Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 9 februarie 1995.
Generaţia noastră, care îşi are ca vârstă aria cea mai extinsă – de la V. Matei, care se apropie victorios de vârsta de 36 de ani, la Grigore Vieru, care împlineşte în aceste zile 60 de ani – este, după părerea mea, şi cea mai conturată.
Deşi Grigore Vieru e coleg de vârstă cu alţi poeţi de seamă ai Basarabiei de azi – Damian, Codru, Vatamanu, Vodă, Teleucă, Cibotaru etc. –, el s-a ataşat, prin afinităţi, aspiraţii, atitudini, idealuri estetice şi politice, căutări etc., mai degrabă de generaţia Lari – Romanciuc – Hadârcă, pe care a încurajat-o să se afirme, fiind un „paşoptist” întârziat (majoritatea poeţilor acestei generaţii fiind născuţi în jurul anului 1948).
Dacă suntem buni sau răi, curajoşi sau ezitanţi, consecvenţi sau mai puţin etc., îi datorăm în bună parte calităţile şi defectele noastre poetului care a ajutat generaţia noastră să se realizeze şi să fie anume aşa cum este ea astăzi.
Câteodată mă gândesc că, dacă nu l-am fi avut pe Grigore Vieru, l-am fi inventat, din prea multă nevoie de el, mai ales în unele momente de cotitură ale istoriei mai recente.
Poate şi din acest motiv, de aproape patru decenii, cei care s-au lăţit peste noi nu încetează să se întrebe, cu mirare: de unde a apărut Grigore Vieru? Când nu trebuia să fie, când toată intelectualitatea basarabeană a fost decimată, deportată, speriată, strivită din faşă, şi locul fusese ars încă pentru o sută de ani înainte…
Într-o perioadă când scriitori erau toţi cei care compuneau texte pentru lozinci (pentru altfel de lozinci), Grigore Vieru ne-a dat de înţeles că poezia poate deveni o armă de temut pentru mai-marii zilei.
Acest om firav, care a clătinat imperiul din încheieturi, ne-a fost şi sprijin, dar şi exemplu.
Ca despre oricare alt mare poet, şi despre Grigore Vieru există o sumedenie de legende, unele dintre ele închegându-se sub ochii mei, şi despre acestea aş vrea să vorbesc în primul rând.
Într-o perioadă, Grigore Vieru umbla mereu fără pixuri. Nu le găsea niciodată prin casă, iar când voia să scrie ceva, le împrumuta de la vecini.
Motivul era mai mult decât simplu: Muzeul de Literatură îi confiscase toate pixurile. Cum venea pe la Uniunea Scriitorilor, vreun tânăr colaborator de la Muzeu prindea pe dată să-i dea târcoale maestrului: „Nu aveţi un pix, să-mi notez numărul Dumneavoastră de telefon?”. Iar tânărul, după ce notează, pune discret stiloul în propriul buzunar şi, folosindu-se de ocazia că poetul se întreţine cu câte cineva, o şterge. Ca să-l predea secţiei de fonduri şi să specifice în fişa însoţitoare: „Stiloul cu care Gr. Vieru a scris poezia «Uşoară, maică, uşoară»”. După datele de care dispun la ora actuală, Muzeul nostru de Literatură se află în posesia a 99 de pixuri cu care Gr. Vieru a scris poezia „Uşoară, maică, uşoară”…
Şi din acest motiv, domnul poet nu mai poartă, dar nici n-a purtat vreodată stilouri cu peniţă de aur.
Bănuind şmecheria, tot cam pe atunci Vieru trecea des şi pe la Muzeul de Literatură cu întrebarea:
– N-aveţi un pix? Că vreau să notez un gând…
– Nu, n-avem!, răspundeau şmecher colaboratorii Muzeului.
