vineri, martie 29, 2024
AcasăOpiniiFetiţa cu steag şi cerul ei senin

Fetiţa cu steag şi cerul ei senin

-

Există clipe-hotar, când totul se schimbă. Nimic nu te poate pregăti pentru ce urmează, cu atât mai puţin banalul cu care începe.

O zi senină de august, un tramvai care-mi legăna gândurile, pierdute în ultima carte citită, şi blocurile gri ce străjuiau bulevardul. Un Bucureşti topit, ecuatorial. „Şi până la Victoriei mai e!”, îmi spun.

Soţia mea mă face atent la o doamnă, trecută bine peste 60 de ani, care ţine în mână un steag, iar în piept o insignă #Rezist. Ridic privirea. Femeia e îmbrăcată cu stil, veselă şi sporovăind de zor cu un tânăr. „Pe vremea mea…”, îi spune, „nu aveai voie să deschizi gura, că te arestau. Am fost şi la Revoluţie, la Mineriadă şi acum la toate protestele”, zice.

- Advertisement -

Brusc, m-am trezit din toropeală. Acum vedeam. De fapt, tot tramvaiul era plin de steaguri, pancarte şi insigne. Imaginea asta suprarealistă n-am s-o uit niciodată. Blugi rupţi şi haine elegante, i-pad-uri şi telefoane demodate, cu butoane, pensionari şi adolescenţi, muncitori şi corporatişti erau laolaltă. Vorbeau, râdeau şi se încurajau. Toţi mergeau la Victoriei. O mică Românie, esenţială, se legăna pe şine strâmbe, într-un tramvai numit dorinţă…

Deodată, aproape de Piaţă, apare un şir nesfârşit de maşini ale Jandarmeriei. Nu suntem lăsaţi să înaintăm. Tramvaiul se opreşte, iar noi luăm la picior cele două staţii rămase.

Am ajuns. Suntem în Piaţa Victoriei, la ora 17.30. Ne-am aşezat mai în spate, pe partea cu Muzeul Antipa. Lumea continuă să vină, de parcă e ultimul loc de pe pământ. Sute, mii de steaguri flutură steme şi culori de pretutindeni. Canada, Spania, SUA, Brazilia, Australia, Germania, Norvegia… Au fost punctuali. Sute de mii de români din toată lumea şi-au dat întâlnire acasă, în Piaţa Victoriei, la Guvern, pe 10 August. Iată-i!

- Advertisement -

Le aud conversaţiile, fără să vreau. Mulţi revin aici după 10 ori 15 ani de pribegie. Sunt şi români veniţi din toate colţurile ţării. Plâng, îşi povestesc ofurile şi se îmbrăţişează. Nu se cunoşteau cu două ore în urmă, dar suferinţa, dorul şi dragostea de România dizolvă orice neîncredere. Vorba lui Pascal: „Toată filozofia lumii nu valorează cât o oră de suferinţă.”

În jurul meu, copiii desenează cu cretă pe asfalt ori suflă în trompete, cocoţaţi pe umerii taţilor, să vadă mai bine. Mulţi, foarte mulţi copii. Asta mi-a rămas pe retină. O fetiţă întinde steagul României pe jos şi-l priponeşte cu pietricele, apoi se culcă pe el, cu ochii spre cer. Mă vede că o privesc şi-mi surâde, ştrengăreşte. E fericită! Atmosfera e relaxată, ca la un picnic de duminică. Oameni cu câini, cu biciclete, cu trotinete, tineri îndrăgostiţi care se sărută des şi pasional. Se scandează „PSD, ciuma roşie”, de fapt, singura dovadă că e miting de protest.

Brusc, se aud bubuituri şi un murmur colectiv. Iniţial, am crezut că cineva lansează artificii. Absurd, căci era încă zi. Nu trec cinci minute şi ochii încep să-mi lăcrimeze. O stare de usturime, de arsură îmi inundă faţa şi nările. Nu mai puteam respira. „Artificiile” îşi făceau efectul. Am intrat în panică şi nu eram singurul. Părinţii, disperaţi, căutau să-i protejeze pe cei mici. Din faţă veneau oameni plângând, cu chipurile schimonosite de durere şi teamă, căutând aer. „Trag jandarmii cu gaze lacrimogene. Mulţi oameni au luat bătaie la gard, în faţă”, îmi spune cineva.

Jandarmeria continua să tragă. Lângă noi, pe margine, apar sute de jandarmi, agitaţi şi cu priviri ostile. E prima clipă când instinctul îmi spunea să plec. N-am plecat, deşi simţeam că urmează ceva rău. Trecuse de ora 22.00. Piaţa Victoriei era arhiplină, aşa cum am văzut-o doar la protestul cel mare, din 5 februarie 2017. Mi-am scos telefonul şi am încremenit. Digi 24 nota pe burtieră numărul protestatarilor din Victoriei: 60.000. Încă o televiziune devenea captivă minciunii. Singură, Realitatea Tv se apropia de numărul real. Cunosc Piaţa Victoriei şi ştiu că eram cel puţin 250.000 de oameni.

Tensiunea creştea. Oamenii scandau nervoşi lozinci anti-PSD, agitau steagurile şi pancartele. Dar nimeni nu devenise violent. Se trăgea în contiunare, asurzitor. Norul de gaz era acum pretutindeni. Părinţii cu copii plecaseră, iar cei rămaşi îşi găseau refugiul în batiste umede. Soţiei mele i se făcuse rău şi am plecat, spre metrou. Am ieşit cu sufletul greu, căci voiam să rămân. Simţeam că acolo trebuie să fiu. Era ora 22.30.

În metrou, scot din nou telefonul şi privesc. Piaţa Victoriei nu semăna deloc cu cea pe care o părăsisem cu jumătate de oră înainte. Devenise un iad. Mii de jandarmi înarmaţi băteau protestatari paşnici, cu mâinile goale. Oamenii erau goniţi cu tunul de apă şi gaze, iar Jandarmeria călare trecea cu caii peste mame cu copii în braţe. Sute de mii de oameni au fost goniţi într-un timp ireal de scurt, cu mijloace staliniste. Priveam şi mi se făcea rău fizic.

Acesta este 10 August-ul meu, ziua în care Piaţa Victoriei a devenit simbol al victoriei pumnului în gura inocenţilor. Mă gândesc la fetiţa cu steagul şi cerul ei senin, întunecat de gazele dictaturii PSDragniste. Atunci şi acolo, binele trebuia să triumfe, de dragul ei…

*Acest text a fost publicat în cartea „10 August”, semnată de Grigore Cartianu şi Laurenţiu Ciocăzanu

Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar

 

 

 

 

 

 

 

 

 

- Advertisement -

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -
- Advertisment -