Hai să vă povestesc un pic despre Avram Iancu, că pe AUR-iștii care zbiară prin cimitirul de la Țebea nu i-a interesat niciodată cine a fost cu adevărat personajul pașoptist complex, devenit o legendă a Munților Apuseni.
Bunicul lui Avram Iancu a fost preot ortodox în Vidra de Sus (în prezent, comuna Avram Iancu, județul Alba), iar tatăl său a fost pădurar, apoi jude comunal, cu o situație financiară relativ bună pentru acele timpuri, ceea ce i-a permis să-și trimită copiii la școli.
Avram Iancu a făcut liceul la Cluj, unde a studiat la un profil de umanism, cursuri de filozofie și drept. A continuat cu Facultatea de Drept și a susținut examenul de avocatură in martie 1848, în perioada în care s-a declanșat Revoluția pașoptistă.
Pe parcursul studiilor a fost angajat „cancelist”, practicant la Curtea de Apel a Transilvaniei, din Târgu Mureș.
În martie 1848 a izbucnit revoluția maghiară, în care s-a cerut separarea ca națiune din Imperiul Habsburgic.
Avram Iancu făcea parte deja din elita intelectuală a pașoptiștilor români, care inițial au privit mișcarea ungurilor ca fiind o oportunitate pentru românii din Transilvania.
S-au convins repede că nu e așa.
Lájos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, cerea „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria și subordonarea față de Guvernul de la Pesta.
La 15 mai 1848 s-a decis organizarea, la Blaj, a unei Mari Adunări Naţionale, la care au participat intelectuali din Moldova și Țara Românească, alături de zecile de mii de transilvăneni.
La manifestație a fost adoptată o Petiţie Naţională în 15 puncte, prin care se cereau împăratului Ferdinand I al Austriei desființarea totala a iobăgiei (care, teoretic, a fost abolită prin ordonanţa împăratului Iosif II în 1785), revendicări naţionale, politice, religioase şi sociale, cum sunt libertatea tiparului sau înființarea unor instituții de învățământ în limba română.
La acea adunare, Avram Iancu a ieșit în evidență ca un foarte bun orator, capabil să inspire mulțimi cu discursul său.
A fost, însă, mai mult de atât.
În scurt timp, tânărul moț a jucat un rol crucial în mobilizarea și organizarea forțelor românești din timpul revoluției, dovedind reale calități militare și strategice.
Deși nu făcuse armata și nu avea studii de strategie militară, Avram Iancu a organizat armata de tărani, preoți și intelectuali români după modelul legiunilor romane din antichitate. A creat pentru prima oară o forță militară transilvăneană, subordonată Comitetului Naţional Român, care poate fi considerat primul guvern al românilor din Ardeal.
Inițial au împărțit și organizat provincia transilvană în prefecturi, conduse de câte un prefect.
Din fiecare prefectură era planificat să se ridice la luptă un număr de 10.000 de oameni, care constituiau o legiune. Prefectul era conducătorul administrativ al prefecturii şi căpetenia militară a legiunii, echivalent cu gradul de general din armata regulată.
Legiunile erau organizate în: tribunate (1.000 de oameni), centurii (100 de oameni) și decurii (10 oameni).
Armata lui Avram Iancu a colaborat sporadic cu cea austriacă, cu promisiunea că vor recunoaşte drepturile politice ale românilor din Transilvania, pentru a respinge armata ungară, condusă de Lajos Kossuth.
Tacticile armatei lui Avram Iancu semănau mai mult cu lupta de gherilă, pentru că se confrunta cu lipsa armamentului, a aprovizionării și a îngrijirilor sanitare.
Românii nu au primit prea mult ajutor de la austrieci, luptau în straiele lor de acasă, își confecționau tunuri de lemn și foloseau unelte agricole, luate din propriile gospodării: topoare, coase, furci.
Chiar și în aceste condiții, Avram Iancu – excepțional strateg, bun cunoscător al munților și al reliefului, foarte bun motivator al trupelor – a câștigat toate înfruntările și bătăliile importante și a reușit să țină în șah armata ungară în Munții Apuseni, provocându-le multe pierderi.
În final, după mai multe negocieri de pace, Avram Iancu a acceptat să depună armele, la finalul anului 1849.
În decembrie 1849, cu ajutorul Rusiei țariste, armata habsburgică a reuşit să învingă revoluţia maghiară.
În februarie 1850, Avram Iancu a plecat la Viena, cu o delegație românească, pentru a cere drepturile câștigate prin luptă pentru românii din Transilvania. A fost primit de împăratul austriac Franz losef, dar în final s-a ales doar cu niște promisiuni fără acoperire.
Vizita s-a repetat în august 1850.
Pentru calitățile dovedite pe câmpul de luptă, împăratul austriac i-a acordat niște decorații, pe care Avram Iancu le-a refuzat.
Ulterior, deși a organizat o vizită a lui Franz Iosef în iulie 1852, liderul moților a refuzat să se prezinte în audiență.
A îndemnat însă la nesupunere civică în continuare, iar în august 1852 a fost arestat.
A fost eliberat însă repede, de teama unei răzmerițe.
I-a fost oferită o slujbă fie la Viena, fie la Sibiu, dar le-a refuzat si pe acestea.
Avram Iancu a profesat o vreme ca avocat, dar nu s-a mai implicat în viața politică. Spre sfârșitul vieții, dezamăgit, neîmplinit, alcoolic și bolnav, a rătăcit prin sate și munți, cântând din fluier.
Pe 10 septembrie 1872, la vârsta de 48 de ani, Avram Iancu a fost găsit mort, pe prispa unei brutării din Baia de Criș (în apropiere de Țebea / județul Hunedoara), clădire transformată azi în muzeu.
A fost îngropat cu funeralii naționale și onoruri militare pe 13 septembrie 1872, la Țebea, slujit de 36 de preoți, însotit de foștii lui comandanți și de o mulțime impesionantă, care s-a întins pe o distanță de doi kilometri.
Pe crucea lui e scris un text simplu:
„AVRAM IANCU, ADV(OCAT), PREF(ECTUL) LEG(IUNILOR) ROM(ÂNE) în anul 1849-9. +1872”.