În perioada de după decembrie 1989, când România redescoperise într-un fel Basarabia, eram invitat, împreună cu Grigore Vieru, la majoritatea manifestărilor culturale din România. Colegii de Parlament alcătuiseră chiar cu acest prilej şi un banc: „Agenţia Rompres transmite: zilele acestea scriitorii Grigore Vieru şi Nicolae Dabija au plecat pentru o scurtă vizită în Basarabia”.
Evident, Grigore Vieru este la ora actuală scriitorul cel mai cunoscut din cele două state româneşti: este oprit pe stradă, salutat, admirat, pipăit, solicitat să ofere autografe, întrebat de sănătate, de Basarabia, ce mai fac alţi scriitori (am fost de faţă, spre exemplu, la Agapia, când stareţa mănăstirii l-a rugat pe Grigore Vieru să-i transmită multă sănătate scriitorului N. Dabija, traducător din Anastasie Crimca).
În luna iunie 1989, când la Iaşi nu era permis să se adune mai mult de trei oameni, în jurul lui Grigore Vieru se înfiripau la fiecare pas mitinguri neautorizate.
Tot atunci, în cadrul manifestărilor consacrate centenarului de la moartea lui Eminescu, într-o după-amiază urma să plecăm de la hotelul „Moldova” către bojdeuca lui Creangă. Când am ieşit în faţa hotelului, înainte de a urca în autobuze, s-a întâmplat un mic incident: la etajul 2 al hotelului avea loc o nuntă şi mireasa l-a observat de la balcon în mulţimea de scriitori români şi străini pe Grigore Vieru, declarându-i mirelui dorinţa de a-l avea oaspete la nunta ei pe poetul Grigore Vieru.
Mirele i-a replicat gelos:
– De unde să ţi-l iau, dragă?!
– Din faţa hotelului.
Şi atunci toată nunta a coborât în stradă. Plecarea noastră la bojdeuca lui Creangă a fost amânată cu câteva ore.
Datorită lui Grigore Vieru.
El a dăruit atunci tinerilor căsătoriţi o poezie şi o urare ca odraslele domniilor-lor să trăiască într-o ţară liberă (în iunie 1989!).
„Adică să trăiască în ţara în care trăiesc!” – a rostit precipitat şi zgomotos naşul, aruncând de la microfoane şi o chiuitură „ca la Iaşi”.
Dar… Vieru ştia el ce ştia. Poetul a fost unul dintre cei care au ajutat revoluţia română să se declanşeze cu o clipă mai devreme, Basarabia fiind în acele zile un exemplu pentru întreaga ţară, iar Grigore Vieru – un apostol al deşteptării româneşti.
În ianuarie 1990, un grup de oameni de cultură basarabeni am participat la manifestările legate de comemorarea lui M. Eminescu la Bucureşti.
Tot în acele zile ne-a invitat domnia-sa, Ion Iliescu, preşedintele României. Acesta ni s-a plâns, între altele, că nu putuse să se aboneze la săptămânalul „Literatura şi arta”, procesul de abonare pentru 1990 încheindu-se cu câteva zile înainte de revoluţia din decembrie 1989.
Din grupul nostru mai făceau parte M. Bieşu, Gr. Vieru, M. Cimpoi, V. Beşleagă, L. Lari, Gh. Vodă, V. Vasilache, N. Caranfil.
Am vorbit despre multe şi de toate.
La sfârşit, preşedintele ţării ne-a condus până la ieşire, apoi a ieşit cu noi în stradă… Îl ţinea pe după umeri pe Grigore Vieru şi-i recita din versurile poetului, pe care Vieru se prefăcea că le aude pentru prima dată, mirându-se cât de frumoase sunt.
Şi atunci cineva din mulţime m-a întrebat pe mine, care mergeam la câţiva paşi în urma lor:
– Dumneavoastră nu ştiţi cine e bărbatul care păşeşte alături de Grigore Vieru?!
Ştiam. Dar nu voiam să recunosc.
