care putem adăuga indolenţa, incompetenţa, complicitatea, votul cumpărat, combinaţiile, hoţia, prostia, tupeul, egoismul, frica, fuga de adevăr, blazarea, izolarea, gardul înalt, mie să-mi fie bine şi alte astfel de prejudecăţi mioritice criminale.

Ele sunt ADN-ul naţional din care s-a născut un astfel de criminal odios. El n-a apărut din senin. Nimic nu e rodul hazardului. Totul are un rost. Iar rostul nostru, ca naţie, e să fim mereu sursă de rău, cel puţin până acum. Dar şi să ne luptăm cu asta, căci nu avem de ales. Ne ducem crucea. Dar oare când ne vom trezi?