Articol publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 5 ianuarie 2017.
Eram elev, cred prin clasa a doua sau a treia, când bunica noastră, Ana Dabija, ne pregătise pentru sărbătorile Crăciunului, învăţându-ne pe noi, nepoţii ei, un colind în care
… Adam mărul l-a luat,
Dumnezeu s-a supărat.
– Doamne, Eva mi l-a dat,
Doar o gură am muşcat…
Atât îmi mai aduc aminte din acel colind lung, cu Dumnezeu care umbla supărat prin grădina Raiului – ca bunicul prin livada noastră prin care mâncaserăm toate merele de verzi, nemaiaşteptând a se coace –, când Cel de Sus a descoperit că un fruct lipsea din copac.
În ajunul Crăciunului, directorul şcolii noastre, Nicolae Cocul, venit la noi în sat din Transnistria, a făcut adunarea şcolii:
– Să nu umblaţi cu colinda! Ce, nu aveţi ce mânca acasă? Pe cine aflu că a umblat cu colinda, am să-l las repetent!
În ziua de Crăciun, bunica ne-a spus:
– Să vă duceţi să-l colindaţi mai întâi pe domnul învăţător. Că aşa se cade.
Buna noastră bunicuţă! Ea nu ştia că între timp domnii deveniseră tovarăşi.
– O să se supere, i-am zis noi.
– De ce să se supere? Pe cel care e colindat îl colindă Dumnezeu. Că învăţătorul vostru n-o fi păgân…
Nu era.
– Ne-a spus că pe toţi cei care vor umbla cu colinda o să-i lase clasa.
– Cred că n-aţi înţeles voi. Că şi nouă învăţătorul ne spunea de fiecare dată că o să-i lase clasa pe cei care nu-l vor colinda…
– Erau ani săraci, ne mai povestise ea. Şi nu toţi domnii învăţători aveau bani. Iar cei care nu-i aveau ne împărţeau note, pe datorie, pentru lecţiile care urmau să aibă loc în săptămâna ce venea. „Ţie am să-ţi pun «zece» pentru colind. Ţie «nouă»”. Şi tot aşa. Şi noi eram mulţumiţi. Vedeţi, dacă nici învăţătorii noştri n-o să aibă bani, că se mai întâmplă, ziceţi să vă pună şi ei nişte note mai bune pe trimestru, ne sfătuia bunica, veselă.
Ea trăia în alte vremuri.
Mi-aduc aminte că mă întrebase odată:
– Măi, Nicuşor, dar cine mai este acum împărat?
– Hruşciov, i-am zis.
– Al câtălea?
Şi eu n-am ştiut ce să-i răspund. Dar nici învăţătorul nostru nu ştia al câtălea e acel Hruşciov-împăratul atunci când l-am întrebat. A zis doar:
– Primul… Primul-secretar…
Când am ajuns la casa profesorului de la gara Zloţi, am început să colindăm de dincolo de poartă, în caz dacă dă drumul la câine, să fim cu fuga cât mai departe.
Maria Dimitrievna, cum îi spuneam noi consoartei învăţătorului nostru, care era soră medicală, ne-a invitat cu tot cu clopoţei în ogradă, anunţându-ne că Nicolae Cocul e dus la Chişinău.
„Probabil, ca să colinde şi el pe cineva”, ne-am zis.
Fiecărui colindător i se dădea, de regulă, câte o rublă, dar de astă-dată doamna Maria nu avea rest şi mi-a dat o bancnotă de zece ruble.
În următorul sfert de oră, tot satul a aflat că familia învăţătorului n-are bani mărunţi şi îi dă fiecărui colindător câte 10 ruble, şi atunci acesta, cu mic, cu mare, a dat buluc să-l colinde. Chiar dacă între timp şi soţia lui reuşise să schimbe şi împărţea ca şi ceilalţi consăteni câte o rublă de colind.
Luni, directorul a adunat din nou toată şcoala la careu:
– Cine a umblat cu colinda să ridice mâna!
Nimeni n-a ridicat mâna. Nimeni nu umblase cu colindul. Eram fericiţi că el nu fusese acasă, ca să ne vadă şi să ne lase repetenţi.
Mult mai apoi, pe când eram student, m-am întâlnit într-un tren cu bunul nostru învăţător, care mi-a spus: „Primisem indicaţii stricte de la secţia raională de învăţământ să-i pedepsesc pe toţi cei care vor umbla cu colindul. Ehe! Eu urma atunci să dau afară din şcoală toată… şcoala. Când aţi colindat, eram acasă. Stăteam după uşă şi plângeam. Parcă mă bătea cineva. Mi-am amintit de copilărie, când acelaşi colind cu «Adam şi Eva lui» îl spusesem şi eu prin satul nostru de lângă Bug. Chiar în seara în care bravii ostaşi ai lui Iona Iachir, erou al războiului civil, au avut ordin să tragă cu gloanţe adevărate în toţi cei care vor fi prinşi umblând cu colinda de Crăciun. După aceea n-a mai avut cine să colinde în satul nostru…”.
… La 31 decembrie 2016, un grup de copii m-au colindat cu:
– Adam mărul l-a luat,
Dumnezeu s-a supărat…
Şi mi-am amintit de copilărie, convingându-mă a câta oară că, cu fiecare altă iarnă, numai oamenii şi anii se schimbă, pe când colindele şi ninsorile rămân aceleaşi, aşa cum au fost ele de la facerea lumii şi cum vor fi acestea şi peste veacuri, ca să-şi mai amintească de noi.
Nicolae Dabija, 5 ianuarie 2017