Evident că acum dl Ion Iliescu este mai cunoscut sau la fel de cunoscut ca şi Grigore Vieru în ţara căreia îi e preşedinte, atunci însă, în primele zile, de după revoluţie, efigia lui Grigore Vieru era recunoscută pretutindeni în ţară.
Tot în ianuarie 1990, în drum spre Chişinău, inimoasa doamnă Ioana Ierimia, care e numai suflet, ne-a reţinut la Iaşi încă pentru câteva zile. Am avut întâlniri memorabile la Iaşi, Văratec, Agapia…
La plecare, pe la ora 2.00 de după miezul nopţii, când grupul de basarabeni a intrat în sala de aşteptare a gării ieşene, la un moment dat s-a întâmplat un lucru care ne-a buimăcit: recunoscându-l pe Gr. Vieru, şi, bănuiesc, şi pe alţi basarabeni, toţi cei prezenţi, cei mai mulţi cu ochii cârpiţi de somn, s-au ridicat în picioare şi au prins să aplaude. Toată gara aplauda. Îi aplauda pe fiii Basarabiei înstrăinate, ajunşi de dincolo de sârma ghimpată în ţara moşilor şi strămoşilor lor.
O femeie s-a apropiat de Grigore Vieru şi i-a sărutat mâna, ca unui preot.
Peste alte câteva luni, la Catedrala Sfânta Parascheva din Iaşi aud de departe, la poartă, un cerşetor care se adresează cu voce miloasă trecătorilor:
– Hai, dă un leu! Hai, dă un leu!…
În timpul acesta trecem cu Grigore Vieru pe lângă el.
– Grigore Vieru, hai, dă un leu!, zice şi aproape că-l înşfacă pe poet de poala hainei.
Grigore Vieru zâmbeşte şi împrumută de la mine un leu, pe care i-l oferă cerşetorului.
Pe Vieru îl recunosc deci şi cerşetorii. Inclusiv orbii. Numai mai-marii zilei se prefac că n-au auzit de el, tratându-l cu multă ură şi suspiciune. Acest lucru însă îl mâhneşte mult mai puţin, bănuiesc, decât eventualele lor laude sau medalii.
În acelaşi timp, mă bucur şi eu că la Iaşi sunt recunoscut pe stradă. Mă opreşte cineva rugându-mă să-i ofer un autograf. Între timp se mai adună în jur câţiva curioşi. Unul îi explică altuia că aş fi un scriitor din Basarabia, la care acesta se dă mai aproape de mine şi mă întreabă aproape fericit:
– Dumneavoastră sunteţi Grigore Vieru?
– Nu, îi zic. Eu sunt Leonida Lari.
Vieru fiind poetul cel mai cunoscut în Ţară, pentru mulţi întreaga uniune şi lumea scriitoricească de la noi sunt identificate cu numele lui Grigore Vieru.
De mai bine de câteva decenii, el e mai mult decât un poet: Grigore Vieru e însăşi Basarabia răstignită şi reînviată.
În 1991 am participat împreună cu Grigore Vieru şi cu alţi oameni de cultură români la o serie de întâlniri cu cititorii din satele româneşti din Ungaria. La întoarcere ne-am oprit la Sarmisegetuza, fosta capitală a Daciei. Ne-a găzduit un hotel de la marginea localităţii. Era o oră trecută de miezul nopţii. Fiind obosiţi de drum, am adormit repede. Cu atât mai mult cu cât a doua zi urma să plecăm cu noaptea-n cap spre Densuş, apoi spre Bucureşti.
La un moment dat, aud o uşoară bătaie în uşă.
– Cine e? întreb.
– Eu, paznicul hotelului.
Îi deschid uşa.
– S-a întâmplat ceva?
– Nu. Dar vreau să-l rog pe Grigore Vieru să-mi ofere un autograf.
– Dumnealui e foarte obosit şi doarme.
– Intraţi, nene!, îl aud pe Grigore Vieru, care se trezise şi se şi aşezase în capul oaselor.
Aprind lumina. Paznicul ţine în mână o carte prăfuită despre construcţia socialismului în România.
– Numai pe asta am găsit-o în hotelul nostru, zice el cu o mină vinovată.
Gr. Vieru scrie câteva fraze pe prima filă a volumului.
Paznicul îi mulţumeşte şi pleacă. Sting lumina.
Nu reuşesc însă să adorm, că iar aud forfotă la uşa noastră şi aceeaşi voce cunoscută:
– Domnule Vieru, vă rog să nu vă supăraţi că vă mai deranjez o dată…
Aprind lumina şi deschid uşa. În prag stau vreo 6 bărbaţi, ca nişte daci descălecaţi de pe Columnă…
– Vă rog să nu vă supăraţi. Daʼ la noi, din vremea dacilor, este aici un obicei străbun…
Şi ne arată două damigene pline cu licoare dumnezeiască…
– Intraţi, zice Vieru. Văd că oboseala i-a trecut, ca luată cu mâna. Paznicul începe prezentările:
– Ăştia sunt vecinii şi prietenii mei. Şi când le-am spus că Grigore Vieru e la noi, au ţinut să vă vadă. Şi cum l-am auzit pe domnul Crăciun că plecaţi cu noaptea-n cap, zic să nu pierdem vremea şi să venim… Aşa că ne cerem iertare…
Oaspeţii scot din buzunare fiecare câte un pahar, se vede, un alt obicei moştenit de la daci, şi începe turnatul.
Rezist până la al treilea rând de pahare şi adorm.
Mă trezesc în zori, găsindu-i pe oaspeţii noştri şi pe Grigore Vieru (cel obosit) cântând, frunte la frunte, cântecul dacic „Mă făcu muica oltean”!
Autobuzul ne aşteptă cu ai noştri îmbarcaţi jos. Grigore Vieru le dă oaspeţilor, în lumina zorilor, autografe pe cele două damigene goale.
Ieşim. Domnul Victor Crăciun, conducătorul delegaţiei noastre, iese în întâmpinarea lui Grigore Vieru :
– Uite, Grigore, ce bine arăţi! Vezi, dacă te-ai odihnit un pic…
Grigore Vieru zâmbeşte fâstâcit şi urcă în autobuz. Autobuzul porneşte şi dacii rămân în urmă fluturându-ne din damigenele goale, pe care se vede de departe autograful lui Vieru.
Ca orice poet atins de geniu, Vieru este şi distrat, pe alocuri.
Vara trecută, Grigore Vieru a fost invitat, după o serată, la restaurantul Cercului Militar din Bucureşti.
La un moment dat, cineva s-a apropiat de el şi i-a spus:
– Domnul Bucătaru, care e şi el basarabean, vrea să facă cunoştinţă cu D-voastră şi vă roagă…
Vieru, crezând că e vorba de bucătarul restaurantului, îi răspunde acestuia:
– Poate mai târziu… Vă rog să-i transmiteţi că bucatele sunt minunate…
Peste câteva ore, acelaşi mesager îi aminteşte lui Grigore Vieru:
– N-aţi putea să vorbiţi acum cu dl Bucătaru?
– Da, vă rog!
De masa lui Vieru se apropie un general tânăr, tras ca prin inel, care se prezintă:
– Generalul Bucătaru, ministru adjunct al Apărării…
Mai multă lume în România m-a rugat cu diverse ocazii:
– Transmiteţi-i, vă rog, salutări lui Grigore Vieru.
– L-aţi cunoscut personal?
– Nu! Dar ne este drag şi atât de al nostru.
Gloria lui Vieru se datorează unor ani de muncă aproape silnică la cuvânt.
Cărţile lui Grigore Vieru au avut un destin norocos: prin anii ʼ70, tirajul volumului „Trei iezi” a fost sechestrat şi ars. „Curcubeul” lui Gr. Vieru, observară unii critici salarizaţi de cenzură şi alte organe de stat, are doar trei culori: roşu, galben şi albastru, care – ştim noi – e drapelul de stat al unei ţări străine. Desigur, nu se avea în vedere Republica Ciad.
Despre cartea „Numele tău” s-a zis, cu mult înainte de apariţie, c-ar fi copiată din autori români, fiind scrisă şi într-o „pocită limbă moldovenească” (adică într-o bună limbă română). Ea a apărut abia după ce n-au mai fost găsiţi autorii pe care-i „copiase” Vieru. Cartea abunda în dedicaţii pentru marile nume ale poeziei româneşti.
„Abecedarul” lui Vieru, scris în colaborare cu un alt mare scriitor, Spiridon Vangheli, zăcuse ani lungi în sertarele editurii, fiindcă… nu avea în el nicio poezie despre Lenin. Ş.a.m.d.
Aceste evenimente coincideau, de regulă, cu valuri noi de persecuţii la adresa intelectualităţii basarabene de la sate şi oraşe, considerată atunci, ca şi azi, trădătoare a idealurilor socialiste. Valuri pe care le resimţeam şi noi, studenţii de odinioară, care aşteptam cu multă nerăbdare orice carte nouă de-a poetului.
Colegul meu Iovu Rusnac a purtat 26 de copeici (cât era scris în planul tematic că va costa un volum selectiv al poetului ce urma să apară în colecţia „Mioriţa”) trei luni de zile într-un colţ al buzunarului. Apariţia cărţii a însemnat o adevărată sărbătoare pentru camera noastră de la cămin. Ne-am citit până-n zori unul altuia poeme din cartea tânărului poet care era pe atunci Grigore Vieru.
Am admirat mereu modernitatea verbului vierean, dar şi curajul lui.
Poetul cântă icoana mamei. În acel context ateist, poemele domniei-sale semănau cu nişte litanii, cu nişte rugi sau psalmi, mama din creaţia lui Vieru fiind mai degrabă Maica Domnului – ocrotitoarea dintotdeauna a românilor, cea care păşeşte „pe seminţele ce zboară între ceruri şi pământ”, care „se şterge cu mâna de sudoare şi mit”. Mama lui Vieru se identifica evident cu Mama Cosmică: „Mi-e dor de-o piatră de câmp… Bună ziua, mamă! – să-i spun”. Ş.a.m.d.
Unii autori lipsiţi de har de la noi fac eforturi disperate întru a se „sincroniza” cu literatura română (ca şi cum noi am face o altfel de literatură decât română), pe când Vieru, de la prima lui carte („Alarma”, 1957), care a însemnat un adevărat semnal de alarmă întru apărarea fiinţei naţionale, şi până la apariţiile sale cele mai recente, s-a sincronizat perfect cu aceasta, cu contextul poeziei lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana etc. Părerea mea a fost mereu că tot ce e scris talentat e şi românesc.
Într-o perioadă grea, când orice carte tipărită în grafie latină era considerată subversivă, Grigore Vieru aducea de dincolo de Prut desagii sau geamantanele mereu grele de cărţi, pe care le împărţea grijuliu, ca pe nişte pomeni, prietenilor, scriitorilor, cititorilor săi din Chişinău.
Nu există scriitor (probabil, nicăieri în lume) care ar fi iubit atât de mult şi care ar fi urât atât de mult.
Pentru ce este iubit Grigore Vieru?
Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credinţă, bunătate, consecvenţă, curăţenie, verticalitate…
Pentru ce este urât Grigore Vieru?
Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credinţă, bunătate, consecvenţă, curăţenie, verticalitate…
Exact aceleaşi calităţi unii i le consideră defecte. Şi invers.
Ca să-l parafrazez pe Evtuşenko, aş susţine că în Basarabia un poet e mai mult decât un poet. El e şi om politic, şi pedagog, şi comandant de oşti (chiar dacă acea oaste nu numără decât un singur soldat), şi semănător, şi preot.
Grigore Vieru e mai mult decât un scriitor.
El e un Suflet.
Am vrut să zic: un simbol, dar m-am temut să nu-l ofensez pe poet, căruia nu-i plac frazele zgomotoase.
Vierul a fost şi rămâne a fi şi un luptător împreună cu cititorii săi, crescuţi de „Albinuţa” sa şi „Abecedar”-ul său, a obţinut limba română, alfabetul latin, tricolorul.
Despre Grigore Vieru – cel neapărat care ne-a apărat mereu pe toţi – s-au rostit multe vorbe de duh, de la unii tineri de vârstă înaintată, care cred că dacă n-ar fi Vieru ar fi ei, până la primul-ministru, care anul trecut, furat de inerţia braşoavelor electorale, îşi punea întrebări, între acestea figurând şi următoarea:
– Unde-i Grigore Vieru?
Şi tot el răspundea :
– Vieru a trădat ţara şi s-a mutat în România, unde moare de foame. Şi-am să-i spun lui Gorincioi (ministrul Agriculturii – n.n.) să-i trimită un sac de fasole.
Apropo, domnule prim-ministru, după câte ştiu, Vieru nici până astăzi n-a primit pe adresa cămăruţei sale din Bucureşti sacul promis.
O atitudine deci nerespectuoasă a primului-ministru al Economiei sau al lipsei ei, faţă de primul-ministru al Poeziei noastre.
Ca să loveşti în Gr. Vieru ar trebui mai întâi să ai şi acest drept moral. La noi, fiecine care înjgheabă două cuvinte socoate de cuviinţă să lovească în Poet.
Grigore Vieru a refuzat postul birocratic de preşedinte al ţării la primele alegeri prezidenţiale din 1991, preferându-l pe cel de preşedinte al Poeziei.
Domnul Mircea Snegur, devenit preşedinte şi cu concursul lui Grigore Vieru, a spus şi el despre cel mai de seamnă poet al Basarabiei, nici mai mult, nici mai puţin: „Vieru e trădător”, acesta trădându-şi, cum explică doct consilierul dumisale, „poporul lui moldovinesc”, „limba lui moldovinească”, „patria moldovinească”, Transnistria lui Smirnov. Pentru patrioţii „moldoveni”, patria e situată numai şi numai de-o singură parte a Prutului, şi nici pe una a bunei-cuviinţe.
– Cine-i de vină că nu aveţi ce mânca, oameni buni?!, întreabă în aceste zile deputaţii agrarieni care abia încap pe uşile automobilelor, ce-i poartă dintr-o cramă în alta şi care improvizează din cei 2–3 lucrători câţi găsesc într-o cramă şi câte vreo „întâlnire cu alegătorii”, şi tot ei îşi răspund:
– Grigore Vieru!
– Cine-i de vină că nu avem, hâc!, ce bea?!
– Grigore Vieru!
– Cine-i de vină, hâc!…
– Grigore Vieru!
El e vinovat de toate câte ni s-au întâmplat. El a vrut limbă, el a vrut alfabet, el a vrut steag. Şi acum, iată. Hâc!
S-a găsit, în sfîrşit, vinovatul la de toate.
Pe Grigore Vieru, care de multe ori îmi părea că seamănă cu un scos de pe răstignire, ce încă mai respiră, dar mai spune şi parabole, unii ar vrea să-l prindă definitiv în cuie, ca să „nu-i încurce”…
– El, hâc!, ne încurcă să conducem, oameni buni! El, Grigore Vieru… Dacă n-ar fi el, hâc!, ce bine v-am conduce!
Aferim! Gura păcătosului adevăr grăieşte. Dacă n-ar fi Grigore Vieru şi o mână de „intelectuali” zurbagii, „ţara” – adică ei, „conducătorii” – ar huzuri, ca-n sânul lui Dumnezeu. Aşa, însă…
Vieru nu i-a cântat niciodată pe mai-marii zilei. Şi-a permis luxul să nu ţină cont decât de propria lui conştiinţă.
„Sunt fericit că n-am cântat păunii”, zicea poetul acum vreo 30 de ani. Unul dintre condeierii noştri tineri se războia de mai mulţi ani cu poetul din simplul motiv că i-a interpretat autocritic versul de mai sus. Dumnezeu cu dânsul! Dacă el nu-i cu Dumnezeu. Ci numai cu sine.
Fiica mea, pe când avea vreo 6 ani, l-a desenat pe Grigore Vieru, făcându-i nişte ochi mari, albaştri, dar vopseaua albastră i se înşira prelung pe obraji. Când am întrebat-o de ce l-a făcut astfel, mi-a explicat: „El plânge”. Doiniţa a crezut atunci că Grigore Vieru nu poate plânge decât cu lacrimi albastre. De fapt, ea m-a ajutat să văd lacrima din ochii poetului celui de toate zilele. Chiar când zâmbeşte. Acea lacrimă care-i limpezeşte mereu vederea şi care-l face să se uite prin lupa ei la lume.
„Nu eu sunt mare, lacrima mea e mare” – zice poetul.
Pe când eram student, am adunat din mai multe sate poezii populare. Am completat câteva caiete. Un bătrân de vreo 80 de ani îmi recită câteva balade, un bocet şi mai multe poezii pentru copii de… Grigore Vieru.
– De unde le cunoaşteţi?, îl întreb pe uncheş.
– De la maică-mea, care le-a auzit şi ea, la rându-i, de la bunica ei…
– Dar poeziile lui Grigore Vieru?
– Apoi, cred că tot de la dânsele…
Multe din poemele lui Grigore Vieru au devenit folclor. Trec din gură în gură, uitându-li-se autorul. Dar acestea, se pare, nici nu mai au nevoie de el. Ca „Mihu Copilul” sau „Căţeluş cu părul creţ”…
La o întâlnire de la Biblioteca „Ion Creangă” din Chişinău, la un moment dat, poetul şi-a uitat poezia, şi atunci sala a prins în cor să-i sufle rândurile uitate, ceea ce mă face să cred că ei, copiii, cunosc mai bine ca Grigore Vieru cele scrise de Grigore Vieru.
Condeierul a fost pedagogul mai multor generaţii.
Acum câţiva ani, un coleg mă întreba :
– Auzi, da’ câţi ani are Grigore Vieru?!
– Vreo 50.
– Numai atâţia?! Nu cred!… Fiindcă eu am crescut cu versurile lui, cu ele au crescut copiii mei, şi-acum nepoţeii mi-i legăn tot cu ele.
– Păi, cum să-ţi spun?! Grigore Vieru, ca orice scriitor mare, este fără de vârstă…
Aici, colegul meu se uită cu înţelegere la mine şi, totuşi, pentru orice eventualitate, cască gura a nedumerire.
Pe Grigore Vieru l-am putea asemăna mai degrabă cu Alexandru loan Cuza, pe care în 1859 Moldova şi Muntenia l-au ales simultan domnitor al Principatelor Unite. Grigore Vieru a fost ales de cele două Românii (între care una-şi zice, accidental, Republica Moldova) Poetul lor Naţional. Poetul al cărui verb lucrează în numele Zilei de Mâine. Adică pentru Istorie.
Mă mândresc că sunt contemporanul lui Grigore Vieru. Că am avut norocul să-l cunosc. Şi să mă cunoască.
Lui, celui firav şi „subţiat ca un pai”, dorim să-i dea Domnul multă sănătate. Fiindcă de sănătatea domniei-sale depinde sănătatea noastră. Sănătatea spirituală a neamului nostru, a neamului care nu va avea moarte atâta timp cât se vor mai naşte în el Bărbaţi şi Poeţi ca Grigore Vieru.
Nicolae Dabija, 9 februarie 1995
Multumesc ca ne amintiti!